ICCJ. Decizia nr. 2031/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2031/2012
Dosar nr.21396/3/2009
Şedinţa publică din 21 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 27 mai 2009 reclamanţii I.H., I.L. şi I.N. au solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P., obligarea pârâtului la plata sumei de 900.000 de euro reprezentând daune morale pentru suferinţele fizice şi morale cauzate de regimul comunist, reclamanţilor şi mamei lor, defuncta I.M.
Prin cererea formulată la data de 30 iunie 2009, reclamanţii au indicat temeiul legal al pretenţiilor lor ca fiind art. 5 din Legea nr. 221/2009, temei legal precizat şi în faza apelului.
Prin sentinţa civilă nr. 466 din 1 aprilie 2010, Tribunalul Bucureşti secţia a IV-a civilă a admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârât la plata sumei de 15.000 de euro către reclamanţi.
Împotriva sentinţei au declarat apel atât reclamanţii I.H., I.L. şi I.N., cât şi pârâtul Statul Român, prin M.F.P. şi Ministerul Public.
Reclamanţii au arătat că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra daunelor morale solicitate de aceştia în nume propriu, ci numai asupra daunelor morale solicitate în calitate de moştenitori, pentru condamnarea mamei lor.
Pârâtul Statul Român, prin M.F.P., şi Ministerul Public au solicitat diminuarea cuantumului despăgubirilor.
La data de 21 ianuarie 2001 instanţa a pus în discuţia părţilor lipsa temeiului legal al cererii de chemare în judecată în raport de împrejurarea că, pe parcursul procesului, art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituţional.
Prin Decizia civilă nr. 270/ A din 11 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul reclamanţilor, a admis apelurile Statului Român, prin M.F.P. şi Ministerului Public, a schimbat sentinţa atacată şi a respins, ca neîntemeiată, acţiunea.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, astfel încât textul legal care constituia temeiul de drept al introducerii acţiunii nu mai există, Decizia de neconstituţionalitate fiind obligatorie pentru instanţe.
Având în vedere că actualul cadru legal nu mai permite acordarea despăgubirilor morale, în condiţiile fostei lit. a) de la art. 5 alin. (1), nici pentru condamnări politice, nici pentru măsuri administrative cu caracter politic, instanţa de apel a constatat că pretenţiile în sensul măririi cuantumului daunelor morale nu pot fi primite.
Instanţa de apel a mai reţinut că, deşi susţinerile reclamanţilor conform cărora instanţele ar trebui să de eficienţă prevederilor Convenţiei, sunt, în principiu, adevărate, ele sunt însă pertinente şi aplicabile doar atunci când o normă de drept intern (în vigoare) contravine principiilor statuate prin convenţie. Dimpotrivă, atunci când o normă de drept intern a fost declarată neconstituţională ea nu mai există şi prin urmare nu se mai poate pune problema înlăturării sau interpretării ei în sensul prevederilor din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Actuala ordine constituţională din România nu permite judecătorului să aplice o normă legală declarată neconstituţională pentru că altfel s-ar nesocoti principiul separaţiei puterilor în stat. Raţionamentele ce stau la baza hotărârilor pronunţate de instanţele judecătoreşti trebuie plasate exclusiv în plan juridic.
În prezent, chiar dacă se pleacă de la premisa că interzicerea discriminării prin art. 14 a devenit un drept la nediscriminare autonom şi necondiţionat de un alt drept garantat prin Convenţie, nu este posibilă tranşarea litigiului prin raportare la un alt obiect şi o altă cauză, deoarece s-ar încălca dispoziţiile procedurale imperative ale art. 294 C. proc. civ.
Practica C.E.D.O. invocată de reclamanţi nu este relevantă în cauză deoarece nu priveşte chestiuni de drept similare cu cele din prezenta cauză.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii I.H., I.L. şi I.N., formulând următoarele critici:
I. Hotărârea instanţei de apel încalcă art. 6 C.E.D.O. care garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta materială esenţială a dreptului de acces la un tribunal independent şi imparţial, cu respectarea principiului egalităţii părţilor în procesul civil şi interzicerea intervenţiei legiuitorului de natură să încalce acest principiu.
Aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale în cazul persoanelor ale căror cereri întemeiate pe Legea nr. 221/2009 nu au fost soluţionate prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive este de natură să instituie un tratament discriminatoriu, diferit faţă de acele persoane care deţin deja o astfel de hotărâre, ceea ce echivalează cu încălcarea textului legal anterior arătat şi a art. 16 alin. (1) din Constituţie.
II. Hotărârea instanţei de apel încalcă dispoziţiile art. 14 din Convenţie care interzice discriminarea dacă aceasta nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă, respectiv, dacă nu urmăreşte un scop legitim şi nu respectă un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijlocul utilizat pentru realizarea lui, condiţie care nu este îndeplinită în cauză.
Hotărârea instanţei de apel încalcă art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie, care interzice discriminarea în exercitarea unor drepturi specifice şi, de asemenea, încalcă jurisprudenţa C.E.D.O. în materie, sens în care arată că soluţionarea diferită a unor cauze similare, raportat exclusiv la celeritatea cu care acestea au fost soluţionate, funcţie de momentul pronunţării deciziei de neconstituţionalitate, nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă şi reprezintă un criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei îndreptăţite, de natură a încălca dispoziţiile comunitare la care s-a făcut referire.
III. Hotărârea instanţei de apel încalcă dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie ce garantează dreptul de proprietate şi defineşte noţiunea de „bun" şi de „speranţă legitimă", precum şi jurisprudenţa C.E.D.O. în materie, întrucât reclamanţii se află în situaţia de a avea o hotărâre judecătorească favorabilă în primă instanţă, într-un litigiu declanşat anterior deciziei de neconstituţionalitate, motiv pentru le care sunt aplicabile dispoziţiile legale de la momentul învestirii instanţei, această decizie de neconstituţionalitate neputând retroactiva fără a afecta garanţiile statuate prin art. 6 C.E.D.O., art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
I. Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, Decizia de neconstituţionalitate în discuţie nu încalcă liberul acces la justiţie, principiul neretroactivităţii legii sau principiul egalităţii în faţa legii, întrucât acţiunile în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
În acest sens, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 11 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
II. Prin soluţionarea cauzei din perspectiva deciziei de neconstituţionalitate, nu se încalcă nici dreptul la nediscriminare, care nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenta unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care recurenţii-reclamanţi s-ar găsi prin nesoluţionarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunţării deciziei de neconstituţionalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării" îl constituie Decizia de neconstituţionalitate şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
III. Decizia de neconstituţionalitate nu încalcă nici dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie cu referire la noţiunea de „bun" şi de „speranţă legitimă".
Referitor la noţiunea de „bun", potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie" atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza C. împotriva României M. Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza I. şi M. contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră".
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudenţa instanţei europene s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza F.-M.G. ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situaţia existentă în cauză nu se circumscrie dispoziţiilor Convenţiei la care face generic referire reclamantul.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă", fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţa clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza A. ş.a. contra României).
Noţiunea de „speranţă legitimă" nu are însă o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală declarată constituţională nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii I.H., I.L. şi I.N. împotriva deciziei nr. 270/ A din 11 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 martie 2012
| ← ICCJ. Decizia nr. 2032/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2027/2012. Civil → |
|---|
