ICCJ. Decizia nr. 2032/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2032/2012
Dosar nr.49915/3/2009
Şedinţa publică din 21 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 17 decembrie 2009 pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanţii S.D.I. şi R.R. au solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P., să se constate caracterul politic al măsurii luate împotriva mamei lor, R.M.F., prin Decretul nr. 83/1949, prin care a fost strămutată din comuna Jugur, Jud. Argeş şi i s-a fixat domiciliu obligatoriu în Câmpulung Muscel, cu obligarea pârâtului la plata sumei de 980.000 euro cu titlu de despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit de autoarea acestora ca urmare a măsurii administrative abuzive.
Prin sentinţa civilă nr. 1585 din 21 octombrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis în parte cererea; a constatat caracterul politic al măsurii administrative a stabilirii domiciliului obligatoriu pentru R.M.F. în localitatea Câmpulung Muscel jud. Argeş în perioada 02 martie 1949-16 august 1963 şi a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei totale de 500 euro în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii cu titlu de daune morale.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că familia reclamanţilor, tatăl, R.R. şi mama, R.M.F. au fost strămutaţi la data de 6 martie 1949 din comuna Jugur, jud. Argeş în Câmpulung Muscel, jud. Argeş unde li s-a fixat domiciliu obligatoriu. Măsura strămutării şi a stabilirii domiciliului obligatoriu a fost luată în baza Decretului nr. 83/1949 şi a încetat la 16 august 1963 în temeiul Deciziei M.A.I. nr. 792766/1963.
S-a mai constatat că actul normativ în baza căruia s-a dispus măsura administrativă a stabilirii domiciliului obligatoriu nu prevedea această măsură, iar prin art. 1 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 221/2009, condamnările în baza dispoziţiilor Decretului nr. 83/1949 sunt considerate de drept condamnări cu caracter politic.
Pentru aceste considerente, capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al strămutării şi stabilirii domiciliului obligatoriu al mamei reclamanţilor a fost admis.
Pe cale de consecinţă, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, tribunalul a concluzionat că reclamanţii, în calitate de descendenţi de gradul I ai defunctei R.M.F., au dreptul la acordarea de daune morale pentru prejudiciul moral suferit de aceasta prin luarea măsurii administrative menţionate mai sus.
Referitor la cuantumul despăgubirilor, instanţa de fond a reţinut, pe de o parte, că din actele cauzei nu rezultă că reclamanţii ar fi primit alte despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii luate în perioada 1949-1963, iar pe de altă parte că, la data pronunţării hotărârii, legea stabilea pentru aceste daune un cuantum maxim, dar nu prevedea criterii unitare şi general aplicabile pentru stabilirea cuantumului acestor daune, similar de exemplu Decretului-lege nr. 118/1990.
În aprecierea cuantumului concret al daunelor acordate, tribunalul a reţinut că atingerea adusă drepturilor fundamentale ale mamei reclamanţilor la libertate, a fost suficient de gravă încât să nu poată fi considerată suficientă recunoaşterea caracterului politic al măsurii administrative luate împotriva sa, drept reparaţie morală. S-a luat în considerare suferinţa şi sentimentul de injustiţie trăit de defuncta sus menţionată, fiind acordate despăgubiri totale de 500 de euro în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât părţile din proces, cât şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Pârâtul Statul Român, prin M.F.P., a arătat că în mod greşit instanţa de fond a acordat daune morale, în condiţiile în care prin Decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin care se acordau despăgubiri morale, sunt neconstituţionale, iar în cauze similare s-a făcut aplicarea acestei decizii de neconstituţionalitate în sensul respingerii, ca neîntemeiate, a acţiunilor având drept temei juridic textul legal declarat neconstituţional.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a arătat că, dată fiind incidenţa în cauză a deciziei referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, instanţa nu mai poate acorda în acest caz vreo sumă de bani cu titlu de daune morale.
Reclamanţii S.D.I. şi R.R. au arătat că se impunea acordarea unei sume mult mai mari, întrucât strămutarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu au condus la lezarea drepturilor fundamentale ale autoarei lor, respectiv, onoarea, reputaţia, nume, încrederea acordată în societate, iar traumele psihice provocate de o asemenea măsură pot fi reparate prin acordarea de despăgubiri, cu respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului.
Referitor la declararea neconstituţionalităţii normei ce a constituit temeiul juridic al acţiunii, reclamanţii au arătat că instanţa constituantă, nerespectând propriile decizii, nesocoteşte că au fost acordate daune morale consistente în cauze similare, ce-i drept întemeiate pe alt temei juridic, Legea nr. 221/2009 nefiind în vigoare la acel moment, respectiv, Decretul-lege nr. 118/1990.
Reclamanţii au mai arătat că sunt încălcate prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi cele din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, care au prioritate de aplicare în dreptul intern, conform art. 20 din Constituţie.
Principiul constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi implicit a autorităţii judecătoreşti, ar fi grav afectat dacă în aplicarea unuia şi aceluiaşi prejudiciu cauzat, soluţiile instanţelor judecătoreşti ar fi diferite şi chiar contradictorii.
Practica neunitară este sancţionată de C.E.D.O., iar jurisprudenţa divergentă, profundă şi persistentă în timp, cu consecinţa afectării principiului siguranţei juridice, definit ca unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept, este de asemenea, sancţionată.
Prin Decizia civilă nr. 45 din 31 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins apelurile declarate în cauză şi a menţinut soluţia primei instanţe.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a constatat că instanţa de fond a apreciat în mod corect că reclamanţii, descendenţi ai persoanei împotriva căreia a fost luată măsura administrativă cu caracter politic, dispusă prin Decizia M.A.I. nr. 792766/1963, sunt îndreptăţiţi a beneficia de măsurile reparatorii reglementate de lege prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a acestei măsuri.
Referitor la Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, prin care s-a stabilit că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale, instanţa de apel a reţinut că interpretarea potrivit căreia efectul acestei decizii l-ar constitui dispariţia temeiului de drept al acţiunii formulate de reclamanţi şi respingerea, în consecinţă, a acesteia, ar determina încălcarea mai multor dispoziţii ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, respectiv, art. 6 paragraf 1 privind dreptul la un proces echitabil, art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţie privind proprietatea şi art. 14 combinat cu Protocolul 12 privind discriminarea.
Apreciind că aplicarea unei dispoziţii cu valoare echivalentă legii la un proces în curs pentru a lipsi de data aceasta de orice temei, iar nu numai pentru a plafona, cererea de despăgubiri, nu poate fi admisă, pentru că ar conduce la o aplicare retroactivă, contrară Constituţiei României, instanţa de apel a constatat că efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situaţiile juridice ce se vor naşte după ce dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2010 au fost declarate ca neconstituţionale, fără a avea vreo înrâurire asupra cauzei civile de faţă.
Referitor la cuantumul despăgubirilor, instanţa de apel a reţinut că mutarea forţată într-o altă localitate şi stabilirea domiciliului obligatoriu, fundamentată pe criterii exclusiv politice, reprezintă o formă a lipsirii de libertate, ce a avut repercusiuni şi în planul vieţii private şi profesionale a persoanei în cauză, inclusiv după momentul încetării măsurii, fiindu-i afectate, datorită condiţiilor istorice anterioare anului 1989, viaţa familială, imaginea şi chiar sursele de venit.
Faţă de aceste criterii, de faptul că autoarea reclamanţilor a beneficiat de măsuri reparatorii în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, de faptul că prezenta pricină are ca obiect despăgubirile cuvenite reclamanţilor în calitate de descendenţi pentru prejudiciul suferit de autorii săi, iar nu pentru prejudiciul moral suferit de înşişi reclamanţii, suma stabilită de instanţa de fond reprezintă o satisfacţie echitabilă.
Jurisprudenţa invocată de pârât nu poate fi reţinută, iar împrejurarea că alte instanţe investite cu soluţionarea unor acţiuni similare celei deduse judecăţii, acţiuni ce au fost respinse ulterior pronunţării deciziei Curţii Constituţionale sus enunţate, nu este de natură a obliga instanţa de judecată la aceeaşi soluţionare, întrucât practica judecătorească, cu excepţia deciziilor pronunţate în recursurile în interesul legii, nu constituie izvor de drept în dreptul românesc, iar hotărârile altor instanţe de judecată date în speţe similare, nu creează vreo obligaţie în sarcina judecătorilor ce au şi ei de soluţionat acelaşi gen de litigii.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii S.D.I., R.R., pârâtul Statul Român, prin M.F.P. şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Recurenţii-reclamanţi S.D.I. şi R.R. critică cuantumul daunelor morale în sensul că suma de 500 euro acordată de prima instanţă şi menţinută de instanţa de apel nu reprezintă o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral produs autoarei acestora prin măsura administrativă abuzivă a deportării şi stabilirii domiciliului forţat.
Cuantumul daunelor morale acordate este în contradicţie cu practica judiciară în materie, respectiv, în cauza B. c. României s-au acordat 10.000 euro pentru 3 zile de reţinere ilegală, iar în cauza B.A. c. României s-au acordat 7.000 euro pentru 10 zile de reţinere ilegală.
Recurentul-pârât Statul Român, prin M.F.P. arată că Decizia instanţei de apel a fost dată prin aplicarea în cauză a unei norme legale declarate neconstituţionale, respectiv, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, fiind încălcată astfel Decizia de neconstituţionalitate obligatorie pentru instanţe.
În speţă, legea aplicabilă este cea în forma ulterioară constatării neconstituţionalităţii textului legal arătat, chiar dacă aceasta a intervenit în cursul procesului, iar prin efectul deciziei de neconstituţionalitate acţiunea introductivă de instanţă a devenit lipsită de suport legal.
În mod greşit a apreciat instanţa de apel că ar fi fost încălcate dispoziţiile art. 6 C.E.D.O., în condiţiile în care, la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale cauza se afla în curs de soluţionare în apel, hotărârea primei instanţe nefiind definitivă, astfel încât nu sunt incidente prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie.
Nu se poate reţine existenţa unei speranţe legitime a reclamanţilor, întrucât conform jurisprudenţei C.E.D.O. „speranţa legitimă" trebuie să aibă o bază solidă în dreptul intern, or, o dispoziţie legală declarată neconstituţională nu poate constitui o asemenea bază.
Declararea neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu reprezintă o intervenţie a legiuitorului în actul de justiţie, ci este rezultatul unui mecanism ad-hoc, în cadrul unei operaţiuni de exercitare a controlului de constituţionalitate, astfel încât nu se poate reţine că s-ar fi urmat o procedură inechitabilă.
Recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti arată că hotărârea instanţei de apel este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv, a dispoziţiilor art. 147 din Constituţia României, art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
Decizia nr. 1358/2010 prin care au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 are ca rezultat stingerea efectelor juridice ale textului legal arătat, care nu mai poate astfel constitui temei juridic pentru pretenţiile privind acordarea daunelor morale în baza actului normativ de reparaţie.
Încetarea efectului unei norme juridice ca urmare a declarării neconstituţionalităţii sale nu emană de la legiuitor şi nu poate da naştere conflictului de legi în timp, deoarece norma legală îşi încetează pur şi simplu existenţa, viciul neconstituţionalităţii afectând-o încă de la intrarea ei în vigoare.
Decizia de neconstituţionalitate produce efecte erga omnes nu contravine tratatelor şi pactelor referitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi este în concordanţă cu jurisprudenţa C.E.D.O., contrar considerentelor conţinute în hotărârea instanţei de apel.
Reclamanţii nu au o speranţă legitimă în sensul consacrat de normele comunitare în materie, deoarece un act declarat neconstituţional nu poate constitui o bază legală solidă care să fundamenteze o astfel de speranţă.
Prin declararea neconstituţionalităţii nu s-a realizat o ingerinţă a statului în actul de justiţie, ci s-a înlăturat o eroare de tehnică legislativă de către o autoritate publică independentă, Curtea Constituţională-al cărei scop este garantarea supremaţiei Constituţiei.
Examinând recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în raport de excepţia de tardivitate invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară raportat la aspectele de fond ale cererii, faţă de caracterul său peremptoriu, Înalta Curte urmează a-l respinge, ca tardiv formulat, pentru următoarele considerente:
Căile de atac şi termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze.
În consecinţă, nici părţile şi nici instanţa de judecată nu pot deroga, pe cale de interpretare, de la termenele prevăzute de lege pentru exerciţiul unei căi de atac şi de la modalitatea în care acestea se calculează.
Conform dispoziţiilor art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel, termen care se calculează pe zile libere, potrivit art. 101 alin. (1) C. proc. civ.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că termenul de 15 zile, astfel cum este reglementat de dispoziţiile legale anterior citate, a fost depăşit.
Astfel, Decizia civilă nr. 45 din 31 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti a fost comunicată Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti la data de 28 aprilie 2011, după cum reiese din dovada de comunicare aflată la dosar apel.
La data de 10 mai 2011, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a formulat cerere de comunicare a hotărârii, apreciind că hotărârea trebuie comunicată parchetului din care face parte procurorul care a participat la judecata cauzei, în speţă, Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Conform dovezii de comunicare aflată la dosar apel, la data de 18 mai 2011, s-a procedat la o nouă comunicare a hotărârii, conform solicitării anterior arătate, recursul fiind declarat la data de 30 mai 2011, conform ştampilei de înregistrare aplicată de instanţa de apel pe cererea de recurs.
Apelul împotriva sentinţei civile nr. 1585 din 21 octombrie 2010 a Tribunalului Bucureşti a fost declarat însă de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, căruia în mod corect i s-a comunicat hotărârea pronunţată în cauză, în virtutea calităţii în care figurat în proces, respectiv, aceea de apelant.
Faţă de această împrejurare, demersurile Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, de solicitare a comunicării hotărârii şi de declarare a căii de atac a recursului urmare a reluării procedurii de comunicare, nu au nicio relevanţă în calculul termenului de declarare a acestei căi de atac, care a început să curgă de la data de 28 aprilie 2011 (când hotărârea a fost legal comunicată Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti), fiind împlinit la data de 16 mai 2011.
În atare situaţie, se constată că recurentul-reclamant a încălcat prevederile art. 301 C. proc. civ., deoarece a formulat recursul cu depăşirea termenului de 15 zile prevăzut de textul menţionat, împrejurare faţă de care, dată fiind prioritatea soluţionării excepţiei de tardivitate, celelalte aspecte subsumate prezentei căi de atac, nu mai pot fi analizate, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 alin. (1) din acelaşi cod, excepţia tardivităţii fiind o excepţie de procedură absolută şi peremptorie, ce face de prisos analiza fondului.
Pentru aceste considerente, recursul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti urmează a fi respins, ca tardiv formulat.
Recursul pârâtului Statul Român, prin M.F.P. va fi admis, iar recursul reclamanţilor S.D.I. şi R.R. va fi respins, pentru următoarele considerente comune:
În mod greşit instanţa de apel a apreciat că Decizia de neconstituţionalitate nr. 1358/2010 nu ar fi incidenţă în cauză, în condiţiile în care obligativitatea acestei este consacrată de dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, iar problema de drept privind aplicabilitatea acesteia acţiunilor în curs, a fost rezolvată prin Decizia în interesul Legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, care a stabilit că deciziile nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale produc efecte juridice asupra proceselor în curs de soluţionare la data publicării în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă a instanţei de judecată.
Ca atare, urmare a deciziilor de neconstituţionalitate arătate, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor Curţii Constituţionale în M. Of.
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 31 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textul legal declarat neconstituţional nu îşi mai poate produce efectele juridice.
Decizia de neconstituţionalitate nu încalcă dreptul la un proces echitabil şi dispoziţiile art. 6 pct. 1 C.E.D.O., întrucât, aşa cum s-a statuat şi prin Decizia în interesul legii care a tranşat problema aplicabilităţii acestei decizii de neconstituţionalitate, „dreptul de acces la un tribunal nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică".
Pe de altă parte, prin constatarea neconstituţionalităţii unui text de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune, nu este afectat procesul echitabil, întrucât acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional ale cărui limite, prin pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale, au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi stabilităţii juridice.
Referitor la noţiunea de „bun" şi de „speranţă legitimă" astfel cum sunt reglementate de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, acestea nu sunt incidente în speţă, întrucât reclamanţii nu aveau, la data adoptării deciziei de neconstituţionalitate în discuţie, o hotărâre definitivă care să le fi confirmat dreptul.
Prin actul normativ care recunoştea dreptul la despăgubiri, în speţă, Legea nr. 221/2009, s-a născut în patrimoniul persoanelor doar un drept de creanţă condiţional, a cărui concretizare şi existenţă juridică este pendinte de verificarea jurisdicţională, în absenţa căreia creanţa patrimonială nu este susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Aplicarea efectelor deciziei de neconstituţionalitate în speţă, nu este de natură să încalce principiul nediscriminării şi egalităţii de tratament, ori al neretroactivităţii legii, chestiuni asupra cărora s-a statuat atât în considerentele respectivei decizii, cât şi în cele ale deciziei în interesul Legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, reanalizarea lor în prezenta cauză nemaifiind necesară.
Având în vedere argumentele anterior prezentate, referitoare la incidenţa în cauză a deciziei de neconstituţionalitate, care a lipsit de efecte textul legal ce a constituit temeiul juridic al solicitării de acordare a daunelor morale, critica recurenţilor-reclamanţi privind cuantumul acestora urmează a fi înlăturată, ca nefondată, potrivit argumentelor deja expuse.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul reclamanţilor S.D.I. şi R.R., declarat împotriva deciziei nr. 45 din 31 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale; va respinge, ca tardiv, recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva aceleiaşi decizii; va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., împotriva aceleiaşi decizii, pe care o va modifica în parte, în sensul admiterii apelurilor declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi Statul Român, prin M.F.P., împotriva sentinţei nr. 1585 din 21 octombrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, în sensul respingerii cererii privind obligarea la plata despăgubirilor morale, cu păstrarea dispoziţiilor din decizie privind respingerea apelului declarat de reclamant şi a dispoziţiilor din sentinţă privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative aplicate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii S.D.I. şi R.R., împotriva deciziei nr. 45 din 31 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Respinge, ca tardiv, recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva aceleiaşi decizii.
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., împotriva aceleiaşi decizii, pe care o modifică în parte, în sensul că admite apelurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi Statul Român, prin M.F.P.
Schimbă în parte sentinţa nr. 1585 din 21 octombrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă şi respinge cererea privind obligarea la plata despăgubirilor morale.
Păstrează dispoziţiile din decizie privind respingerea apelului declarat de reclamant şi dispoziţiile sentinţei privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative aplicate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2033/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2031/2012. Civil → |
|---|
