ICCJ. Decizia nr. 2045/2012. Civil. Exequator (recunoasterea inscrisurilor si hotararilor straine). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2045/2012
Dosar nr. 141/3/2010
Şedinţa publică din 21 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 25 ianuarie 2010, reclamantul O.I. a chemat în judecată pe pârâta O.G., pentru a fi recunoscute efectele sentinţei de divorţ pronunţată în Dosarul nr. 02 - 14221 al Curţii din Berks, pe teritoriul României.
Prin sentinţa civilă nr. 1367 din 23 septembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul O.I., în contradictoriu cu pârâta O.G.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a constatat că, din probele administrate în cauză, nu rezultă cu certitudine că cererea de chemare în judecată, înaintată de reclamant instanţei străine, a fost comunicată pârâtei în timp util, pentru a-şi putea formula apărările în cadrul procesului de divorţ, în care s-a pronunţat hotărârea a cărei recunoaştere se cere în cauza de faţă.
Astfel, la dosarul cauzei, a fost depus, în traducere legalizată, înscrisul intitulat „înştiinţarea pârâtului şi dreptul la revendicare";, care poartă data de 26 martie 2003, în care se menţionează că pârâta a refuzat să semneze de primirea citaţiei şi a cererii de chemare în judecată, dar, în acest act, nu există nici o menţiune despre adresa unde a fost găsită pârâta. Aşa fiind, nu se poate stabili cu certitudine că s-a încercat comunicarea citaţiei către aceasta şi faptul că ar fi refuzat primirea, în condiţiile în care aceasta contestă că i s-ar fi prezentat vreodată citaţia menţionată.
De asemenea, Tribunalul a constatat că, nici în hotărârea de divorţ, nu se menţionează nimic despre modul în care instanţa care a pronunţat divorţul a apreciat cu privire la corecta înştiinţare a pârâtei despre dosarul de divorţ, conform legii Statului Pennsylvania, astfel că nu se poate stabili dacă pârâta a refuzat sau nu primirea citaţiei şi a cererii de divorţ.
În aceste condiţii, dat fiind că nu se poate stabili cu certitudine că pârâtei i s-a asigurat posibilitatea de a cunoaşte despre existenţa procesului, precum şi conţinutul cererii de divorţ, Tribunalul a constatat că există acest impediment la recunoaştere.
Mai mult, Tribunalul a constatat că, din probele administrate de reclamant, nu s-a făcut dovada că hotărârea de divorţ a fost comunicată pârâtei, pentru a putea exercita calea de atac.
În fine, Tribunalul a mai constatat că, în cauză, mai există şi un alt impediment la recunoaştere, şi anume cel prevăzut de art. 168 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 105/1992, potrivit căruia nu se poate recunoaşte, în România, hotărârea care încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român; constituie un asemenea temei de refuz al recunoaşterii încălcarea dispoziţiilor art. 151, privitoare la competenţa exclusivă a jurisdicţiei române.
În speţă, era aplicabil art. 151, la data pronunţării sentinţei a cărei recunoaştere se cere, deoarece ambii soţi erau cetăţeni români, fapt necontestat de nici una din părţi şi aceştia aveau domiciliul în România.
Pe de altă parte, chiar dacă s-ar trece peste acest aspect şi s-ar reţine apărarea reclamantului, formulată prin concluziile scrise, în sensul că are relevanţă domiciliul său de fapt, iar nu cel legal, hotărârea din data de 16 iulie 2003, pronunţată de Curtea din Ţinutul Berks, Statul Pennsylvania S.U.A., nu poate fi recunoscută în România, deoarece, potrivit art. 168 alin. final din Legea nr. 105/1992, recunoaşterea unei hotărâri judecătoreşti străine, pronunţate cu privire la starea civilă a unui cetăţean român (în speţă, pârâta), va fi refuzată, soluţia adoptată de instanţa străină diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii române.
Or, în cauză, soluţia cu privire la cererea de divorţ a reclamantului ar fi fost diferită, potrivit legii române, deoarece aşa cum au stabilit instanţele române, în acţiunea de divorţ ce a făcut obiectul Dosarului nr. 20041/1999 al Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, destrămarea relaţiilor de familie dintre soţi s-a produs din culpa exclusivă a reclamantului.
Or, în aceste condiţii, potrivit legii române, divorţul nu se poate pronunţa, Tribunalul reţinând că, din înscrisurile de la dosarul cauzei, nu rezultă că ar fi intervenit motive noi de divorţ, de la data soluţionării dosarului menţionat de către instanţele române.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamantul O.I., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând că intimata a recunoscut că a avut cunoştinţă de procesul de divorţ declanşat în S.U.A., acesteia fiindu-i comunicate documentele necesare pentru divorţ, precum şi hotărârea pronunţată, potrivit legislaţiei americane.
Instanţa de fond a ignorat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 151 alin. (1) pct. 5 din Legea nr. 105/1992.
Prin decizia civilă nr. 395A din 11 aprilie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, şi pentru cauze cu minori şi familie, a admis apelul formulat de apelantul - reclamant O.I.; a schimbat în tot sentinţa apelată şi, pe fond, a admis acţiunea şi a recunoscut, pe teritoriul României, efectele hotărârii de divorţ, pronunţate de Judecătoria publică a Districtului Berks, Statul Pennsylvania S.U.A., în Dosarul nr. 02-14221, definitivă la 16 iulie 2003.
Pentru a adopta această soluţie, Curtea a reţinut următoarele:
S-a constatat că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 167 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, deoarece hotărârea străină este definitivă, potrivit legii statului american, instanţa avea competenţa să judece procesul şi intimata, lipsă la soluţionarea cauzei, a fost citată pentru termenul de dezbateri în fond, i-a fost comunicat actul de sesizare al instanţei şi i s-a dat posibilitatea de a se apăra şi a exercita calea de atac a hotărârii.
În mod greşit, instanţa fondului a reţinut că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 151 alin. (1) pct. 5 din Legea nr. 105/1992, deoarece această normă reglementează competenţa exclusivă a instanţelor române pentru procesele de divorţ, când „la data cererii, ambii soţi domiciliază în România, iar unul dintre ei este cetăţean român sau străin fără cetăţenie";.
Or, în prezenta cauză, apelantul nu mai locuia în România, aspect care rezultă din sentinţa civilă nr. 7547 din 15 iunie 2000 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, intrată în puterea lucrului judecat, în care este menţionat că reclamantul a plecat în S.U.A. în luna aprilie 1997, unde se afla şi la data pronunţării sentinţei.
Intimata avea cunoştinţă despre procesul de divorţ, aspect ce rezultă din actele administrate în faţa Tribunalului Civil din Comitatul Berks şi din declaraţia reverendului D.P., care a arătat că pârâta a fost informată că, între ea şi soţul său, s-a pronunţat o hotărâre de divorţ. La dosarul de fond, se află dovada de notificare a intenţiei de solicitare a divorţului făcută la 26 martie 2003, notificarea apelantului, o copie a actului de stare civilă.
Pe de altă parte, intimata avea posibilitatea să consulte dosarul în sistem informatic, procesul derulându-se din noiembrie 2002 şi până la 18 iulie 2003.
Curtea a constatat că au fost întrunite cerinţele alin. (2) al art. 167 din Legea nr. 105/1992, respectiv citaţia a fost înmânată în timp, împreună cu actul de sesizare, apelanta a avut posibilitatea de a se apăra şi a exercita calea de atac împotriva hotărârii şi nu a contestat-o, astfel că cererea apelantului de recunoaştere a efectelor hotărârii pronunţate de instanţa americană cu privire la divorţul părţilor este întemeiată.
S-a apreciat că, deşi este real că, pentru starea de fapt anterioară datei de 16 iunie 2000, data pronunţării sentinţei Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, se poate reţine autoritatea de lucru judecat, pentru intervalul 2000 - 2003, Tribunalul american a analizat motive de divorţ noi, ce au intervenit în acest interval de timp.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, pârâta O.G., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate şi respingerea cererii intimatului de recunoaştere a hotărârii de divorţ, pronunţată de Judecătoria din Berks.
În dezvoltarea criticilor, reclamanta a arătat, în esenţă, următoarele:
1. Nesocotirea dispoziţiilor art. 167 şi art. 168 din Legea nr. 105/1992, cu privire la condiţiile pentru recunoaşterea hotărârilor străine în România, întrucât nu i s-a dat posibilitatea de a se apăra şi de a exercita calea de atac împotriva hotărârii a cărei recunoaştere se cere; iar soluţia pe care instanţa română ar fi adoptat-o ar fi fost una diferită de cea a instanţelor americane.
În acest sens, recurenta a susţinut că, abia în vara anului 2003, când a primit hotărârea de divorţ, a aflat despre existenţa procesului. Ţinând seama de faptul că, pe plicul cu care a primit hotărârea de divorţ, adresa expeditorului (a instanţei la care trebuia trimis apelul) a fost scrisă incomplet, („insuficientă";, conform ştampilei serviciului de poştă american), este evident faptul că nu i s-a dat posibilitatea de a-şi exercita dreptul la calea de atac împotriva hotărârii de divorţ.
Este de esenţă, în această speţă, faptul că adresa comunicată nu era o adresă corectă - suficientă, prin urmare, nu avea cum să ajungă la Judecătoria din Berks nicio cerere de apel pe care ar fi putut să o formulez.
S-a invocat şi faptul că soluţia pe care instanţa română ar fi adoptat-o ar fi fost una diferită de cea a instanţelor americane.
S-a susţinut în acest sens că, anterior, a mai existat o acţiune de divorţ a apelantului, respinsă ca neîntemeiată, întrucât s-a constatat că destrămarea relaţiilor de căsătorie s-a produs din culpa exclusiva a apelantului; motivul acţiunii fiind că soţii erau de 2 ani separaţi în fapt, apelantul fiind plecat în S.U.A.
2. Nesocotirea dispoziţiilor art. 168, alin. (1) pct. 2, coroborate cu cele ale art. 151 din Legea nr. 105/1992, fiind încălcată competenţa exclusivă a jurisdicţiei române, ceea ce reprezintă un impediment de recunoaştere a acestei hotărâri.
În argumentarea acestui motiv, s-a susţinut că intimatul, la data pronunţării sentinţei de divorţ, era cetăţean român, cu domiciliul legal în România. Din punct de vedere al normelor de drept internaţional privat, relevant este domiciliul legal al părţilor, iar nu cel în fapt.
3. Recurenta a invocat şi încălcarea art. 6, pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a art. 21, alin. (3) din Constituţie, care prevede ca părţile au dreptul la un proces echitabil.
În doctrină, s-a arătat că dreptul la un proces echitabil trebuie interpretat în sensul de a se asigura respectarea unor principii fundamentale, precum dreptul la apărare, dreptul de a exercita căile de atac.
Cu privire la garantarea dreptului la apărare, jurisprudenţa C.E.D.O. a statuat că: „întrucât reclamantul trebuie să fie în măsură să participe la procedură, acustica din sala de judecată intră, într-o oarecare măsură, în analiza caracterului echitabil al procedurii";. Dacă prin neasigurarea unei acustici a sălii, care să-i permită reclamantului accesul la procedura a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, implicit, şi dreptul la apărare, cu atât mai mult, prin lipsa unei adrese directe, la care urma a fi trimisă cererea de apel, a fost încălcat dreptul la apărare, respectiv dreptul de a exercita calea de atac, în cazul de faţă.
4. O altă critică, întemeiată pe art. 304, pct. 7 C. proc. civ., s-a raportat la inexistenţa motivării hotărârii cu privire înlăturarea apărării principale.
Având în vedere faptul că imposibilitatea exercitării căii de atac a fost argumentul major al apărării sale, recurenta a considerat că instanţa de apel nu a motivat în niciun fel înlăturarea acestui argument.
În ceea ce priveşte posibilitatea de a folosi sistemul informatic, pe care a susţinut-o instanţa de apel, recurenta a argumentat că, având vârsta de 53 de ani, necunoscând limba engleză, neştiind să folosească internetul şi neposedând un computer, posibilitatea de a consulta, în sistemul informatic al Ministerului Justiţiei al S.U.A., o procedura de divorţ (despre care nu a avut cunoştinţă), este teoretică.
La data de 15 martie 2012, intimatul-reclamant O.I. a formulat întâmpinare, în condiţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., prin care a solicitat respingerea recursului.
Examinând criticile formulate în cauză, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, pentru considerentele ce vor succede:
1. Prin intermediul primului motiv de recurs, recurenta invocă două argumente distincte, respectiv imposibilitatea exercitării căii de atac împotriva hotărârii a cărei recunoaştere se solicită şi soluţia diferită pe care instanţele române ar fi putut să o pronunţe, în ipoteza unei proceduri de divorţ declanşate în România.
În ceea ce priveşte primul argument, instanţa constată că, din probele administrate în cauză, a rezultat că recurentei reclamante i s-a comunicat hotărârea de divorţ din data de 16 iulie 2003, pronunţată de Curtea din Ţinutul Berks, Statul Pennsylvania, S.U.A., deci, despre acest înscris a avut cunoştinţă, însă, din cauza pretinsei „insuficienţe"; a adresei instanţei străine, nu a putut expedia cererea sa, având ca obiect calea de atac pe care dorea să o exercite.
Or, acest aspect nu reprezintă un aspect de nelegalitate care să poată fi invocat pe calea unui recurs extraordinar de legalitate, întemeiat pe dispoziţiile exhaustive ale art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
Astfel, imposibilitatea pârâtei de a afla sediul instanţei americane care a pronunţat recunoaşterea hotărârii a cărei recunoaştere se solicită, din varii motive, expuse în conţinutul motivelor de recurs, nu reprezintă un impediment legal pentru recunoaşterea acestei hotărâri, în condiţiile în care instanţa de apel a constatat îndeplinite cumulativ cerinţele impuse de art. 167 din Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.
În acest sens, potrivit dispoziţiilor art. 167 din Legea nr. 105/1992, hotărârile pot fi recunoscute în România, spre a beneficia de puterea lucrului judecat, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: hotărârea este definitivă, potrivit legii statului; instanţa care a pronunţat-o a avut competenţa să judece; există reciprocitate în ceea ce priveşte efectele hotărârilor străine, între România şi statul instanţei care a pronunţat-o.
Dacă hotărârea a fost pronunţată în lipsa părţii care a pierdut procesul, trebuie să se constate, de asemenea, că i-a fost înmânată, în timp util, citaţia pentru termenul de dezbateri în fond, cât şi actul de sesizare a instanţei şi că i s-a dat posibilitatea de a se apăra şi de a exercita calea de atac împotriva hotărârii.
Împrejurarea comunicării citaţiei în timp util şi posibilitatea de a se apăra şi de a exercita calea de atac împotriva hotărârii reprezintă aspecte ale situaţiei de fapt, a cărei stabilire intră în atributul instanţelor de fond, instanţa de recurs având competenţa de a verifica doar modul în care aceste instanţe au interpretat şi aplicat dispoziţiile legale la situaţia de fapt stabilită în baza probelor administrate în cauză, cu respectarea garanţiilor procesuale.
În acest context, trebuie reamintit că intimata a recunoscut că a avut cunoştinţă despre procesul de divorţ declanşat în S.U.A., fiindu-i comunicate actele şi hotărârea de divorţ, potrivit legislaţiei americane, refuzând să semneze citaţia, conform declaraţiei agentului procedural, astfel încât aceasta nu poate susţine, în mod valid, că nu i-au fost respectate drepturile procesuale şi că ar fi fost într-o imposibilitate insurmontabilă de a afla sediul instanţei americane, pentru a transmite cererea cuprinzând calea de atac, la nevoie, apelând la ajutorul unei persoane cu calificare juridică.
În consecinţă, neexistând garanţii procesuale pe care instanţa de apel să le fi încălcat, iar situaţia de fapt fiind pe deplin stabilită, nu este incident, în cauză, nici unul dintre cazurile de modificare sau de casare ale hotărârii recurate.
În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 168 din Legea nr. 105/1992, care prevăd că: ‚,Recunoaşterea (...) poate fi refuzată (...), dacă procesul priveşte starea civilă şi capacitatea unui cetăţean român, iar soluţia adoptată diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii române”, instanţa de recurs consideră că şi acest argument este nevalid, întrucât prima instanţă nu putea specula asupra deznodământului judiciar al unui proces de divorţ declanşat în România, pentru motivele ce au determinat declanşarea acestei proceduri în S.U.A., în absenţa oricăror date privind această din urmă procedură.
În acelaşi sens, prima instanţă nu putea tranşa, în cadrul unei proceduri de exequator, caracterul culpei ce ar fi determinat destrămarea căsătoriei părţilor, în sensul de o califica drept o culpă exclusivă a soţului intimat, câtă vreme separarea în fapt a soţilor şi nereluarea relaţiilor de căsătorie pot conduce la ideea unei imposibilităţi a continuării căsătoriei, din culpă comună.
Mai mult, în concepţia noului C. civ., divorţul se poate pronunţa chiar din culpa exclusivă a soţului reclamant, la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel puţin 2 ani.
2. Asupra celui de-al doilea motiv de recurs privind pretinsa nesocotire a dispoziţiilor art. 168 alin. (1) pct. 2, coroborate cu cele ale art. 151 din Legea nr. 105/1992, în sensul încălcării competenţei exclusive a jurisdicţiei române, instanţa de recurs apreciază că instanţa de apel a făcut o justă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 151 alin. (1) pct. 5 din Legea nr. 105/1992, reţinând că această normă reglementează competenţa exclusivă a instanţelor române pentru procesele de divorţ, când, „la data cererii, ambii soţi domiciliază în România, iar unul dintre ei este cetăţean român sau străin fără cetăţenie";.
Or, în prezenta cauză, instanţa de apel a reţinut că apelantul nu mai locuia în România, aspect care rezultă din sentinţa civilă nr. 7547 din 15 iunie 2000 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, în care este menţionat că reclamantul a plecat în S.U.A., în luna aprilie 1997, unde se afla şi la data pronunţării sentinţei, astfel încât nu se poate reţine o încălcare a competenţei exclusive a instanţelor naţionale, în această materie.
3. Prin cea de-a treia critică formulată, recurenta invocă, în mod confuz, întrucât nu precizează cine este autorul acestei încălcări, afectarea art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a art. 21, alin. (3) din Constituţie, care prevede că părţile au dreptul la un proces echitabil, ce presupune respectarea unor principii fundamentale, precum dreptul la apărare, dreptul de a exercita căile de atac.
În acest context, trebuie precizat că S.U.A. nu sunt parte semnatară la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel încât, cu privire la nerespectarea de către instanţa americană a dispoziţiilor convenţionale invocate - art. 6, este operantă o excepţie de necompetenţă rationae materie.
În ceea ce priveşte dreptul la un proces echitabil garantat de dispoziţiile constituţionale naţionale - art. 21 alin. (3), de asemenea, instanţa internă, în cadrul unei proceduri de exequator, nu are rolul unei instanţe de control, care să extindă analiza la alte condiţii ale recunoaşterii decât cele reglementate expres de lege.
Mai mult, se constată că recurenta invocă o jurisprudenţă convenţională străină cauzei, care nu poate justifica respingerea cererii de recunoaştere a hotărârii străine, în absenţa dovezilor că aceasta a depus toate diligentele necesare pentru aflarea adresei complete a instanţei străine, unde ar fi trebuit trimisă cererea de apel.
4. Critica, întemeiată pe dispoziţiile art. 304, pct. 7 C. proc. civ., raportată la inexistenţa motivării hotărârii instanţei de apel, cu privire la înlăturarea apărării principale, respectiv imposibilitatea exercitării căii de atac, va fi respinsă, de asemenea, ca nefondată, câtă vreme se poate aprecia că instanţa de apel a respectat prescripţiile impuse de dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, privind necesitatea motivării hotărârilor judecătoreşti, această instanţă prezentând considerentele esenţiale care au determinat, în cauză, soluţia de admitere a apelului, insatisfacţia recurentei privind soluţia pronunţată gi argumentele ce au întemeiat-o neputând constitui ipoteze ale pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., care să atragă casarea hotărârii recurate.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta O.G. împotriva deciziei nr. 395A din 11 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, şi pentru cauze cu minori şi de familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta O.G. împotriva deciziei nr. 395A din 11 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2044/2012. Civil. Acţiune în declararea... | ICCJ. Decizia nr. 2089/2012. Civil. Recalculare pensie.... → |
|---|
