ICCJ. Decizia nr. 222/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 222/2012
Dosar nr. 6650/3/2010
Şedinţa publică din 18 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1072 din 25 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti - secţia a III-a civilă a admis în parte acţiunea reclamantului şi a obligat pârâtul la plata sumei de 50.000 Euro, echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de despăgubiri civile pentru prejudiciul moral suferit.
Tribunalul a reţinut că, potrivit actelor de stare civilă depuse la dosar şi conform certificatului de moştenitor emis de B.N.P., reclamantul a probat faptul că este succesorul defunctului R.A.A., decedat la data de 04 septembrie 1995, acesta fiind condamnat la o pedeapsă privativă de libertate de 2 ani pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale prin sentinţa penală nr. 892 din 01 iulie 1949, însă perioada de arestare şi condamnare pe nedrept este cuprinsă în intervalul 05 februarie 1949 - 01 aprilie 1951, dată la care a fost liberat din penitenciar.
Au fost reţinute prevederile art. 2 lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunţate pentru faptele prevăzute în art. 207-209 C. pen. din 1936, în speţă, delictul pentru comiterea căruia a fost condamnat autorul reclamantului fiind incriminat de prevederile art. 209 C. pen.
Tribunalul a avut în vedere la stabilirea daunelor morale împrejurarea că prin condamnarea penală aplicată tatălui reclamantului, i-a fost afectată acestuia reputaţia, onoarea, demnitatea, libertatea, drepturi personale nepatrimoniale ce sunt ocrotite de lege, totodată autorul potentului a fost supus la o serie de privaţiuni în perioada arestării şi condamnării pe nedrept şi de asemenea a îndurat suferinţe de natură fizică şi psihică, pentru care a fost apreciată drept justă o despăgubire în cuantum de 50.000 euro, echivalent în lei la data plăţii.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul R.A.N., pârâtul Statul Român şi Ministerul Public.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală la data de 4 octombrie 2010.
Prin cererea sa de apel, apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiul Bucureşti, a arătat că Legea nr. 221/2009, ce conţine norma a cărei aplicare se impune în cauză, are un caracter complex, fapt ce impune interpretării acesteia o abordare care să scoată în relief condiţionarea social - istorică a actului normativ, finalităţile pe care le urmăreşte şi valorile pe care le ocroteşte.
Din această perspectivă dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 nu pot fi rupte de cadrul normativ în care au fost inserate de legiuitor, iar înţelesul acestui text trebuie să concorde cu finalitatea urmărită de legiuitor prin adoptarea legii.
În acest sens, interpretând sintagma din art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 „acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare";, reiese cu certitudine faptul că legiuitorul s-a referit exclusiv la prejudiciul moral suferit de cel care a fost condamnat politic. Circumstanţele care au determinat legiuitorul să adopte Legea nr. 221/2009, impactul socio-economic, precum şi scopul urmărit prin aceasta lege sunt descrise în expunerea de motive ce a însoţit proiectul de lege şi din care rezultă că ţintele urmărite prin promovarea proiectului de lege sunt ştergerea ope legis a tuturor consecinţelor penale ale condamnărilor cu caracter politic, repunerea in drepturi, afirmarea explicită a posibilităţii instanţelor de judecată de a acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit dacă se apreciază, în urma examinării tuturor circumstanţelor cauzei, că reparaţia obţinută prin efectul decretului nr. 118/1990 şi a O.U.G. nr. 214/1999 nu este suficientă.
Astfel, a susţinut apelantul pârât, despăgubirile ce pot fi acordate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) au la bază prejudiciul moral suferit efectiv de condamnat, iar nu către soţul sau descendenţii acestuia, reclamanţi in cadrul acţiunii, deoarece dreptul la repararea unui prejudiciu moral este un drept de natură exclusiv personală, ce nu se poate transmite prin moştenire, moştenitorii putând doar continua acţiunea introdusă de autorul lor.
Art. 5 din Legea nr. 221/2009 nu vorbeşte despre „moştenitori";, ci despre soţ sau descendenţi până la gradul II inclusiv, persoane care au vocaţie generală la moştenire, dar nu în mod obligatoriu sunt moştenitori sau singurii moştenitori ai condamnatului. Acceptarea ideii că soţul sau descendenţii până la gradul II inclusiv ar putea solicita despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul lor ar putea conduce la situaţii juridice unice, confuze şi inexplicabile din perspectiva tradiţiei sistemului legislativ românesc.
A considerat apelantul pârât că intenţia legiuitorului a fost în sensul că dreptul soţului sau descendenţilor de a obţine despăgubiri sunt doar în condiţiile în care decesul celui condamnat a intervenit după data intrării în vigoare a legii.
În subsidiar apelantul a criticat modul de stabilire a despăgubirilor sub aspectul cuantumului acestora, susţinând ca suma acordată este foarte mare prin raportare la dispoziţiile legale incidente şi la jurisprudenţa C.E.D.O., pe care o evocă.
Cererea de apel, scutită de plata taxei judiciare de timbru, a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 282 C. proc. civ., Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată.
Prin apelul său, Ministerul Public Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a arătat că instanţa a apreciat in mod greşit cuantumul daunelor morale.
Au fost invocate prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009 şi noile modificări legislative intervenite la data de 30 iunie 2010 prin O.U.G. nr. 62, în raport de care acordarea sumei de 50.000 de Euro este nelegală, noul text de lege stipulând, pentru acest caz particular, că se pot acorda despăgubiri morale descendenţilor de gradul I până la 5.000 de Euro.
Cererea de apel, scutită de plata taxei judiciare de timbru, a fost întemeiată în drept pe art. 294 C. proc. civ.
Apelantul reclamant R.A.N. a solicitat admiterea apelului propriu, modificarea sentinţei pronunţată de instanţa de fond în sensul majorării cuantumului daunelor morale.
A susţinut apelantul reclamant că perioada la care s-a raportat instanţa de fond in momentul stabiliri cuantumului daunelor morale, se referă strict la perioada arestării şi condamnării pe nedrept, fără a se ţine seama de faptul că suferinţele fizice au încetat practic în momentul eliberării sale din penitenciar, în timp ce suferinţele psihice au continuat pentru o lungă perioada de timp şi după eliberare.
Instanţa de fond nu a avut în vedere la stabilirea cuantumului daunelor morale şi faptul că întreaga familie a reclamantului a avut de suferit din punct de vedere psihic şi moral, atât pe durata executării pedepsei privative de libertate cât şi după eliberarea acestuia din penitenciar.
Acest lucru a fost de natură a accentua trauma psihică a condamnatului ce şi-a văzut restrânse posibilităţile de a se bucura de viaţa alături de familie, de a avea parte din plin de satisfacţiile spirituale pe care familia i le conferă, de a-şi petrece alături de familie o viaţă socială normală chiar şi după eliberarea din penitenciar.
Având conştiinţa faptului că întreaga sa familie era urmărită de către securitate datorită condamnării sale, tatăl reclamantului a fost marcat psihic de acest lucru până la sfârşitul vieţii sale.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor cu caracter moral instanţa de fond nu a ţinut cont de modul în care anii de detenţie i-au marcat întregul comportament al condamnatului chiar şi după eliberarea sa din închisoare.
Suferinţa psihica creată de modul în care era perceput de către persoanele apropiate (prieteni si cunoscuţi) după eliberarea sa şi-a pus amprenta asupra comportamentului său, tatăl reclamantului devenind din dorinţa de a-i proteja pe ceilalţi o persoană retrasă şi închisă în sine.
Totodată, felul în care simţea că este evitat de foarte multe ori de către persoanele cunoscute, l-a făcut să devină un introvertit şi l-a marcat foarte tare din punct de vedere psihic şi moral.
Cererea de apel, scutită de plata taxelor judiciare de timbru, nu a fost întemeiată în drept.
La termenul de judecată din 20 ianuarie 2011, apelantul Ministerul Public a invocat şi susţinut verbal, ca motiv de apel de ordine publică, aspectul declarării neconstituţionale a prevederilor art. I pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 şi ale art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, ca urmare a pronunţării deciziilor nr. 1354 din 20 octombrie 2010 şi 1358 din 21 octombrie 2010 de către Curtea Constituţională.
Prin decizia civilă nr. 23/A din 20 ianuarie 2011 Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-reclamant R.A.N., împotriva deciziei civile nr. 1072 din 25 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - secţia a III-a civilă în dosarul nr. 6650/3/2010.
A admis apelurile declarate de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe Lângă Tribunalul Bucureşti, cu sediul în Bucureşti, împotriva deciziei civile nr. 1072 din 25 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - secţia a III-a civilă în dosarul nr. 6650/3/2010.
A schimbat în tot sentinţa.
A respins acţiunea ca neîntemeiată.
În motivarea deciziei s-a reţinut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare.
Curtea a reţinut dispoziţiile din legile constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, legiuitorul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept – art. 147 din Constituţie.
Ca urmare a trecerii termenului menţionat de textul constituţional, fără ca dispoziţiile cenzurate să fie puse în acord cu legea fundamentală, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele, ceea ce duce la lipsirea de suport legal a cererii introductive de instanţă, deoarece textul declarat neconstituţional era cel care reglementa dreptul subiectiv civil şi dreptul la acţiune aferent, iar prin încetarea efectelor acestei dispoziţii legale, a dispărut temeiul de drept substanţial pentru cererea formulată de reclamant.
Cu referire la ipoteza particulară prevăzută de art. 147 din Constituţie, curtea reţinut că abrogarea, explicită sau implicită, a unei norme juridice nu echivalează ca efect juridic cu încetarea efectelor unei norme juridice ca urmare a declarării neconstituţionalităţii lor.
Aceasta întrucât în prima situaţie este vorba de un conflict de legi în timp, abrogarea provenind de la legiuitor, iar problema ridicată fiind aplicarea legii materiale în timp, în timp ce declararea neconstituţională duce la încetarea efectelor legii, nu provine de la legiuitor şi nu poate da naştere conflictului de legi în timp, deoarece norma pur şi simplu încetează să mai existe.
Legat de această împrejurare curtea a reţinut că, dacă s-ar considera că instanţa este ţinută de temeiul de drept în vigoare la data formulării acţiunii şi este în drept a ignora declararea neconstituţionalităţii acestuia pe parcursul judecăţii, s-ar goli de conţinut însăşi procedura controlului de constituţionalitate.
De altfel, această concluzie este cu atât mai clară pentru ipoteza în care neconstituţionalitatea este invocată pe parcursul unui proces pendinte, astfel cum art. 29 din Legea nr. 47/1992 o permite în mod expres, în orice fază a procesului.
Or, dacă declararea neconstituţionalităţii nu ar avea nici un efect pentru un proces pornit (şi în care s-a pronunţat o hotărâre nedefinitivă), atunci nu şi-ar mai avea rostul nici posibilitatea invocării excepţiei în aceste condiţii şi nici nu s-ar prevedea suspendarea judecăţii litigiului (în vechea reglementare) sau o cale de atac extraordinară, de retractare, pentru cazul admiterii excepţiei (după modificările aduse prin Legea nr. 177/2010 Legii nr. 47/1992 şi Codului de Procedură Civilă, în art. 322).
În ceea ce priveşte posibilitatea reclamantului de a invoca în beneficiul său dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, mai precis ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, curtea a considerat că nu se poate reţine existenţa unei „speranţe legitime"; a reclamantului la obţinerea unor compensaţii pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a), ulterior declarate neconstituţionale, care ar fi devenit ulterior iluzorie.
La analizarea acestui aspect, a fost avută în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în privinţa conţinutului noţiunii de „speranţă legitimă";, în sensul că aceasta este legată de modul în care o cerere de chemare în judecată poate fi soluţionată în raport de dreptul intern; o asemenea speranţă trebuie să aibă o bază suficientă în acea lege, respectiv să fie susţinută de temei rezonabil justificat într-o normă de drept cu o bază legală solidă.
În această situaţie, dreptul la despăgubiri nu se naşte ex lege (automat), ci este supus condiţiei de a formula o cerere şi de a fi admisă această cerere de autoritatea judiciară competentă; petentul nu poate astfel să se aştepte ca dreptul său la despăgubiri să se materializeze fără urmarea cu succes a procedurii judiciare, care presupune trecerea unei perioade de timp şi în cursul căreia autorităţile trebuie să verifice dacă petentul îndeplineşte condiţiile pentru acordarea despăgubirilor. Or, nu se poate reţine că un act legislativ, care la scurt timp după emiterea lui, a fost contestat ca fiind contrar principiilor constituţionale esenţiale, şi a fost şi găsit ulterior neconstituţional pe acest motiv, poate reprezenta o bază legală solidă în sensul menţionat mai sus, respectiv în sensul jurisprudenţei Curţii europene.
Aceste consideraţii au fost reţinute de C.E.D.O. în hotărârea din Cauza Slavov contra Bulgariei, unde s-a reţinut, totodată, similar situaţiei din România, că dispoziţia legală referitoare la obţinerea compensaţiilor nu a fost anulată ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, şi nici nu a fost abrogată de legiuitor (după cum s-a arătat, situaţia nefiind identică cu ipoteza abrogării), astfel încât nu se poate invoca nici existenţa unei proceduri neechitabile, prin schimbarea normelor legale în timpul desfăşurării procesului declanşat de reclamant, ci aceste dispoziţii legale şi-au încetat efectul ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia. În consecinţă, nu se poate vorbi despre faptul că speranţa legitimă ar fi devenit iluzorie.
În hotărârea menţionată (Cauza Slavov contra Bulgariei), instanţa de contencios european a reţinut că art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor şi proporţiei în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetăţenilor săi de un regim totalitar anterior, iar pe de altă parte, este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în aşa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăţi.
Cât priveşte precizările de temei juridic invocate de reclamant prin concluziile scrise depusă după închiderea dezbaterilor în apel (referitoare la Rezoluţiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/1996 şi 1481/2006, prevederile art. 20 din Constituţie şi ale art. 5 şi 6 din Convenţia C.E.D.O.), Curtea a reţinut că acestea nu pot substitui temeiul legal al cererii astfel cum a fost formulată. O astfel de substituire a transforma de fapt cererea precizatoare într-o cerere de schimbare a temeiului juridic al acţiunii, cerere interzisă în apel de dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Faţă de considerarea ca fondat a acestui motiv de apel de ordine publică, s-a apreciat că nu se mai impune analizarea celorlalte motive invocate de apelantul pârât şi de apelantul Ministerul Public, legate de existenţa dreptului la daune morale în cazul condamnărilor cu caracter politic ale autorului reclamantului şi de reducerea cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanţă.
Implicit, s-a apreciat ca neîntemeiat apelul declarat de apelantul reclamant, care a solicitat reconsiderarea cuantumului despăgubirilor acordate.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul R.A.N., invocând în drept disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a invocat că instanţa a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 147 din Constituţia României, respectiv nu a avut în vedere că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, iar în raport de data introducerii acţiunii şi data declarării neconstituţionalităţii disp. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 subzistă temeiul juridic al acţiunii.
S-a criticat decizia şi din perspectiva interpretării şi aplicării dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei Europene, invocându-se că este titularul unei „speranţe legitime” de a obţine despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, aşa cum a fost interpretată aceasta în jurisprudenţa C.E.D.O., în raport de data introducerii acţiunii.
Că dreptul său dobândit printr-o hotărâre judecătorească, ca urmare a valorificării unui interes legitim recunoscut printr-un act normativ în vigoare, nu poate fi afectat de declararea ulterioară a neconstituţionalităţii actului normativ respectiv, atâta timp cât decizia Curţii Constituţionale nu se poate aplica retroactiv şi poate produce efecte numai pentru viitor.
O altă critică a deciziei a vizat încălcarea disp. art. 6 din C.E.D.O., invocându-se că prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale s-a încălcat dreptul la un proces echitabil, principiul egalităţii părţilor în procesul civil şi principiul nediscriminării, deoarece legiuitorul a intervenit pe parcursul litigiului şi se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă.
O altă critică vizează greşita reţinere a instanţei a faptului că invocarea dispoziţiilor art. 20 din Constituţia României, art. 5 şi 6 din C.E.D.O., şi Rezoluţiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei ar reprezenta o schimbare a temeiului juridic al acţiunii, cerere interzisă conform art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Se arată că invocarea acestor dispoziţii interne şi internaţionale nu au reprezentat o schimbare a temeiului juridic al acţiunii ci argumente în susţinerea existenţei în continuare a temeiului juridic, respectiv a aplicabilităţii disp. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Ultima critică vizează greşita aplicare a dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., arătându-se că prin respingerea acţiunii i s-a înrăutăţit situaţia în propria cale de atac.
Recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:
Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamant, norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1.358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată” şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale”.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”
Cum deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 20 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal si nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Critica privind încălcarea disp. art. 296 C. proc. civ., în sensul că în propria cale de atac i s-a înrăutăţit situaţia este nefondată.
Se constată că apelul reclamantului a fost respins iar acţiunea a fost respinsă pe fond urmare admiterii apelurilor declarate de Statul Român şi Ministerul Public, astfel că nu sunt incidente disp. art. 296 C. proc. civ., potrivit cu care să nu se poate înrăutăţi situaţia părţii în propria cale de atac.
Critica privind greşita reţinere a faptului că prin invocarea disp. art. 20 din Constituţia României şi art. 5 şi 6 din C.E.D.O. s-ar tinde la schimbarea temeiului juridic al acţiunii deşi fondată, raportat la motivarea instanţei, nu poate conduce la modificarea sau casarea deciziei, soluţia fiind legală.
Invocarea de către reclamant a acestor dispoziţii au avut drept scop argumentarea aplicabilităţii disp. art. 5 alin. (1) lit. a) şi după publicarea deciziei Curţii Constituţionale şi nu reprezintă în fapt o schimbare a temeiului juridic al acţiunii.
Totodată se constată că aceste argumente, au fost invocate după închiderea dezbaterilor, prin concluziile scrise, nefiind obligatoriu pentru instanţă de a le analiza ca şi motiv de apel.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza disp. art. 312 C. proc. civ. a se respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul R.A.N. împotriva deciziei nr. 23/A din 20 ianuarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2184/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2231/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
