ICCJ. Decizia nr. 2184/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2184/2012
Dosar nr. 176/1/2011
Şedinţa publică din 23 martie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
La data de 26 februarie 2008, reclamanta U.M., prin curator S.L.C., a chemat în judecată pe pârâţii municipiul Arad, reprezentat prin primar şi Primăria municipiului Arad solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi pârâţii să predea reclamantei cu titlu de restituire în echivalent imobilul situat în Arad str. Sebeşului aflat în proprietatea Statului Român – municipiul Arad, în schimbul imobilului situat în Arad, str. Scărişoara, care a fost preluat de la antecesorii reclamantei. Totodată să se dispună Oficiului de cadastru şi Publicitate Imobiliară Arad, efectuarea cuvenitelor menţiuni în cartea funciară, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că antecesorii săi au deţinut în proprietate imobilul situat în Arad, str. Scărişoara, compus din intravilan în suprafaţă de 664 mp, imobil care a fost expropriat de la aceştia în vederea construirii de blocuri. Reclamanta a mai subliniat că a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru preluarea imobilului, în sensul că a solicitat restituirea în natură sau un alt imobil în municipiul Arad pentru terenul preluat, dar cu toate acestea nu a primit nici un răspuns cu privire la soluţionarea notificării. Reclamanta a apreciat că în speţă nu se poate reţine aplicabilitatea legii speciale în materia plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, întrucât legea civilă nu retroactivează, reclamanta înregistrând notificare şi respectiv solicitarea de acordare de măsuri reparatorii anterior apariţiei legii speciale – iulie 2005 şi a Normelor metodologice de aplicare a acesteia – octombrie 2005.
În drept, reclamanta şi-a motivat acţiunea pe dispoziţiile art. 1, 2, 7, 8, art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Prin cererea de intervenţie în interes propriu, intervenienta P.M. a solicitat admiterea în principiu a cererii sale în baza art. 52 alin. (1) C. proc. civ. şi respingerea acţiunii reclamantei, ca nefondată, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii de intervenţie în interes propriu, intervenienta a învederat instanţei, faptul că imobilul din litigiu este locuit şi deţinut de ea în baza contractului de închiriere din 6 mai 2004, contract încheiat pe o perioadă de 5 ani şi în baza căruia a formulat o cerere de cumpărare, care nu a fost încă soluţionată, susţinând că beneficiază de dreptul legal de a cumpăra apartamentul, în timp ce reclamanta nu are nici un temei legal pentru a solicita acest imobil cu titlu de compensare.
Învestit cu soluţionarea cauzei, într-un prim ciclu procesual, Tribunalul Arad prin sentinţa civilă nr. 982 din 18 decembrie 2008, pronunţată în dosarul nr. 469/108/2008, a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta U.M.
Prima instanţă a reţinut că antecesorii reclamantei, au deţinut în proprietate imobilul situat în Arad, str. Scărişoara, compus din intravilan în suprafaţă de 664 mp, care a fost expropriat în baza Decretului nr. 281/1971 şi transcris ulterior în C.F. Arad, în proprietatea Statului Român.
În prezent imobilul este parcelat, ambele parcele fiind transcrise în proprietatea SC C. SA Arad în C.F., terenul a fost preluat de Statul Român şi s-a solicitat restituirea lui în natură sau a unui alt imobil în municipiul Arad, prin notificarea adresată pârâtei Primăria municipiului Arad.
S-a mai reţinut că pârâta Primăria Arad, prin adresa din 18 martie 2003, i-a comunicat reclamantei situaţia juridică a terenului ce formează obiectul notificării, care trebuie adresată persoanei juridice deţinătoare, în cazul de faţă SC C. SA Arad, conform art. 21 şi 25 din Legea nr. 10/2001, conformându-se astfel dispoziţiilor art. 28 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată.
În raport de aceste împrejurări, tribunalul a concluzionat că în conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (1) şi urm. din Legea nr. 10/ 2001, reclamanta avea obligaţia să notifice persoana juridică deţinătoare a terenului de 664 mp, în speţă SC C. SA Arad, procedură administrativă obligatorie şi care nu s-a efectuat, astfel că a respins cererea principală cât şi cererea de intervenţie.
Împotriva sentinţei civile nr. 982 din 18 decembrie 2008 a Tribunalului Arad a declarat apel în termenul legal, reclamanta U.M.
În motivarea apelului, a arătat că din imobilul preluat de la antecesorii săi, intravilan cu casă, nu se mai poate restitui nimic în natură, întrucât casa a fost demolată, iar pe teren a fost construit un bloc de locuinţe. A arătat că nu doreşte să cheme în judecată, în calitate de pârâtă, SC C. SA Arad. Pentru că pârâta Primăria Arad nu i-a răspuns la notificare prin dispoziţie, reclamanta a identificat ea un alt imobil aflat în proprietatea statului şi a solicitat să-i fie atribuit acesta ca măsură reparatorie prin echivalent în schimbul celui preluat de la antecesori.
Intervenienta a formulat cerere de aderare la apel prin care a solicitat admiterea apelului său şi schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul admiterii cererii sale de intervenţie şi respingerii acţiunii principale, ca inadmisibilă. A arătat că interesul său decurge din faptul că este chiriaşa imobilului solicitat de reclamantă şi constă în conservarea dreptului de a-l cumpăra în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995.
Curtea de Apel Timişoara, prin decizia civilă nr. 181 din 17 iunie 2009, a admis apelul declarat de reclamanta U.M. şi cererea de aderare la apel formulată de intervenienta P.M., a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Arad.
S-a reţinut de către instanţa de apel că respingând acţiunea şi implicit cererea de intervenţie cu motivarea că terenul preluat se află în proprietatea SC C. SA căreia trebuia să i se adreseze notificarea, prima instanţă nu s-a pronunţat asupra fondului cererii reclamantei, care are un obiect clar determinat. Pe de altă parte, Curtea a mai reţinut că prima instanţă nu a administrat nici probe cu privire la imobilul solicitat de reclamantă în compensare pentru imobilul preluat de la antecesorii săi, probatoriul fiind completat în apel cu cărţile funciare din care provine şi în care este în prezent înscris imobilul solicitat de reclamantă, fiind astfel clarificată situaţia juridică a acestui imobil. Pentru ca părţile să nu fie lipsite de un grad de jurisdicţie, curtea de apel a statuat că prima instanţă este cea care are obligaţia de a se pronunţa mai întâi asupra fondului cererii reclamantei în raport cu dispoziţiile art. 1 alin. (2), art. 10 alin. (10) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dispoziţii legale care prevăd posibilitatea acordării măsurilor reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri.
Urmare a desfiinţării cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, acţiunea s-a înregistrat pe rolul Tribunalului Arad la data de 23 iulie 2009.
În rejudecare, tribunalul a încuviinţat efectuarea unei expertize tehnice în construcţii pentru stabilirea valorii de circulaţie a imobilului solicitat de către reclamantă în echivalent celui expropriat, conform îndrumărilor din decizia dată în apel.
În urma administrării acestei probe s-a depus la dosar raportul de expertiză tehnică în construcţii, întocmit de expert tehnic B.I. prin care s-a stabilit că valoarea de circulaţie a apartamentului situat în Arad, str. Constantin Brâncoveanu, compus din casă şi teren intravilan în suprafaţă de 514 mp. (ce a aparţinut antecesorilor reclamantei), este de 137.000 de lei în timp ce valoarea de circulaţie a imobilului situat în Arad, str. Sebeşului, compus din apartamentul propriu-zis şi dependinţe, înscris în C.F. (ocupat în prezent de intervenientă în baza unui contract de închiriere) este de 122.046 lei.
S-a reţinut că solicitarea reclamantei ca în schimbul imobilului ce a aparţinut antecesorilor săi şi care a fost preluat de Statul Român, să fie obligat pârâtul la restituirea unei suprafeţe de teren intravilan cu casă, aleasă şi indicată de reclamantă, este contrară atât dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 cât şi dreptului comun şi a principiilor acestuia, regăsite în Codul civil, neexistând nicio dispoziţie legală în vigoare care să permită creditorului să îşi aleagă un bun din patrimoniul debitorului său pentru satisfacerea creanţei sale.
Conform art. 10 alin. (10) din Legea nr. 10/2001, în situaţiile prevăzute la alin. (1), (2) şi (6), măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. În realitate, a statuat instanţa, dispoziţiile sus-menţionate din Legea nr. 10/2001 consacră o aplicaţiune practică a unui mod general de stingere a obligaţiei, respectiv darea în plată. Deşi nu este reglementată expres în Codul civil, darea în plată este o instituţie de drept civil ce decurge din ansamblul principiilor acestuia, fiind cunoscută şi în alte legislaţii europene şi care, în concret, reprezintă o modalitate de stingere a obligaţiei care duce la realizarea creanţei creditorului însă sub forma unei alte prestaţii oferită de debitor şi acceptată de creditor şi fără a se circumscrie principiului înscris în art. 1073 C. civ. conform căruia creditorul are dreptul la „îndeplinirea exactă a obligaţiei”.
A accepta temeinicia pretenţiilor reclamantei, a reţinut prima instanţă, înseamnă ca justiţia să îşi depăşească atribuţiile şi să se transforme în legiuitor, câtă vreme nici o dispoziţie legală în vigoare nu permite soluţia solicitată prin petitul acţiunii, limitele fixate de lege fiind cât se poate de clare: în cazul restituirii prin echivalent, măsurile reparatorii vor consta în bunuri şi servicii oferite de entitatea învestită cu notificarea, cu acordul persoanei îndreptăţite, iar în lipsa unei astfel de oferte, ori în cazul unei oferte refuzate, în despăgubiri.
Tribunalul Arad, a concluzionat, astfel, că solicitarea reclamantei de a i se atribui un bun din patrimoniul debitorului fără acordul acestuia, este lipsită de temei legal, motiv pentru care, prin sentinţa civilă nr. 343 din 12 mai 2010, a respins acţiunea reclamantei şi pe cale de consecinţă a admis cererea de intervenţie formulată de intervenienta P.M. în interesul pârâţilor.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta U.M. care a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei civile atacate şi admiterea acţiunii reclamantei.
A arătat că nu doreşte să se judece cu SC C. SA Arad, solicitând doar acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru suprafaţa de 514 mp aflat şi în prezent în proprietatea Statului Român în CF Arad - Statul Român.
Susţine că împrejurarea că în imobilul solicitat ca echivalent locuieşte în calitate de chiriaşă intervenienta şi că aceasta a formulat la un moment dat o cerere de cumpărare nesusţinută ulterior, nu poate fi reţinută ca un impediment la solicitarea reclamantei de restituire în natură prin echivalent. Intervenienta urmează să-şi păstreze calitatea de chiriaş în continuare, noul proprietar urmând a se subroga în contractul de închiriere în locul locatorului — Statul Român.
Arată că din economia textelor de lege rezultă în mod clar că intenţia legiuitorului a fost aceea ca în situaţia în care restituirea în natură nu mai este posibila, prima formă a măsurilor reparatorii sa fie compensarea, cu bunuri sau servicii.
Apreciază că atâta timp cât reclamanta prin acţiunea introductivă a indicat imobilul solicitat in compensare, că potrivit notaţiilor din Cartea Funciara acest imobil se află în proprietatea unităţii investite cu soluţionarea notificării, nefiind afectat de legile restituirii sau nefiind susceptibil de a face obiectul unei revendicări pe calea dreptului comun, atât timp cât intimaţii nu au făcut dovada că acest imobil este afectat de obiective, de investiţii sau că există un alt impediment spre a fi oferit în compensare, se poate concluziona că imobilul indicat poate face obiectul formei de masuri reparatorii prevăzută la art. 10 şi 11 din Legea nr. 10/2001, respectiv acordarea acestuia ca măsură reparatorie în echivalent pentru imobilul casă şi teren ce au aparţinut reclamantei şi antecesorilor săi.
Prin decizia civilă nr. 443 din 16 noiembrie 2010, Curtea de Apel Timişoara - secţia civilă a respins apelul declarat de reclamanta U.M.
Raportat la situaţia de fapt reţinută de prima instanţă Curtea a apreciat că tribunalul a aplicat corect legea, întrucât dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 10/2001 prevăd că în situaţiile în care restituirea în natură a bunului preluat în mod abuziv nu este posibilă, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea investită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Din analiza acestor dispoziţii legale, nu rezultă posibilitatea persoanei îndreptăţite la măsuri reparatorii de a-şi alege un bun din proprietatea statului în schimbul imobilului a cărei restituire nu este posibilă.
Curtea a constatat că acordarea în compensare cu alte bunuri sau servicii este stabilită într-adevăr ca o obligaţie a unităţii deţinătoare, însă o astfel de reparaţie nu depinde numai de voinţa unităţii notificate şi a notificatorului, ci şi de existenţa în patrimoniul unităţii notificate a unor bunuri disponibile care să poate fi acordate în compensare.
Deşi s-a efectuat expertiză de evaluare comparativă a celor două bunuri, imobilul ce se solicită a fi atribuit în compensare a intrat în proprietatea Statului în baza unui titlu (Decretul nr. 281/1971 de expropriere), fiind astfel indisponibilizat.
Se poate concluziona că măsura oferirii în compensare a unui imobil este limitată, raportat la dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 10/2001, fiind exclusă posibilitatea atribuirii prin compensare persoanelor îndreptăţite a bunurilor aflate în patrimoniul unităţii deţinătoare, dar intrate în patrimoniul acesteia prin acte ce intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, raportat şi la împrejurarea că unitatea deţinătoare este singura abilitată de legiuitor să emită o decizie sau dispoziţie de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent constând în compensarea cu alte bunuri sau servicii.
Mai mult, prin decizia civilă nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a recunoscut admisibilitatea acţiunii de drept comun pentru revendicarea imobilelor aflate la dispoziţia unităţilor deţinătoare (respectiv, s-a recunoscut caracterul imprescriptibil al acestor acţiuni), ceea ce echivalează cu indisponibilizarea bunurilor la care s-a făcut referire mai sus.
S-a reţinut corect că refuzul pârâtei de a consimţi la propunerea reclamantei nu este abuziv, cu atât mai mult, cu cât imobilul solicitat în compensare este ocupat de chiriaş, în speţă de intervenientă.
Împotriva menţionatei decizii a declarat recurs, în termen legal reclamanta U.M., criticând-o pentru nelegalitate potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi admiterea apelului în sensul admiterii acţiunii.
În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanta a arătat următoarele:
Imobilul solicitat a fi restituit prin echivalent nu a intrat în patrimoniul statului cu titlu de expropriere şi, după cum rezultă din adresa din 11 noiembrie 2010 emisă de către Primăria Mun. Arad - Comisia pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001 nu apare în evidenţa cu imobilele revendicate.
Invocă dispoz. art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 care deschide oportunitatea acordării de bunuri sau servicii în echivalent persoanei îndreptăţite, dacă restituirea în natură nu este posibilă.
În litera şi spiritul acestor dispoziţii, reclamanta, căreia nu i s-a soluţionat notificarea şi nu i s-a emis dispoziţie motivată la solicitarea de restituire din 2001 şi până în prezent, a formulat acţiune la instanţa competentă şi a indicat prin însăşi acţiunea principală ce bunuri aflate în proprietatea pârâtului pot fi acordate ca echivalent al imobilului preluat abuziv de la antecesorul lor, respectiv imobilul situat în Arad, str. Sebeşului.
Din înscrisurile emanând de la Primăria Municipiului Arad şi depuse la dosarul cauzei rezultă că imobilul solicitat a fi restituit prin echivalent nu a fost revendicat de către alte persoane nici în baza Legii nr. 10/2001 şi nici a unei alte cereri de revendicare.
Instanţa de apel reţine că reclamanta ar fi îndreptăţită a primi bunuri în echivalent, dar omite a reţine că deşi reclamanta a arătat expres că doreşte soluţionarea notificării lor în sensul de a primi bunuri în echivalent, nici până în prezent nu a primit nimic.
În sprijinul susţinerilor sale invocă decizia Înaltei Curţi de Casaţie Justiţie nr. 2788 din 29 martie 2007 care face trimitere la dispoz. art. 10 şi 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în sensul că acordarea în compensare de alte bunuri şi servicii este stabilită ca o obligaţie în sarcina unităţii deţinătoare, care depinde nu numai de voinţa unităţii notificate şi a notificatorului, ci şi de existenţa în patrimoniul unităţii notificate a unor bunuri care să poată fi date în compensare.
De fapt, ceea ce se reproşează reclamantei este diligenţa manifestată de aceasta în sensul de a îşi identifica un imobil liber aflat în proprietatea unităţii deţinătoare şi care să poată fi acordat în compensare.
Ori, în speţă, toate aceste condiţii sunt îndeplinite: conform extrasului de carte funciară şi conform raportului de expertiză tehnică imobilul din această coală de le funciară se află în proprietatea Municipiului Arad şi ca atare el poate fi restituit ca imobil echivalent în natură către persoanele interesate; ba mai mult, reclamanta îl acceptă rezultă indubitabil din cererea formulată şi adresată instanţei prin care chiar aceasta îl indică ca fiind un bun imobil corespunzător lui care a fost preluat de la antecesorul lor.
Din expertizele efectuate în cauză a rezultat că cele două imobile sunt echivalente valoric.
Reclamanta susţine că prin decizii C.E.D.O. s-a statuat că Fondul Proprietatea nu funcţionează într-o manieră susceptibilă de a-i acorda efectiv o despăgubire, iar privarea reclamantei de bun coroborată cu absenţa totală a despăgubirii mai mult de 7 ani, a făcut să suporte o sarcină disproporţionată excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectul bunurilor lor, garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1
Nu se poate accepta motivarea pârâtului Municipiul Arad, care deşi susţine că nu are bunuri de oferit în echivalent, înstrăinează prin licitaţii publice zilnic imobile din patrimoniul privat, încălcând în continuare drepturile persoanelor deposedate.
Reclamanta critică şi practica Curţii de Apel Timişoara, care, în cauze similare, a dispus restituirea prin echivalent către persoanele îndreptăţite a bunurilor indicate de către acestea ca fiind în patrimoniul autorităţii locale şi care pot fi restituite ca echivalent în natură.
În acest sens sunt decizia civilă nr. 273/A din 16 februarie 2009 de Curtea de Apel Timişoara, deciziile nr. 3644 din 11 iunie 2010 şi nr. 5426 din 20 octombrie 2010 pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cauze similare.
Solicită admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate, cu consecinţa admiterii apelului în sensul admiterii acţiunii, şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Verificând legalitatea deciziei atacate, din prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:
Critica recurentei privind faptul că privarea sa de bun este incompatibilă cu art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi, ca atare, neasigurarea unei reparaţii efective şi echitabile a prejudiciului produs, prin stabilirea măsurilor reparatorii prin compensare, pentru obţinerea cărora trebuie urmată o altă procedură, în cadrul căreia Fondul Proprietatea nu funcţionează într-o manieră susceptibilă de a-i acorda efectiv o despăgubire, nu poate fi primită.
Susţinerea recurentei nu pot fi analizată în prezentul litigiu, respectiv în procedura contestaţiei întemeiată pe Legea nr. 10/2001 şi în contradictoriu cu unitatea deţinătoare a imobilului preluat şi imposibil de restituit în natură.
Aceasta deoarece, de implementarea corectă, coerentă şi eficientă a unui act normativ, care să asigure finalitatea dispoziţiilor pe care le cuprinde în materie de reparaţie acordată pentru foştii proprietari, deposedaţi abuziv de bunurile lor, în perioada regimului comunist, nu poate răspunde decât Statul, prin organul său reprezentativ competent, şi anume Ministerul Finanţelor Publice, iar nu deţinătorul actual al bunului.
Recursul este însă fondat în limita şi pentru următoarele considerente:
În conformitate cu dispoziţiile de ansamblul ale Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilelor preluate în perioada de referinţă a acesteia este regula în materia măsurilor reparatorii, iar prin excepţie, atunci când există o imposibilitate obiectivă de restituire a imobilului în natură se pot acorda măsuri reparatorii prin echivalent.
Potrivit dispoziţiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, în cazul în care restituirea în natură a imobilului nu este posibilă, unitatea deţinătoare a bunului sau, după caz, entitatea învestită cu soluţionarea notificării, este obligată ca, prin decizie sau dispoziţie motivată, să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptăţită.
În raport de ansamblul probelor administrate, instanţa de apel a reţinut ca situaţie de fapt, ce nu poate fi reevaluată în recurs faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., că imobilul situat în Arad, str. Scărişoara, compus din intravilan în suprafaţă de 664 mp a fost expropriat în baza Decretului nr. 281/1971 în proprietatea Statului Român, în vederea construirii de blocuri. Ulterior, imobilul teren, a fost trecut în proprietatea SC C. SA Arad, C.F., rămânând în proprietatea unităţii deţinătoare pârâte doar suprafaţa de 514 mp, suprafaţă care face obiectul prezentului litigiu potrivit precizărilor reclamantei (dosar tribunal).
Totodată reclamanta a precizat că nu doreşte să se judece cu SC C. SA Arad şi că solicită acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafaţa de 514 mp imposibil de restituit în natură, întrucât această suprafaţă este afectată de utilitate publică reprezentând calea de acces la blocurile din zonă şi fiind traversată de reţele de utilitate publică.
În prezenta fază procesuală, recurenta-reclamantă nu contestă însă constatarea instanţei de apel că imobilul solicitat este imposibil de restituit în natură, ci forma de reparaţie în echivalent pentru acest teren care nu se poate restitui în natură.
Deşi dispoziţiile art. 11 alin. (8) din Legea nr. 10/2001 stabilesc o ordine de prioritate în acordarea măsurilor de reparaţie, textul nu instituie o obligaţie absolută în sarcina unităţii notificate de a acorda bunuri sau servicii în compensare, aceasta depinzând de situaţia particulară, cu mai multe variabile (existenţa bunurilor în patrimoniu, criteriul valoric, caracteristici asemănătoare cu imobilul preluat abuziv, planurile de dezvoltare a localităţii) a fiecărei entităţi, astfel învestite, în parte.
Conform pct. 1.7 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, măsura compensării în echivalent se poate acorda de către entitatea obligată la restituire atunci când aceasta deţine bunuri sau servicii disponibile.
În speţă, se reproşează instanţei de apel faptul că a încălcat o astfel de prioritate.
Înalta Curte reţine că soluţia instanţei de apel este greşită întrucât reţinându-se atât imposibilitatea restituirii în natură a terenului s-a înlăturat orice altă măsură reparatorie, reclamanta fiind lipsită de măsuri reparatorii prin despăgubirii în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, la care era îndreptăţită.
Susţinerea recurentei privind prevalenţa compensării cu alte bunuri sau servicii, ca formă de reparaţie în echivalent, în raport de acordarea despăgubirilor în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 sunt, în principiu, corecte, dar nerelevante în cauză din moment ce imobilul indicat de aceasta a fi atribuit în compensare nu este un bun disponibil în sensul Legii nr. 10/2001.
În acest context al analizei nu prezintă importanţă critica recurentei potrivit căreia acest bun nu a intrat în patrimoniul statului cu titlu de expropriere în conformitate cu adresa pârâtei din 11 noiembrie 2010.
Restituirea în natură a imobilului care face obiectul Legii nr. 10/2001 este condiţionată de alte elemente decât cel privind valabilitatea preluării, respectiv ca bunul să se afle în deţinerea uneia dintre persoanele juridice indicate în art. 21 din Lege şi să fie „liber” în sensul art. 10 din acelaşi act normativ.
De asemenea, pârâta a menţionat şi a depus la dosar, în acest sens, înscrisuri, că imobilul situat în municipiul Arad, str. Sebeşului, înscris în CF, considerat de reclamantă că ar putea fi acordat în compensare, nu a figurat niciodată pe lista de bunuri oferite de Primăria municipiului Arad ca măsură reparatorie în compensare pentru bunurile preluate de Statul Român în baza prevederilor Legii nr. 10/2001 şi că, întrucât, cererile de acordare de bunuri în compensare depăşesc cu mult oferta, pârâta nu a mai afişat inventarul cu terenurile ce pot fi oferite în compensare începând cu data de 26 februarie 2009 (dosar apel), neexistând, deci, bunuri disponibile.
Recurenta – reclamantă nu a fost în măsură să combată această susţinere întrucât pentru bunul indicat de reclamantă instanţele de fond au verificat şi au constatat că nu poate opera măsura compensării.
Aceasta deoarece apartamentul indicat de reclamantă ca fiind liber este ocupat de intervenienta P.M. în baza unui contract de închiriere valabil încheiat, nefiind astfel disponibil în sensul legii.
Posibilitatea persoanelor îndreptăţite de a opta pentru un anumit tip de despăgubire nu echivalează cu dreptul de a alege orice bun din patrimoniul unităţii deţinătoare.
Dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi ale art. 10 alin. (10) din Legea nr. 10/2001, prevăd expres că bunurile în compensare sunt oferite de entitatea investită cu soluţionarea notificării, acordul persoanei îndreptăţite în privinţa acestei măsuri intervenind doar ulterior ofertei formulate de entitatea investită cu soluţionarea cererii de restituire. Aşa fiind, textul de lege reglementează numai ipoteza potrivit căreia iniţiativa compensării cu alt bun aparţine unităţii deţinătoare şi nu persoanei îndreptăţite.
Prin urmare, în absenţa bunurilor disponibile, nu se poate pune problema, în speţă, a prevalenţei compensării, singura modalitate de reparaţie fiind, în această situaţie, acordarea de despăgubiri în echivalent în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul teren în suprafaţă de 514 mp, situat în Arad, str. Scărişoarei, imposibil de restituit în natură, despăgubirile limitându-se doar la imobilul teren întrucât pentru construcţia demolată, potrivit precizării de acţiune de la fila 103 dosar primă instanţă reclamanta nu a ridicat pretenţii.
Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că recursul reclamantei este fondat şi în baza art. 312 alin. (1)-(3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. îl va admite şi va dispune modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului reclamantei, cu consecinţa schimbării, în parte, a sentinţei de fond, urmând a admite, în parte, acţiunea reclamantei şi a obliga pe pârâţii Municipiul Arad, prin primar şi Primăria municipiului Arad să emită dispoziţie motivată cu propunere de acordare de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul teren în suprafaţă de 514 mp, situat în Arad, strada Scărişoarei, imposibil de restituit în natură.
Totodată, având în vedre soluţia pronunţată asupra cererii principale, menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei, referitoare la admiterea cererii de intervenţie formulată de P.M.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta U.M. împotriva deciziei nr. 443 din 16 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Modifică decizia atacată.
Admite apelul declarat de reclamanta U.M. împotriva sentinţei civile nr. 343 din 12 mai 2010 a Tribunalului Arad, secţia civilă.
Schimbă în parte sentinţa apelată.
Admite în parte acţiunea.
Obligă pe pârâţii Municipiul Arad, prin primar şi Primăria municipiului Arad să emită dispoziţie motivată cu propunere de acordare de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul teren în suprafaţă de 514 mp, situat în Arad, strada Scărişoarei, imposibil de restituit în natură.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei, referitoare la admiterea cererii de intervenţie formulată de P.M.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2149/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 222/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
