ICCJ. Decizia nr. 211/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.211/2012
Dosar nr.44146/3/2009
Şedinţa publică din 18 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 06 noiembrie 2009, pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanţii B.Ş. şi B.A. au formulat contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 12169 din 30 septembrie 2009, emisă de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, solicitând anularea acestei decizii şi obligarea pârâtei să respecte cele înscrise în anexa 32, poziţia 29 a HG nr. 556 din 17 mai 1990 şi în Decizia civilă nr. 171/ A, în sensul de a se emite o dispoziţie corectă, care să menţioneze faptul că despăgubirile se acordă pentru terenul de 220 mp şi construcţia demolată, în suprafaţă de 217,81 mp.
Prin sentinţa civilă nr. 387 din 15 martie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, contestaţia formulată de către reclamanţii B.Ş. şi B.A.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin notificările formulate în baza Legii nr. 10/2001, petenţii B.Ş. şi B.A. au solicitat acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul proprietatea lor, situat în strada S.T., sector 5, compus din construcţie şi teren, imobil trecut în proprietatea statului în baza HG nr. 556/1990, construcţia fiind ulterior demolată.
Prin Decizia civilă nr. 171/ A din 10 martie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a fost obligat intimatul Municipiul Bucureşti, reprezentat de Primarul General, să acorde contestatorilor Bucur despăgubiri prin echivalent şi pentru cotele de 55/64 din teren şi 18/64 din construcţie, situate în Bucureşti, strada S.T., sector 5.
În baza acestei decizii, a fost emisă dispoziţia contestată, la data de 30 septembrie 2009, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul menţionat, compus din teren în suprafaţă de 220 mp şi construcţia de 107 mp.
Contestatorii au susţinut, prin prezenta acţiune, că, în privinţa suprafeţei construite, nu au fost avute în vedere, la emiterea acestei dispoziţii, menţiunile inserate în anexa nr. 23 la HG nr. 556/1990, din care rezultă că suprafaţa construită, supusă demolării, este de 217,81 mp, iar nu de 107 mp, cum se precizează în dispoziţia contestată, astfel că propunerea de despăgubiri trebuie să privească suprafaţa reală.
Tribunalul a considerat că nu este fondată contestaţia, întrucât înscrisurile anexate la dosar nu confirmă susţinerile contestatorilor, în sensul că suprafaţa construită, ce a fost ulterior demolată, era de 217,81 mp, cum pretind reclamanţii, sub acest aspect, adresele de răspuns emise de Primăria Municipiului Bucureşti – Direcţia Evidenţa Proprietăţii făcând referire la suprafeţe (teren şi construcţie), care împreună nu depăşesc 300 mp şi care, astfel, au fost trecute în anexa 32 la HG nr. 556/1990, act normativ, în temeiul căruia imobilul proprietatea reclamanţilor a fost preluat de stat.
De altfel, în evidenţele cadastrale, întocmite în anul 1986, pe bază de declaraţii, imobilul în litigiu a fost înscris cu un corp de clădire în suprafaţă de 107 mp, cât apare şi în Decizia contestată, iar nu de 217,81 mp, cum pretind reclamanţii.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat, în termen legal, apel reclamanţii.
Prin Decizia civilă nr. 143/ A din 15 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul formulat de apelanţii - reclamanţi B.Ş. şi B.A.; a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a admis contestaţia; a modificat în parte Dispoziţia nr. 12169 din 30 septembrie 2009, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, în sensul că, în art. 2 din dispoziţie, componenţa imobilului, pentru care se cuvin măsuri reparatorii prin echivalent, este de 220 mp teren şi construcţie demolată, în suprafaţă construită desfăşurată de 217,81 mp şi suprafaţă utilă de 157,45 mp.
Pentru a adopta această soluţie, Curtea a constatat următoarele:
Prin dispoziţia nr. 7022 din 28 noiembrie 2006, emisă de Primăria Municipiului, soluţionându-se notificările nr. 1582/2001 şi nr. 1572/2001, s-a decis acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent persoanelor îndreptăţite B.Ş. şi B.A., pentru imobilul situat în Bucureşti, str. S.T., sector 5, compus din cotă de 9/64 din terenul în suprafaţă de 220 mp şi cota de 46/64 din construcţia demolată, respingându-se cererea pentru cota de 37/64 din teren.
Împotriva acestei decizii, au făcut contestaţie reclamanţii B., iar, prin Decizia civilă nr. 171/ A din 10 martie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, irevocabilă, a fost admisă contestaţia şi obligat intimatul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, să acorde reclamanţilor despăgubiri prin echivalent şi pentru cotele de 55/64 din teren şi 18/64 din construcţie.
În baza acestei decizii, prin dispoziţia nr. 10928 din 12 noiembrie 2008, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, s-a modificat art. 1 al dispoziţiei iniţiale nr. 7022/2006, în sensul că s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, constând în diferenţa dintre suma încasată şi valoarea de piaţă pentru cota de teren de 55/64 din suprafaţa totală de 207 mp şi pentru cota de 18/64 din construcţia demolată, în suprafaţă de 107 mp.
În final, constatându-se că, prin dispoziţia nr. 10928/2008, nu se respectă Decizia civilă nr. 171/ A din 10 martie 2008, s-a emis o nouă dispoziţie nr. 12169 din 30 septembrie 2009, prin care s-a revocat dispoziţia nr. 10928/2008 şi s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în beneficiul reclamanţilor din prezenta cauză, pentru imobilul din Bucureşti, str. S.T., sector 5, compus din teren, în suprafaţă de 220 mp şi construcţie demolată, în suprafaţă de 107 mp.
Prin prezenta contestaţie, reclamanţii solicită modificarea acestei ultime dispoziţii numai in ce priveşte menţiunile legate de suprafaţa construcţiei demolate pentru care li se cuvin despăgubiri, nu si cu privire la alte aspecte (de altfel, Curtea a constatat că, prin aceasta dispoziţie, s-a recunoscut calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite pentru întregul imobil, in acord cu Decizia civila nr. 171/ A din 10 martie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, iar suprafaţa terenului de 220 mp nu este contestată de reclamanţi în cauză).
În ceea ce priveşte suprafaţa construcţiei demolate, au fost depuse la dosar actele de proprietate ale imobilului, în cuprinsul cărora nu se face referire la suprafaţa construcţiei din str. S.T., existând doar menţiuni în sensul că aceasta ar avea parter si etaj.
În evidenţele cadastrale întocmite pe baza de declaraţii, la nivelul anului 1986, imobilul figura cu teren de 207 mp si cu un corp de clădire în suprafaţă de 107 mp, posesori B.Ş. si I.A.
Imobilul a fost preluat în fapt de către stat, în anul 1986, astfel cum rezultă din procesele - verbale de preluare a imobilului, întocmite de I.C.R.A.L. Cotroceni la data de 13 decembrie 1986, care sunt întocmite distinct pe numele B.Ş. si I.A., iar, în cuprinsul ambelor procese – verbale, se descrie construcţia preluată, ca fiind în regim de înălţime parter si etaj, pivniţă, magazie, în plus, în procesul - verbal încheiat pe numele B.Ş., fiind menţionat si garaj, iarăşi fără vreo menţiune a suprafeţei acestor construcţii.
Ulterior, prin HG nr. 556/1990, s-a stabilit plata de despăgubiri pentru preluările anumitor suprafeţe de teren operate anterior anului 1989, preluări menţionate ca atare în listele anexă la hotărâre.
Conform extrasului din HG nr. 556/1990, anexa 32, la poziţia 29, este menţionată preluarea imobilului din str. S.T., sector 5, de la proprietarii B.Ş., B.A. si I.M., suprafeţele imobilului ce „se expropriază" fiind menţionate astfel: 75 mp teren, 217,81 mp, suprafaţa desfăşurata a construcţiei si 157,45 mp, suprafaţa utila a construcţiei.
În raport de aceste menţiuni, Curtea a constatat că pretenţia reclamanţilor este întemeiată, în mod greşit, in dispoziţia atacata, fiind menţionata suprafaţa construcţiei ca fiind de 107 mp.
În acest sens, sunt dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, conform cărora, in lipsa unor probe contrare, întinderea drepturilor de proprietate se prezumă a fi cea menţionată in actul de preluare a imobilului. In cauză, aceasta proba contrara nu a fost făcută, in condiţiile in care actele de proprietate ale părţilor nu indica o anumita suprafaţa a construcţiei.
În ceea ce priveşte menţiunile făcute in evidentele fiscale, Curtea a apreciat că acestea nu pot fi avute in vedere drept proba contrara menţiunilor din însăşi anexa la HG nr. 556/1990, întrucât, pe de o parte, aceasta evidenta fiscala a fost întocmita pe baza de simple declaraţii, in vreme ce un act oficial, ca hotărârea de guvern in discuţie, se prezuma că a fost întocmit, având in vedere şi funcţia acestuia, anume de stabilire a unor despăgubiri in favoarea proprietarilor „expropriaţi", după verificarea situaţiei de fapt a imobilului.
Pe de alta parte, de la data însăşi a declaraţiei de impunere, avută în vedere la această înscriere fiscală, pana la data preluării imobilului de către stat, puteau avea loc extinderi ale construcţiei.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, menţinerea, ca legala şi temeinică, a hotărârii instanţei de fond, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
În dezvoltarea criticilor, pârâta a arătat următoarele.
Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, notificarea formulată înăuntrul termenului legal de persoana care se consideră îndreptăţită la restituire trebuie însoţită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi, în cazul moştenitorilor foştilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moştenitor a acestor persoane, aceste acte putând fi depuse şi ulterior, în condiţiile legii. Odată dovedita calitatea de persoana îndreptăţită, se are în vedere întinderea dreptului de proprietate.
Prin dispoziţia contestată nr. 12161/2009, s-a revocat dispoziţia nr. 10928/2008 şi s-a propus acordarea de masuri reparatorii in echivalent, in beneficiul reclamanţilor, pentru imobilul situat in Bucureşti, str. S.T., sector 5, compus din teren, in suprafaţa de 220 mp şi construcţie demolată, în suprafaţa de 107 mp.
Această dispoziţie este legală, întrucât, în cuprinsul actelor de proprietate ale imobilului, nu se face referire la suprafaţa construcţiei, existând doar menţiuni in sensul ca aceasta ar avea parter si etaj. In evidentele cadastrale, imobilul figurează cu teren de 207 mp si un corp de clădire in suprafaţa de 107 mp.
Astfel, în mod corect, a reţinut prima instanţa că nu este fondata contestaţia, întrucât înscrisurile anexate la dosar nu confirma susţinerile contestatorilor, in sensul că suprafaţa construita, ce a fost ulterior demolata, era de 217,81 mp, cum pretind reclamanţii, întrucât situaţiile juridice emise de Primăria Municipiului Bucureşti fac referire la suprafeţe, teren si construcţie ce nu depăşesc 300 mp si care au fost astfel trecute in anexa nr. 32 1a HG nr. 556/1990.
Examinând criticile formulate în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:
Asupra criticii recurentei, conform căreia, în cauză, nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate şi a calităţii de persoană îndreptăţită asupra imobilului în litigiu, prin depunerea înscrisurilor doveditoare în procedura administrativă, în sensul art. 22 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, aceasta nu poate fi apreciată ca fondată.
În acest sens, în opinia instanţei de recurs, dând eficienţă juridică probelor administrate în procedura judiciară, în dovedirea întinderii dreptului de proprietate, întrucât dreptul de proprietate în sine si calitatea de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului în litigiu nu se contestă, ci, dimpotrivă, au fost recunoscute de pârâtă, instanţa de apel a procedat corect.
Astfel, contrar susţinerii recurentei, cenzurarea legalităţii dispoziţiei, prin care unitatea deţinătoare s-a pronunţat asupra notificării, nu se poate face doar prin prisma dovezilor aflate în dosarul administrativ. Altminteri, ar însemna ca accesul la un tribunal independent si imparţial, cu deplină jurisdicţie, în fapt si în drept, recunoscut părţilor interesate, prin reglementarea căii de atac împotriva actului unităţii deţinătoare, să fie unul iluzoriu, pur formal, de vreme ce nu li i s-ar îngădui acestora să demonstreze temeinicia pretenţiilor lor.
De asemenea, principiul care guvernează administrarea probatoriului este acela al nemijlocirii instanţei (conform art. 169 alin. (1) C. proc. civ., administrarea dovezilor se face în faţa instanţei de judecată, dacă legea nu dispune altfel), ceea ce înseamnă că fundamentarea soluţiei instanţei trebuie să se facă, în primul rând, pe probele administrate în faţa acesteia.
În consecinţă, urmează să se constate că, încuviinţând administrarea probelor, pe aspecte care vizau întinderea dreptului de proprietate, instanţa de apel a respectat normele procedurale care guvernează desfăşurarea judecăţii, precum şi dreptul reclamanţilor la un proces echitabil, garantat de articolul 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, prin recunoaşterea posibilităţii legale a acestora de a face dovada susţinerilor lor, în procedura judiciară.
Asupra criticii privind întinderea dreptului de proprietate, instanţa de recurs apreciază că este, de asemenea, nefondată, câtă vreme instanţa de apel a făcut, în mod legal, aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 24 din Legea 10/2001, conform cărora, în lipsa unor probe contrare, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea menţionată în actul de preluare a imobilului.
Cum, în HG nr. 556/1990, anexa 32, la poziţia 29, este menţionată preluarea imobilului din str. S.T., sector 5, de la proprietarii B.Ş., B.A. si I.M., astfel: 75 mp teren; 217,81 mp, suprafaţa desfăşurata a construcţiei si 157,45 mp, suprafaţa utila a construcţiei, iar recurenta nu a răsturnat prezumţia instituită în însuşi actul de preluare, prin înscrisuri cu forţă probantă echivalentă, în mod legal, instanţa de apel a dispus modificarea în parte a dispoziţiei nr. 12169 din 30 septembrie 2009, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, în sensul că, în art. 2 din dispoziţie, componenţa imobilului, pentru care se cuvin măsuri reparatorii prin echivalent, este de 220 mp teren şi construcţie demolată, în suprafaţă construită desfăşurată de 217,81 mp şi suprafaţă utilă de 157,45 mp.
Pentru considerentele expuse, nefiind operant motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 143/ A din 15 februarie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
În temeiul art. 274 alin. (1) coroborat cu art. 298 si art. 316 C. proc. civ., instanţa o va obliga pe recurenta Primăria Municipiului Bucureşti la plata sumei de 500 lei cheltuieli de judecată către intimaţii reclamanţi B.Ş. şi B.A., reprezentând onorariu avocaţial, conform chitanţei nr. 75 din 16 ianuarie 2012 (fila 21, dosar recurs).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 143/ A din 15 februarie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă. Obligă recurenta la plata sumei de 500 lei cheltuieli de judecată către intimaţii reclamanţi B.Ş. şi B.A.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 200/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 199/2012. Civil. Brevete de invenţii. Recurs → |
|---|
