ICCJ. Decizia nr. 219/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.219/2012
Dosar nr.810/115/2010
Şedinţa publică din 18 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 826 din 12 mai2010, pronunţată în Dosar nr. 810/115/2010, Tribunalul Caraş - Severin a admis în parte acţiunea civilă, astfel cum a fost precizată de reclamanta M.M., împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Caraş - Severin, şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei contravaloarea în lei a sumei de 200.000 euro, la data executării, luând act de renunţarea reclamantei la capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a avut în vedere că, în conformitate cu dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 221/2010, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, iar, conform dispoziţiilor art. 5 alin. (1), orice persoană care a făcut, în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acesteia, soţul sau descendenţii acesteia, până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Din probele administrate, prima instanţă a reţinut că reclamanta întruneşte condiţiile prevăzute de aceste articole, pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, aceasta fiind privată de libertate în perioada 18 iunie 1951 - 19 decembrie 1955, prin măsura strămutării impusă de autorităţi.
Reclamanta a fost strămutată, conform Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, în data de 18 iunie 1951, din localitatea Zlatiţa, jud. Caraş - Severin, în localitatea Feteştii Noi - Feteşti. Prin Decizia M.A.I. nr. 6200/1955, la data de 19 decembrie 1955, acesteia i-a fost ridicată restricţia domiciliară.
Din declaraţia martorului audiat, persoană care ea însăşi a fost strămutată, în aceeaşi perioadă de timp cu reclamanta şi în aceeaşi localitate, a rezultat că strămutarea reclamantei a avut consecinţe grave asupra dezvoltării psihice şi fizice a acesteia şi a familiei sale, precum şi asupra situaţiei sale materiale.
Astfel, măsura strămutării, prin condiţiile concrete în care s-a desfăşurat, a avut echivalentul unei condamnări privative de libertate; limitarea libertăţii de mişcare reprezentând o privare de libertate, din cauza naturii, duratei, modalităţii de executare, ce poate fi considerată ca afectând, în mod determinant, situaţia reclamantei.
După încetarea măsurii impusă de autorităţi, la data reîntoarcerii în localitatea de unde a fost deportată, reclamanta nu a mai găsit nici unul dintre bunurile materiale lăsate la data deportării. Casa în care a locuit a fost găsită într-o stare avansată de degradare, fiind folosită de persoane străine familiei. Bunurile mobile şi imobile ale persoanei deportate au fost folosite pe toată perioada deportării de persoane străine, care le-au adus într-un stadiu avansat de degradare.
Prin deportare, dreptul la imagine al deportatului şi al întregii familii a fost grav afectat, aceştia fiind excluşi din viaţa socială şi politică a comunităţii, accesul la educaţie şi la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat fiind deosebit de greu, îngreunând practic viaţa persoanei deportate şi a membrilor familiei în societate sub toate aspectele şi fiind de natură a împiedica progresul fiinţei umane.
Din probele administrate, a rezultat că reclamanta a beneficiat de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990, având o indemnizaţie de 901 lei lunar.
Faţă de gravele prejudicii morale suferite de aceasta, prima instanţă a apreciat că suma de câte 50.000 euro, pentru fiecare an cât a fost supusă măsurii strămutării, ar reprezenta o despăgubire echitabilă.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel, în termenul prevăzut de lege, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş - Severin, solicitând admiterea acestuia, schimbarea sentinţei civile apelate, în sensul respingerii acţiunii reclamantei, ca neîntemeiată.
Prin Decizia civilă nr. 210 din 14 februarie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice; a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta M.M. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
În urma examinării sentinţei atacate, în raport de motivele invocate şi de Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, Curtea a apreciat ca fiind întemeiat apelul pârâtului, pentru argumentele ce succed:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
În ceea ce priveşte efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, în raport cu cauza de faţă, Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora „dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei".
De asemenea, sunt aplicabile speţei şi dispoziţiile art. 47 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar, de la data publicării, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar, în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, rezultă că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Aşadar, fiind desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acţiunii reclamantei, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat că se impune, în cauză, soluţia admiterii apelului pârâtului, cu consecinţa schimbării sentinţei şi respingerii acţiunii reclamantei.
Această soluţie se impune, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept dezbătute în prima instanţă, provocând o nouă judecată asupra fondului.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta M.M., solicitând admiterea recursului şi menţinerea hotărârii instanţei de fond, ca fiind temeinică şi legală.
În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanta a arătat următoarele:
Hotărârea instanţei de apel este netemeinică, nelegală şi nedreaptă, întrucât, din probele administrate, a rezultat că recurenta întruneşte condiţiile prevăzute de lege pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de ea şi familia sa, care a fost privată de libertate, prin măsură strămutării impusă de autorităţile acelei perioade.
Aceste măsuri au dus la dezumanizarea şi încălcarea demnităţii sale, iar scopul acestora era de exterminare, aplicarea măsurilor continuând şi după întoarcerea sa în localitatea de domiciliu, pe plan moral, social, şi mai ales profesional, fiindu-i aproape imposibil să înlăture efectele condamnării sale.
Stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică fără îndoială şi o doza de aproximare, însă instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, şi despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.
Şi în termenii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii.
Examinând Decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secţiilor Unite a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede.
Sub un prim aspect, se constată că recurenta reclamantă M.M. nu se referă, în conţinutul motivelor de recurs, la efectul deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, aplicate de instant de apel, care au determinat şi schimbarea soluţiei pronunţate de instanţa de fond, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată, ci face consideraţii care privesc fondul cauzei, respectiv îndeplinirea condiţiilor legale pentru repararea prejudiciului moral şi cuantumul despăgubirilor ce pot fi acordate în acest sens, ce nu se mai impun a fi analizate în raport de Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secţiilor Unite a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie pentru instanţe.
În acest sens, prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care constituia temeiul juridic al cererii de chemare în judecată.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional, astfel cum, în mod legal, a apreciat şi instanţa de apel.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În acest context, nu se poate susţine, în mod valid, că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în ipoteza unui act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecăţii, raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).
Trebuie să se facă, astfel, distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă, situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunţate de legea specială si succesorii acestora).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat anterior, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamanta M.M. beneficia de un bun sau cel puţin de o speranta legitimă, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamantă, norma juridică pe care aceasta se întemeia nu mai exista, prin declararea ei ca neconstituţională, şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun" al reclamantei, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive, care să îi fi confirmat dreptul său de creanţă.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
Cum deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 14 februarie 2011, cauza nefiind soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
În acelaşi sens, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
În acest cadru normativ si în acest context procesual, constatând că, în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte, în considerarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.M. împotriva deciziei nr. 210 din 14 februarie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.M. împotriva deciziei nr. 210 din 14 februarie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 22/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 215/2012. Civil → |
|---|
