ICCJ. Decizia nr. 215/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.215/2012
Dosar nr.7657/118/2009
Şedinţa publică din 18 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 156 din 11 februarie 2010 a Tribunalului Constanţa, s-a admis acţiunea civilă formulată de reclamantele G.S., N.S. şi V.M., în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Constanţa, pârâtul fiind obligat la plata către reclamanţi a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică a tatălui lor, în sumă de 150.000 euro, în echivalent în lei la data efectuării plăţii.
Pentru a adopta această soluţie, prima instanţă a avut în vedere că, prin sentinţa penală nr. 237 din 5 iulie 1950, pronunţată de Tribunalul Militar Constanţa, tatăl acestora, C.N. (cunoscut şi sub numele N.N.) a fost condamnat la 4 ani temniţă grea pentru săvârşirea crimei de uneltire contra ordinei sociale prevăzute de art. 209 pct. 3 C. pen., coroborat cu dispoziţiile Decretului-Lege nr. 856/1938, fiind arestat pe data de 23 aprilie 1950 şi eliberat în 27 aprilie 1953.
Judecătorul fondului s-a raportat la declaraţiile testimoniale şi a reţinut că această condamnare a fost rezultatul măsurilor de îngrădire a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, pe care regimul comunist le instaura în România, în acea perioadă. În momentul arestării, tatăl acestora era unicul susţinător al familiei, mama reclamantelor fiind obligată să se ocupe de creşterea fetelor, care erau foarte mici.
După anul 1990, tatălui reclamanţilor i-a fost acordată o indemnizaţie lunară, în temeiul dispoziţiilor Decretului-lege nr. 118/1990, fiindu-i conferită şi calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, după decesul intervenit la 07 septembrie 2002.
S-a stabilit că, în speţă, este vorba, în mod neechivoc, de o condamnare politică, efectele sentinţei penale fiind înlăturate de drept conform legii, reclamantele fiind descendenţi de gradul I ai condamnatului, fiind, aşadar, îndeplinite şi condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, privind persoanele ce pot solicita instanţei de judecată obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
S-a apreciat că recunoaşterea, prin lege, a posibilităţii de reparare a prejudiciului moral trebuie interpretată în sensul acordării, în favoarea reclamantelor, a dreptului de a primi despăgubiri în condiţiile legii, instanţa de fond apreciind că, în raport de toate aceste criterii, suma de 150.000 euro, în echivalent în lei la data plăţii efective, reprezintă o reparație echitabilă pentru prejudiciul moral suferit.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, în termen legal, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Constanţa.
Prin Decizia civilă nr. 87/ C din 14 februarie 2011, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa, şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea, ca nefondată.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a considerat că se impun a fi puse în discuţie şi consecinţele declarării, pe parcursul procesului, a neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin Decizia nr. nr. 1358 din 21 octombrie 2010, ale cărei considerente au fost expuse in extenso.
În speţă, intimatele reclamante au invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral, ca urmare a condamnării politice a tatălui lor, C.N., fiul lui C. şi S., născut la 20 august 1918, în Bulgaria.
Considerentele deciziei au relevat faptul că situaţia descrisă nu deschide de plano, din perspectiva dreptului comun, succesorilor legali dreptul de a pretinde daune morale pentru suferinţele tatălui lor, pentru că, în acord cu principiile de proporţionalitate, echitate şi rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală şi la care s-a referit şi Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, acordarea posibilităţii moştenitorilor de gradul I şi II de a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii săi prin persecuţiile regimului comunist reprezintă o îndepărtare a legiuitorului de la principiul echităţii, întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeaşi îndrituire la astfel de despăgubiri, ca şi cei supuşi măsurilor represive.
În concret, Curtea Constituţională a stabilit că legiuitorul putea să stabilească măsuri reparatorii pentru prejudiciul moral, în acord cu scopul şi legitimitatea lor, dar doar pentru cei efectiv vătămaţi de condamnarea cu caracter politic, compensaţiile urmând a fi acordate în echitate, iar nu cu nesocotirea valorii supreme de dreptate, prin punerea semnului de egalitate între predecesorul supus condamnării şi descendenţii lor până la gradul II, Parlamentului revenindu-i rolul de a stabili cui şi în ce condiţii se pot acorda măsuri reparatorii.
Acordarea daunelor morale este indisolubil legată de vătămarea personală adusă valorilor nepatrimoniale, în perioada regimului comunist, actele normative edictate stabilind, prin voinţa legiuitorului, care anume categorii de persoane pot fi privite ca victime ale sistemului represiv şi, prin urmare, sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii, neputându-se prezuma o vătămare colectivă.
Pe de altă parte, faptul că tatăl intimatelor a putut beneficia, după anul 1990 şi până la decesul survenit la 7 septembrie 1992, de despăgubiri, în condiţiile Decretului-lege nr. 118/1990, nu conferă descendenţilor calea solicitării unor sume, după deces, pe considerentul unei reparaţii parţiale şi nesatisfăcătoare, pentru că nu se poate imputa legiuitorului că a înţeles să confere daune morale, după trecerea la un regim democratic, doar celor care puteau să le pretindă în nume propriu.
Nu au fost considerate ca lipsite de relevanţă, în plan patrimonial, compensaţiile conferite prin decretul menţionat, câtă vreme ele conturează interesul statului de a diminua, pe cât posibil, atingerile aduse drepturilor celui supus măsurii condamnării politice.
În fine, nu a fost ignorată nici împrejurarea că, prin Decizia nr. 267 din 05 februarie 2009, i-a fost recunoscută autorului intimatelor, C.N., şi calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, conform OUG nr. 214/1999, legiuitorul fiind cel care stabileşte în ce condiţii poate fi valorificat, în prezent, dreptul astfel recunoscut.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen legal, reclamantele G.S., N.S. şi V.M., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate si menţinerea, ca temeinică şi legală, a sentinţei pronunţate de Tribunalul Constanta, cu consecinţa obligării Statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa la plata despăgubirilor morale în cuantum de 150.000 euro.
În dezvoltarea criticilor, recurentele reclamante au arătat, în esenţă, următoarele:
Recursul declarat priveşte respingerea, ca nefondată, a acţiunii, în condiţiile în care Legea 221/2009, art. 5 alin. (1) statua dreptul lor la daune morale, în calitate de descendenţi de gradul I.
Astfel, cuantumul daunelor morale ce trebuiau acordate de instanţa de apel, prin prisma noilor dispoziţii ale Legii nr. 221/2009, trebuia apreciat prin raportare la temeiul legal existent la data iniţierii cererii de chemare în judecată, care îi îndreptăţea să solicite despăgubiri morale.
In cauză, daunele morale pot fi considerate consecinţe de natură nepatrimonială, cauzate persoanei, prin fapte ilicite culpabile, constând în atingerile aduse personalităţii, prin lezarea unui drept sau interes nepatrimonial, a căror reparare urmează regulile răspunderii civile delictuale.
Cuantificarea daunelor morale realizată la fond este în concordanţă cu practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a acordat despăgubiri morale, în cauze similare, cuprinse între 3.000 - 12.000 euro, pentru fiecare solicitant, raportat la perioada de condamnare. Or, în speţă, este vorba de o condamnare de 4 ani, din care s-au executat 3 ani si 4 zile, iar solicitanţii sunt in număr de trei, ceea ce justifică acordarea daunelor morale în cuantumul solicitat de 150.000 euro.
Examinând Decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar şi din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secţiilor Unite a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa apreciază că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor succede.
Problema de drept esenţială care se pune în speţa supusă analizei şi care face superfluă analiza naturii prejudiciului moral şi posibilitatea cuantificării acestuia, astfel cum sunt invocate aceste aspecte în conţinutul motivelor de recurs, este dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, publicate în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Astfel, prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În acest context, nu se poate susţine, în mod valid, de către recurente, că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în ipoteza unui act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecăţii, raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).
Trebuie să se facă, astfel, distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă, situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularilor, cărora trebuie să li se verifice calitatea de persoane îndreptăţite şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale ale instanţei.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunţate de legea specială şi succesorii acestora).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat anterior, si contrar opiniei recurentelor reclamante, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantele beneficiau de un bun sau cel puţin de o speranţa legitimă, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamante, norma juridică pe care acestea se întemeiau nu mai exista, prin declararea ei ca neconstituţională, şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun" al reclamantelor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive, care să le fi confirmat dreptul lor de creanţă.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
Cum deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 14 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamantelor si nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
În acest cadru normativ si în acest context procesual, constatând că, în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte, în considerarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentele reclamante G.S., N.S. şi V.M. împotriva deciziei nr. 87/ C din 14 februarie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, pentru cauze cu minori şi de familie, precum şi pentru cauze privind conflictele de muncă şi asigurările sociale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele G.S., N.S. şi V.M. împotriva deciziei nr. 87/ C din 14 februarie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, pentru cauze cu minori şi de familie, precum şi pentru cauze privind conflictele de muncă şi asigurările sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 219/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 200/2012. Civil → |
|---|
