ICCJ. Decizia nr. 2124/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2124/2012
Dosar nr. 37544/3/2010
Şedinţa publică din 22 martie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 04 august 2010, reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie în Italia a numitului V.V.I., pentru o perioadă de cel mult 3 ani.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că pârâtul a fost expulzat din Italia la data de 13 iulie 2010 în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această ţară, ratificat prin Legea nr. 173/1977.
Prin sentinţa civilă nr. 1826 din 03 decembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a constatat încetată de drept procedura judiciară pornită de reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, în contradictoriu cu pârâtul V.V.I., în temeiul art. II lit. c) din Legea nr. 206/2010.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, iar prin decizia civilă nr. 357/ A din 31 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefundat, apelul declarat.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date a învestit instanţa cu o cerere având ca obiect restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie în Italia, pe o perioada de cel mult 3 ani a numitului V.V.I., care a fost expulzat în Italia la data de 13 iulie 2010 în baza Acordului dintre România şi Republica Italiană privind readmisia persoanelor aflate în situaţie ilegală, ratificat prin Legea nr. 173/1977.
Astfel cum a reţinut prima instanţă, Legea nr. 248/2005 a fost modificată prin Legea nr. 246 din 11 noiembrie 2010, care, la art. I pct. 1 prevede că articolul 38 lit. a) se abrogă.
Având în vedere dispoziţiile art. II lit. c) din Legea nr. 206/2010, care sunt de imediată aplicare, în mod corect prima instanţă a constatat încetată de drept procedura judiciară pornită de reclamantă, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată şi temeiul juridic aplicabil acesteia.
Susţinerile reclamantei cu privire la preluarea de către Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date a cauzelor în care Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor are calitatea de reclamant şi la obligativitatea înaintării către instanţă a dosarelor de îndepărtare a cetăţenilor români ţin de legitimarea procesuală activă a reclamantei de a promova cererea, care nu a fost contestată şi nu este pusă în discuţie în cauză. Aspectele invocate nu au relevanţă însă relativ la fondul cauzei, soluţia care se impune fiind cea edictată de dispoziţiile legale enunţate mai sus.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date.
Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
În conformitate cu prevederile art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 1367/2009 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 802 din 25 noiembrie 2009, „Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, denumită în continuare Direcţia, se înfiinţează prin comasarea prin fuziune a Inspectoratului Naţional pentru Evidenţa Persoanelor şi Centrului Naţional de Administrare a Bazelor de Date privind Evidenţa Persoanelor, care se desfiinţează”.
Având în vedere faptul că Direcţia preia patrimoniul instituţiilor publice care se desfiinţează, prevăzute la art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 1367/2009, pe bază de protocol de predare-preluare, cauzele în care Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor are calitatea de reclamant, respectiv pârât sunt preluate de Direcţia pentru Evidenta Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din H.G. nr. 1367/2009: „Direcţia face parte din structurile de ordine şi siguranţă publică din subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor şi este parte componentă a Departamentului de ordine şi siguranţă publică”.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (4) din acelaşi act normativ, „Direcţia exercită atribuţiile care îi sunt date în competenţă prin lege, cu privire (…) la gestionarea şi administrarea la nivel naţional a bazelor de date privind evidenţa persoanelor, cărţilor de identitate, paşapoartelor, permiselor de conducere, certificatelor de înmatriculare a vehiculelor şi a altor documente necesare persoanelor în relaţiile cu statul.”
De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (2) din H.G. nr. 1367/2009: „Direcţia îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lese”.
Având în vedere problematica creată în contextul aplicării de către Italia, Guvernul României a aprobat, prin Hotărârea nr. 1347/2007, Planul de măsuri privind sprijinirea cetăţenilor români aflaţi în Italia.
În considerarea prevederilor lit. b) ale obiectivului nr. 2 din H.G. nr. 1347/2007, Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date (Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor), are obligativitatea de a înainta instanţei teritoriale competente, dosarul de îndepărtare al cetăţenilor români expulzaţi din Italia, întrucât aceştia au folosit, ca şi document de călătorie, cartea de identitate.
Mai mult, aceste demersuri, trebuie efectuate în directă corelare cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, cu modificările şi completările ulterioare.
În considerarea dispoziţiilor legale învederate, în mod eronat Curtea de Apel Bucureşti a făcut aplicarea prevederilor art. II, alin. (1) lit. c) din Legea nr. 206/2010 deoarece, această măsură operează pentru procesele civile întemeiate pe prevederile art. 38 lit. a) şi nu pe cele ale art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.
Se invocă prevederile art. 6 alin. (1) şi art. 27 din Directiva 2004/38/CE şi se susţine că pârâtul a avut o conduită imorală pe teritoriul statului italian, iar prin legislaţia internă a statului român/italian şi prin legislaţia europeană ratificată de statele Uniunii Europene nu sunt tolerate activităţile desfăşurate ilegal de către cetăţenii europeni.
În raport de dispoziţiile art. 39 din Tratatul de instituire a comunităţilor europene, instanţa de apel trebuia să ţină cont şi de faptul că libera circulaţie implică dreptul de şedere într-un stat membru pentru a desfăşura o activitate salarizată în conformitate cu legile, regulamentele şi normele administrative, care reglementează încadrarea în muncă a lucrătorilor statului respectiv.
Prin activitatea ilegală desfăşurat de pârât, acestuia nu-i incumbă dreptul menţionat mai sus, în cauza dedusă judecăţii, fiind aplicabile dispoziţiile art. 27 din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi Consiliului din 29 aprilie 2004.
Prin conduita manifestată în cauză şi prin prezenta sa pe teritoriul Italiei, pârâtul reprezintă o ameninţare gravă la adresa unor valori fundamentale.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
Toate susţinerile fundamentate pe prevederile art. 1 alin. (2)-(4) din H.G. nr. 1367/2009 şi pe cele ale H.G. nr. 1347/2007 privind înfiinţarea şi atribuţiile ce revin Direcţiei Pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, exced cauzei de faţă.
Prin decizia recurată, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra calităţii procesuale active a reclamantei, soluţia adoptată de Curtea de Apel nu a vizat această excepţie, astfel încât, criticile formulate sub aspectele menţionate nu învestesc în mod legal instanţa de recurs cu analiza lor.
În ceea ce priveşte aplicarea în cauză a prevederilor art. art. II, alin. (1) lit. c) din Legea nr. 206/2010, Înalta Curte constată că decizia recurată este legală.
Astfel, potrivit art. II lit. c) din Legea nr. 206/2010: „La data intrării în vigoare a prezentei legi încetează de drept (…) toate procedurile judiciare aflate în curs de desfăşurare şi pentru care nu există o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, pentru instituirea unei măsuri de limitare a dreptului la libera circulaţie în străinătate începute în temeiul art. 38 lit. a) şi art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005, cu modificările şi completările ulterioare”.
Aceste dispoziţii legale au fost corect aplicate de instanţa de apel, condiţiile impuse de norma citată pentru încetarea de drept a procedurii judiciare fiind îndeplinite în cauză.
Astfel, există o procedură judiciară în curs de desfăşurare pentru care nu există o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, iar procedura judiciară începută are ca obiect instituirea unei măsuri de limitare a dreptului la libera circulaţie în străinătate în temeiul art. 38 lit. a) deoarece, aşa cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată, restrângerea dreptului la libera circulaţie a fost solicitată în legătură cu o persoană care a fost returnată din Italia, în baza acordului de readmisie ratificat prin Legea nr. 173/1977, situaţie circumscrisă prevederilor art. 38 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 248/2005.
În aceste condiţii, întrucât noma legală care impune încetarea de drept a procedurii judiciare este de imediată aplicare, nu mai pot fi analizate aspecte care vizează temeinicia cererii formulate de reclamantă sub aspectul restrângerii dreptului pârâtului la liberă circulaţie.
De acea, în mod corect instanţa de apel nu a cercetat fondul pretenţiilor reclamantei, iar motivele de recurs care vizează îndeplinirea condiţiilor de fond necesare pentru admiterea cererii şi restrângerea dreptului pârâtului la liberă circulaţie nu pot fi primite de instanţa de recurs.
Faţă de considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefundat, recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcţia Pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date împotriva deciziei nr. 357/ A din 31 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2123/2012. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2126/2012. Civil → |
|---|
