ICCJ. Decizia nr. 2130/2012. Civil. Conflict de competenţă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2130/2012
Dosar nr. 56733/3/2011
Şedinţa publică din 22 martie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, la data de 04 iulie 2008, reclamanţii G.H.F.M. şi G.H.C. au chemat în judecată pe pârâţii G.H. şi G.E.C. şi au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate nulitatea testamentului olograf întocmit de G.C. la data de 12 martie 1994, în favoarea pârâţilor. S-a solicitat ca, în situaţia în care instanţa nu constată nulitatea testamentului menţionat, să se constate operarea reducţiunii la cota de 1/ 3 a cotităţii disponibile din masa succesorală rămasă de pe urma defunctului G.C., tatăl reclamanţilor.
Prin sentinţa civilă nr. 14720 din 11 noiembrie 2008, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Lugoj.
Prin sentinţa civilă nr. 568 din 26 martie 2009 a Judecătoriei Lugoj a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale exclusive şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, fiind înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a soluţiona conflictul negativ de competenţă.
Prin sentinţa civilă nr. 8217 din 12 octombrie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, iar prin sentinţa civilă nr. 14873 din 19 iulie 2010, raportat la precizarea valorii obiectului dedus judecăţii, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale, competenţa soluţionării cauzei fiind declinată în favoarea Tribunalului Bucureşti.
La termenul de judecată din data de 22 iunie 2011, tribunalul a disjuns soluţionarea capătului doi al acţiunii, având ca obiect reducţiunea liberalităţilor excesive.
Prin sentinţa civilă nr. 1317 din 29 iunie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea având ca obiect constatarea nulităţii absolute a testamentului.
Dosarul ce cuprinde cererea subsidiară, disjunsă, având ca obiect partajul de pe urma defunctului G.C. şi reducţiunea liberalităţilor excesive a fost înregistrat sub nr. 56733/3/2011.
În acest dosar, a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 1657 din 05 octombrie 2011, prin care Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.
În soluţionarea excepţiei de necompetenţă materială, Tribunalul Bucureşti a reţinut că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 17 C. proc. civ., deoarece ambele cereri cu care a fost învestită instanţa în cuprinsul aceluiaşi dosar, respectiv nulitate testament şi partaj cu reducţiune liberalităţi excesive, au caracter principal şi independenţă proprie. Totodată, tribunalul a constatat că, în conformitate cu dispoziţiile. art. 1 şi 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., cererile în materie succesorală, indiferent de valoarea bunurilor ce fac obiectul dezbaterii părţilor, sunt de competenţa de primă instanţă a judecătoriei.
Constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă în raport cu sentinţa civilă nr. 14873 din 19 iulie 2010 a Judecătoriei sector 1 Bucureşti, cauza a fost înaintată Curţii de Apel Bucureşti pentru soluţionarea conflictului.
Învestită cu soluţionarea conflictului de competenţă, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 7/ F din 13 ianuarie 2012 a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei având ca obiect stabilirea componenţei masei succesorale a defunctului G.C. şi operarea reducţiunii la cota de 1/3 a cotităţii disponibile, în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel a reţinut că Tribunalul a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 17 C. proc. civ., deoarece cel de-al doilea capăt de cerere este subsidiar celui prin care s-a solicitat constatarea nulităţii testamentului şi trebuie soluţionat de aceeaşi instanţă, care s-a pronunţat asupra nulităţii testamentului, respectiv tribunalul. Părţile nu-şi pot alege aleatoriu competenţa de soluţionare a fiecărui capăt de cerere.
Împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, în termen legal au declarat şi motivat recurs reclamanţii G.H.F.M. şi G.H.C.
Prin motivele de recurs formulate, reclamanţii susţin următoarele critici:
1. În cuprinsul cererii de disjungere formulată la termenul din 22 iunie 2011 s-a strecurat o eroare materială la punctul 2 al cererii, în sensul că în loc de „ca devenit capăt principal de cerere trimis spre soluţionare judecătoriei competente, Judecătoria Sector 1” a fost eronat menţionat „devenind capăt principal de cerere trimis spre soluţionare judecătoriei competente, Judecătoria Sector 1”. De altfel, în susţinerea orală în faţa instanţei de judecată a acestei cereri a fost menţionată cererea de disjungere după devenirea ca şi capăt principal de cerere a capătului din al doilea subsidiar al cererii completatoare din 23 februarie 2011.
Singurul scop şi motiv de disjungere a unor capete de cerere dintr-o cerere introductivă de instanţă subzistă în a nu se tergiversa soluţionarea cauzei pentru unul dintre capetele de cerere, aceasta pentru o mai bună administrare a actului de justiţie. Având în vedere acest lucru, rezultă că disjungerea dintre un capăt principal al cererii de chemare în judecată şi un capăt subsidiar nu ar fi avut nici un sens pentru o mai bună administrare a justiţiei. Singurul sens pe care l-a reţinut instanţa Tribunalului Bucureşti a fost disjungerea dintre două capete principale de cerere (aşa cum de altfel s-a susţinut şi oral în şedinţă), al doilea capăt de cerere subsidiar fiind devenit principal înaintea disjungerii. Luând în considerare acestea, motivarea sentinţei atacate în sensul că petitul disjuns ar fi fost subsidiar nu subzistă.
2. Instanţa motivează competenţa de soluţionare prin aplicarea art. 17 C. proc. civ. care prevede că cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală. În doctrina juridică există şi opinii care arată că nu poate fi făcută aplicarea art. 17 C. proc. civ. astfel încât să se înfrângă norme de competenţă absolută şi nu pot fi ignorate sub nici o formă prevederile art. 159 C. proc. civ., în sensul cărora competenţa materială este de ordine publică, aşa încât nici o altă interpretare nu poate fi admisă.
Analizând sentinţa recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
1. Sub primul punct al motivelor de recurs sunt formulate susţineri legate de măsura disjungerii dispusă de Tribunalul Bucureşti.
Astfel de susţineri nu pot fi însă formulate în calea de atac exercitată împotriva regulatorului de competenţă.
Prin hotărârea recurată, Curtea de Apel a soluţionat un conflict negativ de competenţă, stabilind competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Este adevărat că în regulatorul de competenţă pronunţat, Curtea de Apel a avut în vedere măsura disjungerii pronunţată în cauză pe parcursul soluţionării litigiului.
Însă, întrucât prin regulatorul de competenţă se stabileşte care dintre instanţele aflate în conflict este competentă să soluţioneze litigiul dedus judecăţii, recursul promovat împotriva hotărârii ce reprezintă regulatorul de competenţă nu poate cuprinde decât critici legate de dezlegarea dată de Curtea de Apel sub aspectul interpretării şi aplicării normelor legale de competenţă care au dus la stabilirea instanţei competente.
Oportunitatea şi legalitatea măsurii disjungerii dispusă de una dintre instanţe pe parcursul soluţionării cauzei, anterior ivirii conflictului de competenţă, excede controlului judiciar de legalitate ce poate fi exercitat în recursul declarat împotriva regulatorului de competenţă.
2. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurenţii reproduc opinii exprimate în doctrină, legate de modul de interpretare a prevederilor art. 17 C. proc. civ.
Potrivit art. 3021 C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol.
Afirmaţii formulate de recurenţii în legătură cu opiniile doctrinare legate de interpretarea art. 17 C. proc. civ. nu cuprind nici o precizare de natură juridică a eventualelor greşeli pe care le conţine hotărârea recurată.
Or, condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei şi încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
În consecinţă, constatând că niciuna din susţinerile formulate în cadrul celui de-al doilea motiv de recurs nu pot fi încadrate în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte nu poate exercita controlului judiciar de legalitate în baza acestor susţineri.
Prin urmare, în temeiul art. 32 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii G.H.F.M. şi G.H.C. împotriva deciziei nr. 7/ F din 13 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia IV civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2127/2012. Civil. Contestaţie la executare.... | ICCJ. Decizia nr. 2137/2012. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
