ICCJ. Decizia nr. 2125/2012. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2125/2012
Dosar nr. 109/121/2011
Şedinţa publică din 22 martie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin acţiunea civilă înregistrată sub nr. 109/121/2011 la Tribunalul Galaţi, reclamanta D.E.P.A.B.D. cu sediul în Bucureşti, a solicitat în contradictoriu cu pârâtul M.N., în temeiul dispoziţiilor art. 98 lit. b) din Legea nr. 248/2005, să se dispună restrângerea exercitării dreptului acestuia la libera circulaţie în Italia.
În motivarea acţiunii a arătat că, la data de 2 septembrie 2010, pârâtul a fost returnat din Italia, în baza Decretului Prefecturii Provinciei Bologna, datorită comportamentului pe care l-a avut pe perioada şederii în această ţară.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 248/2005 şi H.G. nr. 1347/2007.
Prin sentinţa civilă nr. 150 din 26 ianuarie 2011, Tribunalul Galaţi a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamantul D.G.E.P.A.B.D., în contradictoriu cu pârâtul M.N.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele;
Libera circulaţie a persoanelor constituie una dintre cele patru libertăţi din cadrul pieţii interne la nivelul U.E., alături de libera circulaţie a produselor, libera circulaţie a serviciilor şi libera circulaţie a capitalurilor.
Esenţa acestei libertăţi, constă în eliminarea discriminărilor între cetăţenii statului membru pe teritoriul căruia se află aceştia sau îşi desfăşoară activitatea şi cetăţenii celorlalte state membre ce stau sau muncesc pe teritoriul acestui stat.
Aceste discriminări se pot referi la condiţiile de intrare, deplasare, muncă, angajare sau remuneraţie.
Prin asigurarea unui asemenea regim nediscriminatoriu se realizează libera circulaţie în spaţiul comunitar.
Baza legală a liberei circulaţii a persoanelor este art. 14 (7A) din Tratatul de la Roma, ce stabileşte piaţa internă, acesta incluzând libera circulaţie a persoanelor, art. 18 (8A) din acelaşi tratat, ce statuează dreptul cetăţenilor Uniunii de a circula şi de a rezida liber pe teritoriul statelor membre, art. 61 (731) şi următoarele din Tratat, cuprinse sub Titlul nr. III A „Vize, azil, imigraţie şi alte politici legale de liberă circulaţie a persoanelor” precum şi art. 45 din Cartea Uniunii Europene privind drepturile fundamentale.
Având în vedere aceste reglementări şi dispoziţiile art. 39 – art. 42 privind libera circulaţie a persoanelor din Tratatul instituind Comunitatea Europeană şi faptul că în decembrie 2000, prin documentul de poziţie trimis Comisiei Europene, România a acceptat în întregime acquis - ul comunitar ce are la bază prevederile Tratatelor constitutive care guvernează libertatea de circulaţie a persoanelor, precum şi faptul că instanţa naţională are obligaţia să aplice dreptul comunitar şi să-i asigure efectul direct, deplin, înlăturând chiar din oficiu orice normă contrară internă, urmează a se constata că solicitarea de a se restrânge exercitarea dreptului la liberă circulaţie în statele U.E. a pârâtului este nefondată.
În aplicarea principiului preeminenţei dreptului naţional, se au în vedere şi dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie.
De asemenea, s-a avut în vedere şi faptul că spre deosebire de reglementarea internă [(art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005)], art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE stabileşte expres şi limitativ doar trei cazuri în care autorităţile statelor membre ar putea restrânge libertatea de circulaţie a cetăţenilor U.E., respective afectarea ordinii publice, siguranţei publice sau sănătăţii publice.
În consecinţă, norma comunitară este mai favorabilă, cea internă fiind parţial neconcordantă, în condiţiile în care permite îngrădirea dreptului fundamental analizat şi în alte cazuri, decât cel care vizează ordinea, siguranţa sau sănătatea publică, urmând ca aceasta să fie aplicată cu prioritate.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, reclamantul D.E.P.A.B.D.
Prin decizia civilă nr. 42/ A din 09 martie 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă, s-a respins, ca nefundat, apelul declarat.
Verificând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate prin prisma motivelor de apel, Curtea a respins apelul pentru următoarele considerente;
H.G. nr. 1347/2007 cuprinde planul de măsuri privind sprijinirea cetăţenilor români aflaţi în Italia, ca urmare a situaţiei create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu.
Prin dispoziţiile obiectivului 2 lit. d), invocat ca temei de drept al acţiunii de faţă, s-a prevăzut înaintarea de către Ministerul Internelor şi Reformei Administrative Bucureşti – D.G.P., sau după care, I.N.E.P.B., către instanţe a „dosarului de îndepărtare”, menţionându-se totodată în acest text, că demersul trebuie efectuat în directă corelare cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.
Or, potrivit art. 38 lit. b) din aceeaşi lege, se poate limita dreptul la circulaţie persoanei a cărei prezenţă pe teritoriul unui stat prin activitatea pe care o desfăşoară ar aduce atingere gravă intereselor României sau relaţiilor bilaterale dintre România şi acel stat.
În speţă, deşi pârâtul a fost expulzat pe motivul că a avut un comportament ce constituie o ameninţare concretă, efectivă şi gravă la adresa demnităţii umane, nu s-a făcut nici o dovadă în acest sens, astfel că nu se poate reţine că, comportamentul acestuia constituie o ameninţare pentru ordinea şi siguranţa publică.
În legislaţia primară, art. 18.1 T.C.E. prevede că orice cetăţean al U.E., are dreptul de a circula şi de a locui liber pe teritoriul Statelor membre, sub rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute de tratat şi de dispoziţiile luate pentru aplicarea sa.
În legislaţia secundară, Directiva Consiliului nr. 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004, privind libera circulaţie a cetăţenilor U.E. şi membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1.612/68 şi de abrogare a directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE şi 93/96/CEE, publicată în Jurnalul Oficial al U.E. nr. L 158/2004, stabileşte prin art. 27, că limitarea dreptului cetăţenilor statelor membre la liberă circulaţie poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică, cu respectarea principiului proporţionalităţii şi să se bazeze exclusiv pe comportamentul personal al individului vizat.
Întrucât reclamantul nu a probat în condiţiile art. 1169 C. civ., incidenţa vreunuia dintre clauzele de limitare prevăzute în Directivă, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a prevederilor legii materiale incidente.
Faţă de considerentele expuse, Curtea a respins, ca nefundat, apelul, conform art. 296 C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta D.E.P.A.B.D.
Criticile de nelegalitate formulate prin motivele de recurs vizează, în esenţă, următoarele aspecte:
În conformitate cu prevederile obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetăţenilor români aflaţi în Italia, ca urmare a situaţiei create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, coroborate cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, cu modificările şi completările ulterioare, I.N.E.P. (D.E.P.A.B.D.) are obligativitatea de a înainta către instanţa competentă, dosarul de îndepărtare al cetăţenilor români expulzaţi din Italia.
De asemenea, dispoziţiile obiectivului nr. 2 lit. d) al aceluiaşi act normativ, prevăd faptul că autorităţile judecătoreşti urmează a pronunţa o decizie vizând interzicerea deplasării cetăţenilor expulzaţi, în Italia pe o perioadă determinată.
În speţă, pârâtul a fost îndepărtat de pe teritoriul Italiei la data de 02 septembrie 2010, conform Decretului Prefectului din Bologna.
Măsura restrictivă dispusă de autorităţile italiene se justifică din perspectiva încălcării ordinii publice a Statului Italian, pârâtul perseverând în atitudinea sa nelegală, cât şi a ordinii de drept a S.R., prin ignorarea dispoziţiilor interne şi internaţionale ratificate de România vizând obligaţiile cetăţenilor români aflaţi în străinătate şi măsurile de combatere a migraţiei ilegale.
Dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Directiva nr. 2004/38/CE reglementează dreptul de şedere, astfel: „Cetăţenii Uniunii au dreptul de şedere pe teritoriul altui stat membru pe o perioadă de cel mult trei luni fără nici o altă condiţie sau formalitate în afara cerinţei de a ţine o carte de identitate valabilă sau un paşaport valabil”.
Potrivit art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere cetăţenilor uniunii şi a membrilor lor de familie poate fi dispusă pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică. În alin. (2) al aceluiaşi articol, se prevede că, măsurile luate din motive de ordine publică sau siguranţă publică respectă principiul proporţionalităţii şi se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză.
Conform acestor prevederi comunitare, restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor uniunii se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză, astfel că instanţa trebuia să reţină faptul că pârâtul a avut o conduită imorală pe teritoriul statului italian.
În acest context se apreciază că, deşi instanţa de apel a reţinut că „pârâtul a fost expulzat pe motivul că a avut un comportament ce constituie o ameninţare concretă, activă şi gravă la adresa demnităţii umane (..), de asemenea, constată că acest motiv nu e suficient să îi fie îngrădit acestuia dreptul la libera circulaţie, pe teritoriul statului din care a fost returnat, întrucât nu s-a făcut nici o dovadă în sensul că, comportamentul pârâtului nu constituie o ameninţare pentru ordinea şi siguranţa publică.
Dar, însuşi Decretul de îndepărtare emis de către Prefectul din Bologna, reprezintă o dovadă că pârâtul a avut o conduită ce constituie o ameninţare concretă, efectivă şi gravă la adresa demnităţii umane, a drepturilor fundamentale ale persoanei şi a integrităţii publice, făcând ca permanenţa sa pe teritoriul italian să fie incompatibilă cu o convieţuire civilizată şi în siguranţă, fiind considerat un pericol public.
Cu alte cuvinte, măsura returnării, face dovada faptului că pârâtul nu a respectat condiţiile de şedere în străinătate, în momentul verificărilor efectuate de către autorităţile italiene competente.
În opinia instanţei de apel, nu ar trebui luată în considerare nici declaraţia olografă a pârâtului din care rezultă în mod clar că acesta a părăsit teritoriul României, cursul lunii martie 2009, prin P.T.F. Nădlac, cu destinaţia Italia, fiind arestat pentru săvârşirea infracţiunii de furt şi condamnat la un an şi 8 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt (din care a executat un an şi 5 luni).
Mai mult, pârâtul M.N. recunoaşte, de asemenea, că a mai fost condamnat în Italia, în anul 2006, tot pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de furt.
Din cele reţinute de instanţa de apel, în decizia pronunţată, ar trebui ignorate şi dispoziţiile art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE care stabilesc în mod clar şi fără echivoc că „restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor uniunii se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză”, întrucât în opinia sa această măsura nu ar respecta principiul proporţionalităţii.
În consecinţă, se apreciază că instanţa de apel trebuia să reţină că pârâtul prin conduita sa a desfăşurat o activitate infracţională care este de natură a aduce grave prejudicii morale şi sociale cetăţenilor europeni care desfăşoară activităţi salarizate în baza unor forme legale şi care contribuie la bugetele statelor pe teritoriul cărora muncesc, în concordanţă cu legislaţia europeană.
Mai mult decât atât, în considerarea exigenţelor legislaţiei U.E., România trebuie să probeze capacitatea de a stopa migraţia ilegală şi că prezenţa, fără respectarea condiţiilor legale de intrare şi şedere a pârâtului pe teritoriul Italiei, stat membru al U.E., ar dovedi exact contrariul, cu repercusiuni negative asupra tratamentului aplicat cetăţenilor români ce locuiesc cu forme legale.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat, pentru considerentele ce succed:
Din dezvoltarea criticilor formulate, Înalta Curte constată că acestea se află în legătură cu hotărârea atacată, constituindu-se într-o critică totală a acesteia şi tinzând la a afirma nelegalitatea ei, de unde rezultă că permit încadrarea lor în cazul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În acest context, instanţa supremă constată că s-a făcut o corectă aplicare a legii materiale incidente la situaţia de fapt stabilită de instanţele anterioare, urmând a confirma soluţia pronunţată, cu consecinţa respingerii recursului.
Astfel, potrivit legii interne în materie (Legea nr. 248/2005 – art. 38 lit. b), se poate limita dreptul la circulaţie persoanei a cărei prezenţă pe teritoriul unui stat prin activitatea pe care o desfăşoară ar aduce atingere gravă intereselor României sau relaţiilor bilaterale dintre România şi acel stat.
H.G. nr. 1347/2007 cuprinde planul de măsuri privind sprijinirea cetăţenilor români aflaţi în Italia, ca urmare a situaţiei create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriul naţional.
Prin dispoziţiile obiectivului 2 lit. d) din această hotărâre, invocat ca temei de drept al acţiunii pendente, s-a prevăzut înaintarea de către M.I.R.A.B. – D.G.P., sau după caz, I.N.E.P.B., către instanţe a „dosarului de îndepărtare”, menţionându-se totodată, în acest text, că demersul trebuie efectuat în directă corelare cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.
Art. 27 din Directiva Consiliului nr. 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004, privind libera circulaţie a cetăţenilor U.E. şi membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre, stabileşte că limitarea dreptului cetăţenilor statelor membre la liberă circulaţie poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică, cu respectarea principiului proporţionalităţii şi să se bazeze exclusiv pe comportamentul personal al individului vizat.
În speţă s-a reţinut că, deşi pârâtul a fost expulzat pe motivul că a avut un comportament ce constituie o ameninţare concretă, efectivă şi gravă la adresa demnităţii umane, nu s-a făcut nici o dovadă în acest sens, neputându-se reţine comportamentul acestuia ca o ameninţare pentru ordinea şi siguranţa publică.
Nu se poate reţine, ca fiind o dovadă suficientă privind comportamentul pârâtului, astfel cum susţine recurenta reclamantă, numai Decretul de îndepărtare emis de către Prefectul din Bologna, după cum nu se poate reţine că măsura returnării, prin ea însăşi, face dovada faptului că pârâtul nu a respectat condiţiile de şedere în străinătate, în momentul verificărilor efectuate de către autorităţile italiene competente.
Mai mult, nu exită la dosar declaraţia olografă a pârâtului despre care face vorbire recurenta reclamantă în motivele de recurs, pe care nu a înţeles să o depună nici ca înscris nou, în condiţiile art. 305 C. proc. civ., la dosarul cauzei.
Asemenea susţineri din partea recurentei reclamante intră în conflict cu prevederile Directivei nr. 2004/38/CE, care permit limitarea dreptului fundamental la libera circulaţie doar în situaţii excepţionale privind motive de ordine publică sau de siguranţă publică [(art. 27 alin. (1) din Directivă)].
Totodată, pentru ca aceste motive de ordine publică sau de siguranţă publică să justifice măsurile de îngrădire a dreptului la libera circulaţie este necesar să fie respectat principiul proporţionalităţii, iar conduita persoanei în cauză să constituie o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii [(art. 27 alin. (2) din Directivă)].
Or, astfel de motive nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuşi al expulzării, pentru că ar însemna ca principiul proporţionalităţii în adoptarea măsurii să nu mai intereseze şi astfel, să fie ignorată exigenţa normei comunitare.
Aşadar, la data la care instanţa trebuie să aprecieze asupra măsurii îngrădirii dreptului la libera circulaţie, normele de drept comunitar sunt pe deplin aplicabile, iar potrivit art. 148 alin. (2) din Constituţia României, „ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale U.E., precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”.
Or, sub acest aspect, instanţa de judecată, ca autoritate a statului cu obligaţii decurgând din aderare, trebuie să interpreteze şi să aplice legea internă, în orice măsură posibilă, în lumina textului şi finalităţii Directivei, în principiu, fără aplicabilitate directă în dreptul intern, pentru a se atinge rezultatul avut în vedere de aceasta, autorităţile statului trebuind să se conformeze prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de Instituire a Comunităţii Europene.
Cum interpretarea şi aplicarea dreptului naţional nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei, datorită condiţiilor restrictive impuse de legea internă [(art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005)], rezultă că instanţa trebuia să aplice dreptul comunitar, protejând astfel drepturile conferite de acesta persoanelor.
Aşadar, constatând incidenţa normelor comunitare şi faptul că, venind în conflict cu legea internă, acestora trebuie să li se recunoască preeminenţa, instanţele de fond au procedat corect respingând solicitarea de restrângere a exerciţiului dreptului la libera circulaţie în Italia pentru intimatul pârât în cauză.
Pentru considerentele arătate, recursul formulat a fost apreciat ca nefondat şi, raportat la dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.E.P.A.B.D. împotriva deciziei nr. 42/ A din 09 martie 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2122/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2128/2012. Civil → |
|---|
