ICCJ. Decizia nr. 2163/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2163/2012
Dosar nr. 8375/3/2010
Şedinţa publică din 23 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1010 din 11 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. (fostă L.) A.C., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi s-a dispus obligarea pârâtului la plata, către reclamantă, a sumei de 8000 euro, echivalent în lei la data plăţii, la cursul oficial al B.N.R., cu titlu de despăgubiri.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că mama reclamantei, C.V., împreună cu familia acesteia, a fost dislocată la data de 18 iunie 1951, din Becicherecul Mic, jud. Timiş, în comuna Perieţi, judeţul Ialomiţa, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, domiciliul obligatoriu fiind stabilit pe perioada 18 iunie 1951-27 iulie 1955. Prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955 i s-au ridicat restricţiile domiciliare la data de 27 iulie 1955.
Întrucât mama reclamantei a decedat la data de 10 octombrie 1988, nu a beneficiat de dispoziţiile Decretului–lege nr. 118/1990, şi nici reclamanta nu se încadrează în categoriile de beneficiari ai acestui act normativ, în calitate de fiică a defunctei.
Tribunalul a apreciat, în temeiul art. 3 lit. e) şi 5 din Legea nr. 221/2009, că despăgubirile morale se acordă şi în cazul aplicării unor măsuri administrative cu caracter politic, nu doar în cazul condamnărilor, constatând, în acelaşi timp că, în prezenta cauză, este de necontestat prejudiciul moral suferit de autorul reclamantei prin luarea măsurii administrative cu caracter politic de dislocare şi stabilire de domiciliu obligatoriu, fiindu-i încălcate drepturile fundamentale ale omului.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor care se pot acorda pentru repararea prejudiciul moral suferit de autorul reclamantei, în considerarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a principiului echităţii, tribunalul a considerat că suma de 8000 euro, echivalent în lei la data plăţii, reprezintă o reparaţie echitabilă şi suficientă a prejudiciului moral suferit de autoarea reclamantei, având în vedere că în prezenta cauză, reclamanta nu a administrat suficiente probe din care să rezulte care au fost consecinţele luării măsurii administrative, pe plan fizic şi psihic, şi în ce măsură i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, în raport de circumstanţele în care a avut loc încălcarea drepturilor autoarei ei.
Prin decizia nr. 311 din 18 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV–a civilă, în majoritate, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de către pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, împotriva sentinţei menţionate.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a luat, în primul rând, în discuţie eficienţa în cauză a deciziilor nr. 1354/2010 şi nr. 1358/2010 ale Curţii Constituţionale, în raport de dispoziţiile art. 15 şi 20 din Constituţie şi art. 6 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în sensul dacă acestea îşi produc efectele specifice în cazul în care, la data publicării în M. Of., fusese pronunţată deja o hotărâre în primă instanţă.
Instanţa de apel a apreciat că deciziile Curţii Constituţionale nu îşi produce efectele în prezenta cauză, în caz contrar, ar fi încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil. Acest drept fundamental, astfel cum este explicitat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, implică două tipuri de garanţii: unele de natură materială şi altele de natură procedurală, cele din urmă presupunând dreptul procedural al persoanei îndreptăţite la despăgubiri de a sesiza instanţa de judecată şi de a-i fi analizată pe fond contestaţia. Astfel, Curtea a constatat că în patrimoniul reclamantei s-a născut, în baza Legii nr. 221/2009, dreptul procedural de a sesiza instanţa de judecată cu analizarea solicitării sale în temeiul art. 5 din lege.
Ca urmare a declarării neconstituţionale a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a), a fost paralizat acest drept procedural al reclamantei de a i se analiza cererea formulată, astfel încât dreptul său procedural de a sesiza instanţa de judecată, care s-a născut în patrimoniul acesteia odată cu promovarea prezentei acţiunii înainte de publicarea deciziilor Curţii Constituţionale, a rămas lipsit de conţinut juridic.
Deşi dreptul de acces la justiţie poate fi limitat, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, aceste limitări trebuie să respecte următoarele principii: să urmărească un scop legitim, să nu afecteze substanţa însăşi a dreptului şi să existe proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele specifice.
Or, în cauză, prin efectele deciziilor Curţii Constituţionale, se aduce atingere în substanţă a dreptului de a-i fi analizată cererea, iar această limitare a dreptului nu corespunde nici cerinţei proporţionalităţii, între scopul urmărit şi mijloacele folosite, atât timp cât excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată chiar de către Statul Român, care are calitatea de parte în prezenta cauză şi care a adoptat actul normativ respectiv şi a avut o atitudine pasivă, în sensul că nu şi-a îndeplinit obligaţia constituţională de a pune în concordanţă actul normativ cu deciziile Curţii Constituţionale în termenul de 45 de zile prevăzut de Constituţie.
Din perspectiva calităţii de parte în prezenta cauză a Statului Român, Curtea a constatat că nu este respectat nici principiul egalităţii de arme în faţa instanţei de judecată, deoarece însăşi partea, care are o poziţie privilegiată şi care avea obligaţia de a se conforma deciziei Curţii Constituţionale, prin modificarea legii, invocă în faţa instanţei de apel deciziile Curţii Constituţionale în scopul de a paraliza dreptul reclamantei de a i se analiza contestaţia formulată, deşi aceasta nu are nici o culpă pentru declararea neconstituţionalităţii actului normativ sau pentru pasivitatea legiuitorului.
Din această perspectivă, instanţa de apel, în majoritate, a apreciat că în lumina art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin prisma dreptului de acces la justiţie şi a garanţiilor procedurale conferite, este obligatoriu ca instanţa de judecată să analizeze pe fond cererea de chemare în judecată formulată şi să se pronunţe asupra temeiniciei acesteia.
Curtea a invocat şi faptul că, prin nesoluţionarea cererii în fond, se creează o situaţie discriminatorie între reclamantă şi celelalte persoane, care au obţinut hotărâri definitive şi irevocabile de obligarea a Statului Român la plata de despăgubiri pentru prejudiciile morale cauzate, înainte de publicarea în M. Of. a deciziilor Curţii Constituţionale, încălcându-se art. 14 din Convenţie, prin decizia recurată dezvoltându-se acest considerent.
Având în vedere aceste considerente, Curtea a analizat pe fond cererea reclamantei, apreciind, în esenţă, că situaţia de fapt a fost corect reţinută de către prima instanţă, iar reclamanta este îndreptăţită la despăgubiri morale pentru măsura administrativă cu caracter politic aplicată părinţilor săi, intenţia legiuitorului fiind în sensul asimilării efectelor unor măsuri administrative cu caracter politic cu cele ale unei condamnări cu caracter politic, prevăzând expres această posibilitate.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, Curtea, dând eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, Curtea a apreciat ca fiind temeinică şi legală suma acordată de către instanţa de fond reclamantei cu titlu de prejudiciu moral, suma de 85.000 euro fiind suficientă pentru a oferi o reparaţie completă pentru atingerea adusă prin instituirea măsurii stabilirii domiciliului obligatoriu, prin decizia M.A.I. nr. 200/1951, ridicată prin decizia M.A.I. nr. 6100/1955.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs formulate prin cereri distincte, ambii pârâţi au susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că în cauza sunt aplicabile în continuare dispoziţiile Legii nr. 221/2009, în forma în vigoare la data formulării acţiunii, deoarece decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu poate retroactiva, nefiind afectate, printr-o asemenea aplicare în timp, garanţiile art. 6 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În aplicarea art. 147 din Constituţia României şi a art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, ca o consecinţă a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale, prevederea legală a cărei neconstituţionalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de niciun subiect de drept, încetându-şi de drept efectul pentru viitor.
Actuala ordine constituţională din România nu permite judecătorului să aplice o normă legală declarată neconstituţională pentru că, altfel, s-ar nesocoti principiul separaţiei puterilor în stat. Raţionamentele ce stau la baza hotărârilor pronunţate de instanţele judecătoreşti trebuie plasate exclusiv în plan juridic, aspect ce rezultă şi din Hotărârea Curţii Europene pentru Drepturile Omului pronunţată în cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei
Efectele pentru viitor date deciziilor instanţei constituţionale, în controlul a posteriori, semnifică faptul că ele nu se aplică situaţiilor juridice sau drepturilor câştigate sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituţională; or, în cauză, hotărârea de primă instanţă este apelată, persoana care a solicitat aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009 neputând a se prevala de un drept câştigat atâta vreme cât litigiul nu a fost finalizat.
Aşadar, având în vedere ca dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale, temeiul juridic al acţiunii care formează obiectul prezentului dosar nu mai există, au conchis pârâţii.
Recurentul – pârât a susţinut, în plus, că reclamanta nu s-ar putea prevala de un bun în sensul Convenţiei europene, deoarece, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o putea executa după momentul rămânerii definitive în apel, în baza art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. Totodată, în speţă nu se poate reţine tratamentul juridic diferit aplicabil unor persoane aflate în situaţii juridice diferite şi nici încălcarea principiului egalităţii armelor în faţa instanţei de judecată, întrucât apariţia Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale este rezultatul funcţionării normale a mecanismelor de control constituţional într-un stat de drept, aspect în concordanţă cu consideraţiile exprimate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Slavov contra Bulgariei.
Prin motivele de recurs, pârâţii a susţinut, totodată, că, în mod greşit, s-a considerat că despăgubirile morale se acordă, în temeiul Legii nr. 221/2009, şi în cazul aplicării unor masuri administrative cu caracter politic, aşa cum este măsura dislocării, nu doar în cazul condamnărilor, iar în subsidiar, în măsura în care s-ar aprecia că acţiunea formulată este întemeiată, s-a susţinut că suma acordată cu acest titlu, respectiv 8.000 euro, este exagerat de mare, faţă de echivalentul real al consecinţelor negative ale măsurii administrative aplicate părinţilor reclamantei, precum şi perioada îndelungată de timp de la data producerii prejudiciului şi până în prezent.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate.
Problema de drept a efectelor deciziilor nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale - prin care s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ce reprezintă temeiul juridic al pretenţiilor reclamantei - asupra procedurilor jurisdicţionale aflate în curs de desfăşurare, a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţiile unite într-un recurs în interesul legii.
Această decizie a fost publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-şi efectele la data soluţionării prezentului recurs, în virtutea dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe.
Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, s-a statuat că „urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”.
În motivarea deciziei date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern, cât şi de blocul de convenţionalitate, reprezentat de textele Convenţiei europene a drepturilor omului şi de jurisprudenţa instanţei europene creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curţii Constituţionale trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, prin prisma regulilor de aplicare a legii în timp, situaţiile juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 – cum sunt drepturile de creanţă, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, şi al întinderii dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă - sunt sub incidenţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, de imediată şi generală aplicare.
Ca atare, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând (nefiind vorba despre o situaţie juridică voluntară), în absenţa unei dispoziţii legale exprese.
De asemenea, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă, a conchis instanţa supremă.
Dată fiind decizia în interesul legii, se constată că, în cauză, instanţa de apel a procedat greşit nedând eficienţă deciziilor Curţii Constituţionale, cât timp, la data publicării lor în M. Of. - 15 noiembrie 2010, cauza nu era soluţionată printr-o hotărâre definitivă.
În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii, constatare suficientă pentru conturarea soluţiei ce se impune a fi pronunţată în cauză, nemaifiind necesară cercetarea celorlalte motive de recurs, relative la îndreptăţirea reclamantei la daune morale în baza Legii nr. 221/2009 şi la cuantumul despăgubirilor ce i-au fost efectiv acordate.
Drept urmare, Înalta Curte va admite recursul şi, în temeiul art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica în tot decizia, în sensul că va admite apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, împotriva sentinţei nr. 1010 din 11 iunie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
În aplicarea art. 296 C. proc. civ., va schimba sentinţa apelată, în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a cererii formulate de reclamanta A. (L.) A.C.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei nr. 311/A din 18 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică în tot decizia recurată în sensul că admite apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei nr. 1010 din 11 iunie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Schimbă sentinţa apelată în sensul că respinge ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. (L.) A.C.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2157/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2178/2012. Civil → |
|---|
