ICCJ. Decizia nr. 2122/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2122/2012
Dosar nr. 14707/3/2010
Şedinţa publică din 22 martie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la data de 22 martie 2010, reclamantul P.S. a chemat în judecată pe pârâtul S.R. pentru a fi obligat la plata sumei de 500.000 de Euro pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic dată prin sentinţa penală nr. 833/1959 a Tribunalului Militar Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 958 din 24 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea reclamantului şi a obligat pe pârât la plata sumei de 30.000 de Euro reprezentând despăgubiri pentru daune morale.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamantul P.S. şi pârâtul S.R. prin M.F.P. şi M.P. – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Reclamantul a criticat sentinţa tribunalului sub aspectul cuantumului despăgubirilor.
Având în vedere că, pe parcursul procesului, textul de lege pe care reclamantul şi-a întemeiat cererea a fost declarat neconstituţional, reclamantul a cerut aplicarea în apel a dispoziţiilor art. 3 C. civ. şi a principiilor generale de drept, a pct. 8 din Rezoluţia nr. 1096/1996 a Consiliului Europei şi a dispoziţiilor art. 1000 alin. (3) C. civ.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 268/ A din 11 martie 2011, în majoritate, a admis apelurile declarate de pârâtul S.R. reprezentat de M.F.P. şi de M.P. împotriva sentinţei civile nr. 958 din 24 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care a schimbat-o în sensul că a respins în totalitate acţiunea reclamantului.
A respins apelul declarat de reclamantul P.S. împotriva sentinţei civile menţionate.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Conform art. 294 C. proc. civ., în apel nu poate fi modificată cauza cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face cereri noi, instanţa fiind obligată să verifice stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii în limitele sesizării, deoarece fiecare cauză juridică impune cercetări şi probatoriu specific.
Nu este posibilă majorarea cuantumului despăgubirilor în faza apelului deoarece art. 5 alin. (1) lit. a) pe care reclamantul şi-a întemeiat cererea a fost declarat neconstituţional, iar deciziile Curţii Constituţionale sunt de imediată aplicare, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia României.
Apelul declarat de reclamant a fost respins, iar apelurile declarate de S.R. şi M.P. au fost admise, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantului în totalitate deoarece temeiul legal al cererii reclamantului nu mai există, ca urmare a declarării art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ca nefiind constituţional, potrivit Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel reclamantul P.S. a declarat recurs, criticând-o ca fiind netemeinică şi nelegală.
În dezvoltarea motivelor de recurs recurentul-reclamant a susţinut că la pronunţarea soluţiei instanţa nu a avut in vedere şi nu a analizat consecinţele deciziei Curţii Constituţionale asupra dreptului din perspectiva art. 6 C.E.D.O. care garantează dreptul la un proces echitabil, a art. l al protocolului nr. 12 la Convenţie, a art. 14 al Convenţiei care interzice discriminarea in legătura cu drepturi şi libertăţi garantate de Convenţie şi protocoalele adiţionale, precum si a art. l din primul Protocol adiţional la C.E.D.O.
Art. 6 al Convenţiei, care garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta materiala esenţiala a dreptului de acces la un tribunal independent şi imparţial, impune respectarea principiului egalităţii părţilor în procesul civil şi interzice, în principiu, intervenţia legiuitorului pe parcursul unui litigiu care ar putea afecta acest principiu. Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în raport cu principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii.
Curtea Constituţionala a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa, ca situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar aceasta deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi rezonabil.
Ori, aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri, formulate în temeiul Legii nr. 221/2009, nu au fost soluţionate prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, ar fi de natura să instituie un tratament juridic diferit faţă de persoanele care deţin deja o hotărâre judecătoreasca definitivă.
Art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie statuează că exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nici o discriminare.
Această impune o sferă suplimentară de protecţie, în cazul în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat în temeiul legislaţiei naţionale, precum, şi în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligaţie clara a unei autorităţi publice, în conformitate cu legislaţia naţională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislaţiei naţionale, are obligaţia de a se comporta intr-o anumită manieră (cauza T. c. Marii Britanii, hotărârea 2009).
Curtea de la Strasbourg a evidenţiat că, în baza art. 14 din Convenţie, o distincţie este discriminatorie daca „nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă”, adică daca nu urmăreşte un „scop legitim” sau nu exista un „raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite si scopul vizat” (cauza M. c. Belgia, Hotărârea din 13 iunie 1979 seria A nr. 31, pag. 16, paragraful 33).
Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit conform Legii nr. 221/2009 este determinat de celeritatea cu care a fost soluţionată cererea de instanţele de judecată, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, durata procesului şi finalizarea acestuia depinzând adesea de o serie de factori precum gradul de operativitate al organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea căilor de atac I alte împrejurări care pot sa întârzie soluţionarea cauzei.
Ori, astfel cum s-a arătat deja, instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptăţite la despăgubiri conform Legii nr. 221/2009, în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a pronunţat hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă. În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale care a statuat ca: „violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă sau daca există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite”. Mai mult, chiar Curtea Constituţionala a constatat, în considerentele Deciziei nr. 1354/2010 ca, prin limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010 se creează premisele unei discriminări între persoane, care deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit.
Rezultă, în considerarea argumentului de interpretare a fortiori rationae (argumentul justifică extinderea aplicării unei norme la un caz neprevăzut de ea, deoarece motivele avute în vedere la stabilirea acelei norme se regăsesc cu şi mai multă tărie în cazul dat), ca prin neacordarea nici unei despăgubiri persoanei interesate, care, la data pronunţării Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, declanşaseră procedura judiciara si obţinuseră cel puţin o hotărâre in prima instanţa, s-ar crea o discriminare intre persoane care deşi, se găsesc in situaţii obiectiv identice, ar beneficia de un tratament juridic diferit.
Prin urmare, aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale unui proces pendinte şi suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute la art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanşaseră procedurile judiciare în temeiul unei legi accesibile şi previzibile, poate fi asimilată intervenţiei legislativului în timpul procesului şi ar crea premisele unei discriminări între persoane care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit.
C.E.D.O. a atras atenţia asupra pericolelor inerente în folosirea legislaţiei cu efect retroactiv, care poate influenta soluţionarea judiciară a unui litigiu, în care statul este parte inclusiv atunci când efectul noii legislaţii este acela de a transforma litigiul intr-unul imposibil de câştigat (cauza S. şi alţii c. Greciei, hotărârea din 27 martie 2003, cauza C. c. Romaniei, hotărârea din 27 mai 2003).
C.E.D.O. retine ca art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la convenţie garantează în esenţa dreptul la proprietate.
Într-o hotărâre recentă (10 februarie 2010) pronunţată in cauza K. şi I.K. c. Giorgiei, Curtea de la Strasbourg a reţinut ca existenţă unei legi cu caracter general, de reparaţie pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic reprezintă o speranţă legitimă chiar dacă la momentul sesizării primei instanţe, respectiv in 1998” art. 9 din legea 11 noiembrie 1998 făcea trimitere la adoptarea unei legi ulterioare care sa detalieze condiţiile de compensare”, Curtea de la Strasbourg a apreciat ca la momentul sesizării instanţelor interne reclamanţii aveau o creanţa suficient de clară pentru a fi considerată exigibila.
Prin urmare, câtă vreme voinţa statului a fost de a despăgubi persoanele care îndeplinesc condiţiile Legii nr. 221/2009 adoptând in acest sens actul menţionat in acord cu Rezoluţia 1096/1996 a Consiliului Europei, se poate aprecia că acestea aveau o bază suficientă în dreptul intern pentru a putea spera în mod legitim la acordarea despăgubirilor, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile şi examinării circumstanţelor particulare de către instanţele interne.
Examinând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva Deciziei nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recursul în interesul legii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Criticile formulate de recurentul-reclamant aduc în discuţie chestiunea, efectelor, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, critici care nu sunt fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.
Prin Deciziile nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege menţionat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie, prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În acest context, nu se poate susţine, în mod valid, că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecăţii, raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).
Se va face, astfel, distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intră sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunţate de legea specială).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., în absenţa unei hotărâri definitive care sa fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează”; că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată” şi, prin urmare, „instanţele sunt obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale”.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor menţionate, Înalta Curte s-a pronunţat, în recursul în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of. nr. 789/07.11.2011), prin care s-a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”
Cum Deciziile nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 11 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamantului si nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii s-a statuat, de asemenea, că prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa C.E.D.O., rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Astfel, cum s-a arătat anterior, prin pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul la despăgubiri morale.
În acest context, trebuie reţinut că principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Or, în această materie, situaţia de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluţionate, de o manieră definitivă, la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare, conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
Izvorul pretinsei „discriminării” constă, astfel, în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În acelaşi timp nu poate fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la C.E.D.O., care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie”.
În situaţia analizată în cauza dedusă judecăţii, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, aşa cum s-a arătat anterior, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
Pentru considerentele expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, decizie obligatorie de la momentul publicării sale (M. Of., nr. 789/07.11.2011), conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.S. împotriva deciziei nr. 268/ A din 11 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2121/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2125/2012. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
