ICCJ. Decizia nr. 2121/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2121/2012
Dosar nr. 10395/3/2010
Şedinţa publică din 22 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 892 din 14 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis cererea formulată de reclamantul N.I. împotriva S.R. şi l-a obligat pe pârâtul S.R. prin M.F.P. la plata sumei de 5000 de Euro către reclamant, reprezentând despăgubiri morale pentru condamnarea cu caracter politic la care a fost supus tatăl său.
A respins cererea de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul material cauza, ca neîntemeiată.
Împotriva sentinţei au declarat apel atât reclamantul N.I. cât şi S.R. prin M.F.P.
Reclamantul N.I. a susţinut că tribunalul a interpretat greşit prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 şi a cerut să-i fie acordate şi despăgubiri materiale „în limitele probatoriilor depuse la dosarul cauzei”.
Pârâtul S.R. prin M.F.P. a susţinut, în esenţă, că în cauză nu sunt întrunite cerinţele Legii nr. 221/2009 pentru ca reclamantul să primească despăgubiri.
Prin decizia nr. 267/ A din 11 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în majoritate, a admis apelul declarat de S.R. împotriva sentinţei civile nr. 892 din 14 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul N.I., pe care a schimbat-o în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamantul N.I. împotriva S.R.
A respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul N.I. împotriva sentinţei menţionate.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a avut în vedere următoarele:
Prin decizia nr. 1358 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, respectiv norma legală care reprezenta temeiul acordării acestor despăgubiri. Deoarece aceasta şi-a încetat efectele juridice se impune respingerea acţiunii reclamantului.
Reclamantul N.I. nu a investit instanţa de fond cu o cerere având ca obiect acordarea unor daune materiale. El a cerut expres şi explicit numai daune morale pentru condamnarea tatălui său. Conform art. 294 C. proc. civ., obiectul cererii nu poate fi modificat în faza apelului. De asemenea, cauza cererii nu poate fi modificată în faza apelului şi nici nu se pot face cereri noi, întemeiate şi motivate în baza unor dispoziţii legale care nu au fost analizate de instanţa de fond, cum ar fi cele prevăzute de art. 5 din C.E.D.O., a căror aplicare ar necesita cercetări sub aspectul încălcării dreptului reclamantului la libertate şi siguranţă.
Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs reclamantul N.I. şi, criticând-o pentru nelegalitate, a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura şi înţelesul acestuia, că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la unele cereri formulate în cauză şi că decizia atacată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant a susţinut următoarele:
(1) Instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura şi înţelesul vădit neîndoielnic al acestuia; în motivarea deciziei pronunţate, instanţa de apel a comis erori grave în interpretarea şi aplicarea actului normativ incident în cauză, erori care au viciat finalitatea actului de justiţie.
La data de 26 februarie 2010, în baza prevederilor art. 5 alin. (l) lit. a) şi b) din Legea nr. 221/2009 a cerut obligarea S.R. la acordarea de despăgubiri morale si materiale pentru prejudiciul suferit prin condamnare de defunctul său tată, preotul N.G., condamnat politic conform prevederilor art. 2 lit. a) din Decretul nr. 183/1949.
Prin sentinţa civilă nr. 892 din 14 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia IV-a civilă, a admis în parte acţiunea, obligând S.R. la plata sumei de 5000 euro cu titlu de daune morale; a fost respinsă, insa cererea pentru acordarea de despăgubiri materiale, ca neîntemeiată, ignorându-se în totalitate probatoriile administrate în cauză.
Recurentul-reclamant a mai susţinut că greşit instanţa de apel reţinut că instanţa nu ar fi fost investită cu o cerere având ca obiect acordarea unor daune materiale, deoarece chiar prin sentinţa tribunalului se dispune respingerea cererea de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul material cauzat, ca neîntemeiată.
Recurentul-reclamant a susţinut că atât în motivele de apel, cât şi printr-o cerere separată a solicitat în mod expres instanţei de apel „plata unor despăgubiri morale şi materiale în cuantumul solicitat prin cererea de chemare în judecată”.
În acest context, a solicitat instanţei de recurs să constate că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la principalul motiv de apel invocat în cauză, respectiv cererea pentru acordarea daunelor materiale, formulată în faţa instanţei de fond cât şi în faţa instanţei de apel, omisiune ce intră sub incidenţa prevederilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Instanţa de apel nu s-a pronunţat nici cu privire la cererea pentru acordarea unor despăgubiri salariale cuvenite defunctului său tată, drepturi aferente intervalului 01 august 1952 - 01 aprilie 1953, perioadă în care a fost arestat şi condamnat politic.
Instanţa de apel nu s-a pronunţat nici cu privire la cererea de restituire a sumei de 3000 lei încasată necuvenit de S.R. cu titlu de amendă penală; cererea a fost formulată în condiţiunile prevederilor art. 294 alin. (2) C. proc. civ., motivat de faptul că după darea hotărârii de primă instanţă, la data de 07 iulie 2010 recurentul-reclamant a intrat în posesia „Fişei Matricole Penale” nr. 83 din 28 noiembrie 1952, depusă la dosarul cauzei, dar ignorată de instanţa de apel.
(2) - Decizia civilă nr. 267/ A din 11 martie 2011 pronunţată în cauză de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Cererea de chemare în judecată a fost formulată, la data de 26 februarie 2010, pentru acordarea de despăgubiri morale şi materiale în condiţiunile prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 221/2009 şi a fost soluţionată de Tribunalul Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 892 din 14 iunie 2010, respectiv anterior publicării în M. Of. a celor două Decizii de neconstituţionalitate nr. 1358/2010 şi 1360/2010.
Prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituţională constată că „legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în .judecată, este aplicabilă pe tot parcursul procesului”.
Potrivit principiului neretroactivităţii legilor consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, „decizia se aplică inclusiv situaţiilor în care există o hotărâre .judecătorească pronunţată în prima instanţă care, deşi nedefinitivă, cum e cazul în speţă, poate fi legală şi temeinică, prin raportare la legislaţia aflată în vigoare la data pronunţării acesteia (pct. 4, alin. (2) din Decizia Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010).
În interpretarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile emise de Curtea Constituţională au efect numai pentru viitor.
Respingerea acţiunii pe considerentul că a rămas fără temei juridic, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii acestuia pe parcursul soluţionării căii de atac, vine în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, conform căruia în situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit şi cu principiul nediscriminării, consacrat de art. 14 din C.E.D.O., care interzice discriminarea în legătură cu drepturile şi libertăţilor pe care Convenţia le reglementează.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar şi din perspectiva Deciziei nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recursul în interesul legii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care succed.
Cu privire la criticile vizând efectele, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, care se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sunt de reţinut următoarele:
Prin Deciziile nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege menţionat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În acest context, nu se poate susţine, în mod valid, că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecăţii, raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).
Se va face, astfel, distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intră sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunţate de legea specială).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., în absenţa unei hotărâri definitive care sa fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează”; că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată” şi, prin urmare, „instanţele sunt obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale”.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, Înalta Curte s-a pronunţat, în recursul în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of., nr. 789/07.11.2011), prin care s-a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”
Cum Deciziile nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 11 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal si nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil întrucât prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii s-a statuat, de asemenea, că prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa C.E.D.O., rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Astfel, cum s-a arătat anterior, prin pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul la despăgubiri morale.
În acest context, trebuie reţinut că principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Or, în această materie, situaţia de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluţionate, de o manieră definitivă, la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare, conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
Izvorul pretinsei „discriminării” constă, astfel, în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În situaţia analizată în cauza dedusă judecăţii, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, aşa cum s-a arătat anterior, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
Faţă de dezlegarea cuprinsă în decizia în interesul Legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în timp ale Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale şi de prevederile art. 3307 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, susţinerile formulate de reclamant prin motivele de recurs vizând nelegalitatea hotărârii recurate pentru greşita aplicare a legii, fiind de reţinut că aplicarea dispoziţiilor art. 329 – art. 3307 C. proc. civ., nu înseamnă încălcarea principiului egalităţii părţilor în faţa justiţiei deoarece prin pronunţarea unei decizii în interesul legii se asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti tocmai în scopul obţinerii unui tratament juridic egal al părţilor.
Cererea formulată de recurentul-reclamant pentru acordarea unor despăgubiri salariale cuvenite defunctului său tată, drepturi aferente intervalului 0l august 1952 - 01 aprilie 1953, perioadă în care a fost arestat şi condamnat politic, precum şi cererea cu privire la cererea de restituire a sumei de 3000 lei încasată necuvenit de S.R. cu titlu de amendă penală, formulate de reclamant în faza procesuală a apelului în cadrul întâmpinării la apelul declarat de pârâtul S.R. exced cadrului procesual reglementat de Legea nr. 221/2009.
Susţinerea recurentului-reclamant în sensul că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la cererea pentru acordarea daunelor materiale nu poate fi primită.
Chiar dacă instanţa de apel, în majoritate, a reţinut, eronat, că prin acţiune, reclamantul nu ar fi solicitat daune materiale în temeiul Legii nr. 221/2009, în timp ce prin opinia separată la decizia pronunţată de instanţa de apel în majoritate s-a apreciat că acest capăt de cerere este neîntemeiat şi corect tribunalul a respins-o, soluţia de respingere a acestei cereri este legală.
Astfel, potrivit art. 5. alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic (…) poate solicita instanţei în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de acest text de lege, corect s-a reţinut că cererea de acordare a daunelor materiale nu este întemeiată deoarece prin hotărârea de condamnare a tatălui reclamantului pentru săvârşirea unei infracţiuni reglementate de Decretul nr. 183/1949 pentru sancţionarea infracţiunilor economice nu s-a dispus şi măsura confiscării.
Bunurile al căror echivalent este solicitat de către reclamant prin acţiune au fost preluate în mod abuziv, în baza Decretului de expropriere nr. 49/1976, pentru sistematizarea zonei, astfel că ele fac obiectul unei alte legi speciale de reparaţie, nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, rep.
Nici cea de-a doua condiţie prevăzută de textul de lege, care are în vedere evitarea unei duble reparaţii pentru acelaşi prejudiciu, nu este îndeplinită în cauză, deoarece, chiar din susţinerile reclamantului, reiese că în favoarea acestuia a fost pronunţată Decizia nr. 5401/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a statuat faptul că reclamantul este îndrituit la măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001. În consecinţă, reclamantul trebuie să urmeze procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 pentru punerea în executare a acestei hotărâri judecătoreşti.
Înalta Curte, având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul N.I. împotriva deciziei nr. 267/ A din 11 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2120/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2122/2012. Civil → |
|---|
