ICCJ. Decizia nr. 2142/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2142/2012
Dosar nr. 3622/1/2011
Şedinţa publică din 23 martie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 330 din 02 noiembrie 2006, Tribunalul Giurgiu, secţia civilă, a admis în parte acţiunea reclamantei U.L.R., astfel cum a fost precizată, în contradictoriu cu pârâţii Instituţia Prefectului judeţului Giurgiu, Consiliul Local Bolintin Vale, Primarul oraşului Bolintin Vale - S.N., Primăria oraşului Bolintin Vale - Comisia de analiză şi aplicare a Legii nr. 10/2001; a anulat Dispoziţia nr. 217 din 10 martie 2006 emisă de Primarul oraşului Bolintin Vale prin care s-a respins notificarea din 21 noiembrie 2001 formulată de reclamantă; a respins capetele de cerere privind obligarea pârâtelor Instituţia Prefectului judeţului Giurgiu şi Primăria Bolintin Vale la plata de despăgubiri băneşti şi a contravalorii lipsei de folosinţă către reclamantă; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Instituţiei Prefectului Giurgiu şi a obligat pârâta Primăria oraşului Bolintin Vale să plătească reclamantei suma de 250 lei, reprezentând onorariu avocat.
Prin decizia nr. 115/ A din 15 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelurile declarate de reclamantă şi de pârâţii Primăria Bolintin Vale, prin Primar, Comisia Locală de Aplicare a Legii nr. 10/2001 - Bolintin Vale şi Consiliul Local al Oraşului Bolintin Vale, a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a anulat în parte dispoziţia de respingere a notificării nr. 217 din 01 martie 2006 emisă de Primarul oraşului Bolintin Vale, prin care s-a respins notificarea nr. 6377 din 21 noiembrie 2001 formulată de reclamantă, a obligat pârâtul Primarul oraşului Bolintin Vale să plătească reclamantei suma de 128.562 euro, echivalent în lei la data plăţii, reprezentând contravaloarea clădirii demolate, a menţinut dispoziţia Primarului oraşului Bolintin Vale cu privire la teren, a admis excepţia prescripţiei cu privire la despăgubirile constând în lipsa de folosinţă a imobilului pentru perioada de la data preluării şi până la 25 aprilie 2003, a respins în consecinţă capătul de cerere având acest obiect referitor la perioada respectivă şi a obligat pârâtul Primarul oraşului Bolintin Vale să plătească reclamantei suma de 450 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, menţinând totodată celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
De asemenea, în temeiul art. 298, art. 274 şi art. 276 C. proc. civ., instanţa de apel a admis în parte cererea reclamantei având ca obiect cheltuieli de judecată în apel şi a obligat pârâtul Primarul oraşului Bolintin Vale la plata sumei de 500 lei, reprezentând jumătate din onorariul asistenţă juridică în apel, proporţional cu pretenţiile admise.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta şi pârâţii Primăria Bolintin Vale, prin Primar, Comisia Locală de Aplicare a Legii nr. 10/2001 - Bolintin Vale şi Consiliul Local al Oraşului Bolintin Vale.
Prin decizia nr. 309 din 20 ianuarie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a respins recursul declarat de reclamantă, a admis recursul declarat de pârâţii Primăria Bolintin Vale, prin Primar, Comisia Locală de Aplicare a Legii nr. 10/2001 - Bolintin Vale şi Consiliul Local al Oraşului Bolintin Vale, a modificat în parte decizia recurată în sensul că a acordat reclamantei despăgubiri băneşti în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, menţinând restul dispoziţiilor deciziei.
La data de 28 aprilie 2011, contestatoarea U.L.R. a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei pronunţate în recurs, respectiv decizia nr. 309 din 20 ianuarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
În motivarea cererii sale, contestatoarea a redat pe larg situaţia de fapt a dosarului de fond, precum şi evoluţia procesuală a cauzei, iar în ce priveşte motivele contestaţiei în anulare a susţinut că instanţa nu a examinat şi soluţionat toate capetele de cerere, prin care a solicitat acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului, evaluarea imobilului construcţie, în raport de preţul de piaţă, precum şi „evaluarea terenului”, aferent construcţiei.
Se mai susţine că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a Decretului nr. 167/1958.
Totodată, contestatoarea susţine că instanţa nu s-a pronunţat cu privire la acordarea de daune morale şi cominatorii.
În drept, contestaţia în anulare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ.
Contestaţia în anulare este nefondată, pentru următoarele considerente:
Conform dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ., invocat de contestatoare ca temei de drept al cererii sale: „Hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.
Noţiunea de greşeală materială reglementată de art. 318 teza I C. proc. civ. nu trebuie interpretată în mod extensiv, textul legal enunţat având în vedere greşeli materiale cu caracter procedural, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, care au determinat pronunţarea unei soluţii eronate, erori esenţiale pe care instanţa le-a comis prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale.
Contestaţia în anulare specială este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar în contextul acesteia, noţiunea de greşeală materială nu trebuie interpretată extensiv, astfel că, pe această cale nu pot fi valorificate greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural.
În acest context, nu se poate admite ca o cale extraordinară de atac de retractare să se transforme într-un „recurs la recurs”, prin care partea nemulţumită să tindă a repune în discuţie aspectele de drept deja dezbătute în cadrul recursului, doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei, în sens contrar putând fi afectat principiul securităţii raporturilor juridice, care protejează prezumţia de validitate a hotărârilor judecătoreşti irevocabile (cauza Mitrea contra Românei, hotărârea din 29 iulie 2008).
Cum pe calea contestaţiei în anulare nu au fost invocate motive prin care să fie imputate instanţei de recurs „greşeli materiale” în sensul considerentelor enunţate, acest motiv nu poate fi primit.
Contrar susţinerilor contestatoarei, instanţa de recurs nu a lăsat necercetat nici unul dintre motivele de recurs formulate de aceasta, fiind lipsită de relevanţă în reţinerea omisiunii de cercetare la care se referă art. 318 teza a II-a C. proc. civ. neanalizarea tuturor argumentelor din cuprinsul cererii de recurs.
Argumentele de fapt şi de drept sunt afirmaţiile legate de situaţia de fapt şi de dispoziţiile legale aplicabile în cauză, pe care partea le aduce în susţinerea motivelor de recurs şi, oricât de larg ar fi dezvoltate, ele sunt întotdeauna subsumate motivelor de recurs pe care le sprijină.
Acesta este motivul pentru care art. 318 teza a II-a C. proc. civ. sancţionează cu retractarea hotărârii numai omisiunea de cercetare a motivelor de recurs, iar nu şi a argumentelor de fapt şi de drept care le susţin.
Este astfel suficient, pentru a considera că s-a răspuns motivului de recurs, ca instanţa să arate temeiul şi justificarea neprimirii acestuia, chiar dacă nu a răspuns separat la toate argumentele ce i se subsumează, pentru că instanţa este în drept să grupeze argumentele şi să le răspundă printr-un considerent comun, după cum s-a procedat şi în cauză.
Motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc. civ. are ca situaţie premisă neexaminarea unor motive de recurs, înţelese ca motive de casare sau modificare, aşa cum acestea sunt reglementate la art. 304 C. proc. civ., ceea ce presupune încadrarea criticilor formulate de parte în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Or, în speţă, din verificarea deciziei supuse contestaţiei în anulare rezultă că instanţa de recurs, statuând asupra încadrării în drept a recursului exercitat de contestatoare, în exercitarea obligaţiei prevăzute de art. 306 alin. (3) C. proc. civ., a analizat toate criticile care au putut fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., dintre care evident nu poate face parte „evaluarea imobilului construcţie” şi „evaluarea terenului”, astfel cum susţine contestatoarea.
Totodată, contestaţia în anulare nu poate fi întemeiată pe motive pe care partea a omis să le invoce în cadrul căii ordinare de atac, aceasta fiind o condiţie esenţială pentru admiterea contestaţiei în anulare.
În cauză, prin recursul exercitat, recurenta - contestatoare nu a formulat critici relative la acordarea daunelor, astfel încât instanţa nu avea cum să analizeze acest aspect.
Ca atare, nu se poate reţine omisiunea instanţei de recurs de a analiza vreunul dintre motivele de recurs vizând fondul cauzei, formulate de contestatoare.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, va respinge ca nefondată contestaţia în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea U.L.R. împotriva deciziei nr. 309 din 20 ianuarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2137/2012. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 2143/2012. Civil → |
|---|
