ICCJ. Decizia nr. 2143/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2143/2012
Dosar nr. 2514.2/120/2008
Şedinţa publică din 23 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 682 din 12 martie 2009, Tribunalul Dâmboviţa a admis contestaţia formulată de reclamantele D.I. şi F.M.V., în contradictoriu cu pârâta comuna Braniştea şi a constatat că reclamantele sunt îndreptăţite la plata despăgubirilor pentru terenul de 1,6556 ha, situat pe raza comunei Braniştea, respectiv a oraşului Titu, judeţul Dâmboviţa, estimat prin raportul de expertiză la 390.390 lei.
Prin decizia nr. 229 din 9 decembrie 2009, Curtea de Apel Ploieşti a admis atât apelul principal formulat de P.C. Braniştea, cât şi apelul incident formulat de P.C. Titu, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal, în temeiul unui motiv de ordine publică invocat din oficiu, respectiv neregularitatea procedurii de citare cu P. Titu.
Astfel, s-a constatat că instanţa de fond, în şedinţa publică din 16 octombrie 2008, a luat act de susţinerea apărătorului reclamantelor, în sensul că solicită să se judece cu comuna Braniştea, prin P., potrivit art. 26 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a stabilit a fi conceptată şi citată în cauză, în calitate de pârâtă, doar comuna Braniştea, prin P., însă, ulterior acestei şedinţe de judecată, nu s-a mai dispus citarea Primăriei Titu (deşi nu se renunţase la judecată cu privire la aceasta), iar hotărârea a fost pronunţată doar în contradictoriu cu comuna Braniştea.
S-a dispus ca instanţa de fond, cu ocazia rejudecării, să completeze probele şi cu privire la construcţiile prevăzute în notificare, să verifice dacă terenul solicitat prin notificare a fost reconstituit reclamantelor şi unde se află amplasat acesta, precum şi dacă bunurile solicitate au fost preluate de O. Titu sau de către comuna Braniştea.
Cauza a fost reînregistrată la Tribunalul Dâmboviţa sub nr. 2514.2/120/2008, administrându-se probe noi, respectiv interogatoriile celor două pârâte, proba cu expertiză topo şi construcţii, înscrisuri şi s-au solicitat relaţii de la comuna Braniştea şi O. Titu.
Ca urmare a decesului reclamantei F.M.V. survenit la data de 20 noiembrie 2009, la termenul din 11 februarie 2010 s-a dispus introducerea în cauză a moştenitoarei acesteia, F.A.J.M.
Prin sentinţa civilă nr. 1774 din 18 octombrie 2010, Tribunalul Dâmboviţa a admis cererea, a dispus anularea dispoziţiei nr. 449 din 22 iulie 2006 emise de comuna Braniştea, prin P., a constatat că reclamantele sunt îndreptăţite la despăgubiri băneşti pentru imobilele, teren în suprafaţă de 1,6556 ha situat pe raza localităţii Braniştea şi construcţii în prezent demolate, astfel cum au fost specificate în raportul de expertiză şi a trimis dosarul la C.C.S.D. Bucureşti, în vederea stabilirii măsurilor reparatorii.
În motivarea sentinţei, prima instanţă a reţinut, din probele administrate, că reclamantele sunt moştenitoarele lui A.G., în calitate de nepoate de fiu şi fiică şi, în conformitate cu Decretul nr. 83/1949, întreaga avere imobiliară ce a aparţinut autorului lor a fost preluată de stat, situaţie atestată de procesul-verbal întocmit de D.G.A.S. şi de certificatele nr. 86401 din 16 aprilie 1991 şi nr. 699 din 27 februarie 1998 emise de Arhivele Naţionale. De asemenea, instanţa a stabilit că imobilul locuinţă compus din 7 camere şi celelalte 6 anexe gospodăreşti au fost demolate, iar pe terenul respectiv au fost construite locuinţe şi blocuri de locuit, neexistând nici o posibilitate de restituire în natură a vreunei suprafeţe de teren.
În aceste condiţii, s-a constatat că reclamantele sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii prin plata de despăgubiri băneşti pentru imobilele ce au făcut obiectul notificării nr. 69/2001 şi, ca atare, înaintându-se dosarul autorităţii competente în vederea stabilirii despăgubirilor.
Prin decizia nr. 77 din 16 martie 2011, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantele D.I. şi F.A.J.M. împotriva sentinţei menţionate.
Totodată, a admis apelul formulat de pârâtul O. Titu, prin P. împotriva aceleiaşi sentinţei şi, în consecinţă, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a admis în parte acţiunea.
A constatat că reclamantele sunt îndreptăţite la despăgubiri băneşti pentru imobilele: teren în suprafaţă de 1 ha identificat conform raportului de expertiză E.A., pct. 1 şi schiţei de plan anexă şi construcţiile identificate conform raportului de expertiză G.M., punctul „în satul Dâmbovicioara”, situate în prezent pe raza comunei Braniştea; a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu O. Titu în ceea ce priveşte terenul în suprafaţă de 6556 m.p. şi construcţiile edificate pe acesta, identificate conform raportului de expertiză G.M., punctul „G.T.” şi a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantele au solicitat obligarea pârâtei să emită o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare terenului şi construcţiilor ce au aparţinut lui G.A., situate în localitatea T.G., motivat de faptul că, deşi au formulat o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care solicitau măsuri reparatorii pentru aceste bunuri, nu s-a emis o dispoziţie motivată de autoritatea competentă (P. Titu şi, respectiv, P. Braniştea), iar cererea lor nu a fost soluţionată pe fond, cu toate că termenul legal în care autorităţile trebuiau să o rezolve a fost cu mult depăşit.
Pe parcursul soluţionării cauzei, pe baza înscrisurilor aflate la dosarul cauzei şi a lucrărilor de expertiză efectuate, s-a stabilit că autorul reclamantelor a avut în proprietate şi două imobile care au fost preluate în patrimoniul statului, respectiv un teren de 10.000 m.p. şi construcţii alcătuite dintr-o casă cu şapte camere de locuit şi anexe gospodăreşti, amplasate pe raza localităţii Braniştea, precum şi un teren de 6556 m.p., împreună cu următoarele construcţii: o clădire compusă din nouă camere, o marchiză şi o sală acoperită cu tablă, o clădire compusă din şase camere, acoperită cu ţiglă, o clădire alcătuită din 20 de camere, 5 antreuri şi un closet, acoperită cu tablă şi carton şi un şopron degradat, toate situate pe raza oraşului Titu.
Lecturând conţinutul notificării nr. 69 din 5 noiembrie 2001, se reţine că reclamantele au solicitat restituirea în echivalent (în baza Legii nr. 10/2001) a imobilelor preluate abuziv din proprietatea autorului lor, situate pe raza comunei Braniştea, sat Dâmbovicioara - Titu, constând în următoarele: o casă cu 7 camere, un grajd pentru vite, un şopron pentru căruţe, o magazie de zid cu pătul, o polată, un coteţ pentru păsări,o târlă pentru oi, un pătul mic în construcţie, precum şi suprafaţa de 1 ha teren aferent construcţiilor.
În prezenta cauză, problema care se impune a fi lămurită şi de care depinde, de altfel, soluţionarea raportului juridic dedus judecăţii şi a criticilor formulate de părţi pleacă de la împrejurarea că, deşi prin notificarea formulată reclamantele au solicitat măsuri reparatorii numai pentru anumite bunuri (aşa cum au fost menţionate în prealabil), în faţa instanţei de judecată acestea au solicitat măsuri reparatorii şi pentru alte bunuri, care nu au făcut obiectul notificării.
Din economia dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data notificării (art. 22 în forma actuală), solicitările formulate pe calea notificării de către persoana îndreptăţită nu pot fi echivoce, ci atent şi detaliat precizate, iar imobilele strict individualizate.
Raportul de drept procesual, specific litigiilor generate de aplicarea Legii nr. 10/2001, se grefează pe raportul de drept material, care a luat naştere în urma transmiterii notificării.
Legea nr. 10/2011 a prevăzut obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile, însă, totodată, a asigurat pe deplin accesul la justiţie pentru cei nemulţumiţi, în sensul că a dat posibilitatea de a fi supuse controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul acestei proceduri, inclusiv refuzul persoanelor juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării (conform deciziei XX din 19 martie 2007 pronunţată în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).
Învestită cu o asemenea cerere (aşa cum este cazul în speţă), instanţa de judecată reexaminează în fond notificarea, în limitele solicitărilor făcute de părţi în cadrul ei şi cu ocazia controlului jurisdicţional, aceasta este ţinută să se raporteze la momentul manifestării de voinţă a persoanei îndreptăţite, manifestare concretizată în notificarea formulată.
Prin urmare, în condiţiile în care prin notificarea 69 din 5 noiembrie 2001 reclamantele au identificat expres componenţa imobilului a cărui restituire în echivalent o solicitau, în faţa instanţei de judecată (chemată să se pronunţe asupra modului de rezolvare a acestei notificări) nu pot solicita, în actualul cadru procesual, măsuri reparatorii şi pentru alte bunuri care au aparţinut autorului lor şi despre care se pretinde că au fost preluate abuziv în proprietatea statului.
În condiţiile în care prin raportul de expertiză topo E.A. şi prin expertiza construcţii G.M. s-a menţionat că terenul de 10.000 m.p. şi construcţia solicitată prin notificare sunt situate pe raza localităţii Braniştea, susţinerile reclamantelor din această fază procesuală, în sensul că se justifică a li se acorda măsuri reparatorii şi pentru terenul de 6556 m.p. şi construcţiile identificate pe acesta, amplasate pe raza localităţii Titu, nu pot fi primite şi urmează a fi înlăturate, pentru argumentele expuse în precedent.
Pe de altă parte, atâta vreme cât, în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru terenul de 6556 m.p. şi construcţiile situate pe raza localităţii Titu, reclamantele nu au formulat notificare, în sensul dispoziţiilor cuprinse în acest act normativ, O. Titu, prin P., nu are calitatea de unitate deţinătoare, motiv pentru care criticile pârâtului sub acest aspect sunt întemeiate şi urmează să fie respinsă acţiunea promovată în contradictoriu cu acesta.
Instanţa a înlăturat critica formulată de pârât, în sensul că pentru suprafaţa de 1 ha reclamantele au obţinut reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 şi, în acest context, nu mai pot solicita terenul în baza Legii nr. 10/2001cu motivarea că, prin înscrisurile depuse la dosar, s-a făcut dovada că din suprafaţa de 75,67 ha teren ce a aparţinut autorului lor, acestora li s-a reconstituit dreptul de proprietate doar pentru 50 ha teren. Prin urmare, justifică acordarea de măsuri reparatorii pentru suprafaţa de 1 ha teren care a fost aferentă conacului (construcţie care, în prezent, este demolată), din moment ce nu s-a făcut dovada că a făcut obiectul reconstituirii.
În plus, pentru această suprafaţă, amplasată pe raza localităţii Braniştea, s-a constatat dreptul reclamantelor la măsuri reparatorii, în contradictoriu cu această unitate administrativ-teritorială, care, însă, nu a înţeles să atace hotărârea primei instanţe, şi nicidecum în contradictoriu cu O. Titu, prin P.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamantele D.I. şi F.A.J.M., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 6, 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, reclamantele au arătat că, în mod greşit, instanţa de apel a considerat că s-a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, doar unul dintre cele două imobile ce au aparţinut autorului lor, A.G., anume cel situat pe teritoriul actual al comunei Braniştea, pentru care prima instanţă din cauză a acordat măsuri reparatorii prin echivalent, dispoziţie menţinută în apel.
În fapt, prin notificarea nr. 69 din 5 noiembrie 2001 adresată Prefecturii judeţului Dâmboviţa prin intermediul B.E.J. M.F., reclamantele au solicitat „restituirea în echivalent a imobilelor preluate abuziv din proprietatea autorului nostru comun”, iar din probatoriul administrat în cauză a rezultat că autorului A.G. i-au fost preluate în mod abuziv imobile situate atât pe teritoriul actual al Oraşului Titu, cât şi pe teritoriul actual al comunei Braniştea.
Faptul că, în partea a doua a notificării, este descrisă în concret doar o parte a complexului de imobile, cele aflate în prezent in localitatea Braniştea, nu este de natură a duce la concluzia că reclamantele nu solicită şi imobilele aflate în prezent pe raza oraşului Titu. Descrierea parţială, sumară, este cauzată de faptul că, la momentul formulării notificării, reclamantele nu cunoşteau exacta situare şi compunere a imobilelor, iar descrierea este preluată din relaţiile oferite de Arhivele Statului, prin cele două certificate la care s-a făcut referire în notificare.
Pe de altă, parte, din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora actele doveditoare ale dreptului de proprietate şi orice alte înscrisuri necesare evaluării pretenţiilor de restituire pot fi depuse până la data soluţionării notificării, rezultă că solicitantul nu este obligat să facă acest lucru în momentul elaborării sau al depunerii notificării cerute de lege.
Intenţia legiuitorului, prin introducerea instituţiei notificării, este aceea de a limita în timp dreptul de opţiune al persoanelor îndreptăţite de a solicita restituirea, dar nu şi de a crea din conţinutul acesteia o condiţie sine-qua-non a retrocedării. Îndeplinirea condiţiei notificării se realizează în principal prin formularea şi înregistrarea acesteia, cerinţele de forma fiind cele elementare, precum identitatea şi adresa părţii, elementele exacte de identificare ale bunului imobil putând fi complinite şi ulterior.
- Instanţa de apel îşi depăşeşte limitele învestirii, pronunţându-se extra petita atunci când apreciază ca motiv de admitere a apelului formulat de O. Titu faptul că din conţinutul notificării nr. 69 din 5 noiembrie 2001 ar reieşi că reclamantele au solicitat restituirea doar a unor imobile care au aparţinut autorului G.A.
Acest aspect nu a fost invocat nici ca motiv de apel, nici ca apărare de fond de către acea apelantă. Prin cererea de apel, nemodificată până la data rămânerii în pronunţare, O. Titu a formulat două critici, relative la faptul că reclamantelor le-ar fi fost deja restituit terenul care face obiectul cauzei, respectiv că terenul nu se află pe raza Oraşului Titu.
Aceleaşi susţineri din cererea de apel au fost susţinute şi prin întâmpinarea depusă la prima instanţă, dar în nici un caz nu se susţine faptul că reclamantele nu ar fi solicitat tot ansamblul de clădiri care au făcut parte din Conacul A.G., motiv care le-ar împiedica să fie îndreptăţite la restituirea integrală.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
În limitele motivelor de recurs, analiza de legalitate în sarcina acestei instanţe vizează exclusiv imobilul situat în prezent pe raza oraşului Titu, teren de 6556 m.p., pe care s-au aflat construcţii la data preluării de către stat, actualmente demolate, întrucât pârâta Comuna Braniştea nu a declarat recurs împotriva deciziei de apel, prin care s-a menţinut hotărârea primei instanţe, prin care s-a constatat că reclamantele sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul de 1 ha situat în prezent pe raza comunei Braniştea, precum şi pentru construcţiile de pe acesta, demolate, pârâta nedeclarând apel împotriva sentinţei.
În acest cadru procesual, se apreciază, din dezvoltarea motivelor de recurs, că acestea se încadrează doar în cazurile prevăzute de art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ., context în care vor fi analizate.
Nu se poate reţine incidenţa cazului descris de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., deoarece acesta se referă la ipotezele în care instanţa de apel ar fi interpretat greşit însuşi titlul de proprietate pe care se fundamentează pretenţiile reclamantelor, ce reprezintă, în termenii normei, „actul juridic dedus judecăţii”; or, reclamantele au corelat invocarea acestui motiv de recurs cu interpretarea notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, susţinere ce exclude incidenţa cazului de recurs în discuţie, urmând a fi analizată în contextul art. 304 pct. 9.
Înalta Curte reţine că instanţa de apel a arătat, în motivarea deciziei, faptul că analizează concomitent atât apelul reclamantelor, cât şi apelul declarat de pârâtul O. Titu, împotriva aceleiaşi sentinţe, răspunzând acestora prin considerente comune.
Admiţând, însă, apelul pârâtului, instanţa a avut în vedere un aspect neinvocat de către apelantul – pârât, respectiv faptul că reclamantele nu au formulat notificare şi pentru imobilul situat în prezent pe raza oraşului Titu, cu toate că acest pârât nu a formulat o asemenea susţinere prin motivele de apel şi fără a cerceta vreunul dintre criticile acestuia.
Astfel, după cum, în mod corect, s-a relevat de către reclamante prin motivele de recurs, apelantul – pârât a susţinut, prin cererea de apel, faptul că reclamantelor le-ar fi fost deja restituit terenul de 6556 m.p., respectiv că acest teren nu se află pe raza Oraşului Titu (aşadar, că pârâtul nu are calitatea de unitate deţinătoare pentru teren).
Este de precizat că, în considerentele deciziei de apel, s-a arătat că neformularea notificării pentru terenul în discuţie ar coincide celei din urmă susţineri a apelantului – pârât, întrucât confirmă lipsa calităţii de unitate deţinătoare a pârâtului, însă această constatare nu este corectă: pârâtul a susţinut că nu deţine terenul în litigiu, or, după cum se va arăta în continuare, instanţa de apel a pornit tocmai de la premisa că terenul se află pe raza oraşului Titu, deci, că acesta este pârâtul care deţine bunul.
Urmează a se cerceta dacă împrejurarea valorificată din oficiu de către instanţa de apel în adoptarea soluţiei, anume neformularea notificării pentru terenul de 6556 m.p. de către reclamante, corespunde unui motiv de ordine publică, ce putea fi invocat şi din oficiu, conform art. 295 teza ultimă C. proc. civ.
Potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, „Nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”, cu atât mai mult neformularea notificării în vederea acordării măsurilor reparatorii prevăzute de lege atrage decăderea din dreptul la asemenea reparaţii.
Avându-se în vedere cadrul procesual în care au fost formulate pretenţiile reclamantelor în prezenta cauză, anume cel conturat prin Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, tinzându-se la constatarea refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare de soluţionare a notificării şi la soluţionarea acesteia, în fond, de către instanţa de judecată, absenţa dreptului la măsuri reparatorii echivalează cu lipsa calităţii de persoană îndreptăţită, implicit, cu lipsa legitimării procesuale active.
Ca atare, împrejurarea invocată de către instanţa de apel pune în discuţie însăşi calitatea procesuală activă, ceea ce corespunde unui motiv de ordine publică, respectiv unei excepţii procesuale absolute, posibil a fi invocată şi din oficiu.
Cu toate acestea, pe lângă faptul că instanţa nu a supus această excepţie dezbaterii contradictorii a părţilor, ceea ce relevă o atingere adusă principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare al reclamantelor, este de analizat dacă nu au fost încălcate, totuşi, limitele învestirii, avându-se în vedere părţile care au declarat apel şi finalitatea criticilor tuturor apelanţilor.
Astfel, înainte de invocarea excepţiei, instanţa de apel ar fi trebuit să clarifice dacă invocarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active putea conduce la respingerea pretenţiilor relative la suprafaţa de 6556 mp, ţinându-se cont de următoarele aspecte:
Prima instanţă a constatat că reclamantele sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul de 1,6556 ha situat pe raza comunei Braniştea şi pentru construcţiile de pe acesta, în prezent demolate, dispunând înaintarea dosarului în acest sens la C.C.S.D.
Se observă că nu s-a stabilit în concret nicio obligaţie în sarcina vreuneia dintre părţi, astfel încât dispozitivul sentinţei este echivoc în privinţa pârâtului căruia îi revine obligaţia, în executarea hotărârii judecătoreşti, a emiterii dispoziţiei de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, ce urmează a fi înaintată, în condiţiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, C.C.S.D.
Din modul de formulare a dispozitivului, ar rezulta că întregul imobil, compus din teren în suprafaţă de 1,6556 ha şi construcţii demolate aflate pe acesta, s-ar afla pe raza comunei Braniştea, iar în considerente se face referire doar la construcţiile care, la momentul preluării de către stat, erau amplasate pe suprafaţa de 1 ha, nu şi la cele de pe terenul distinct de 6,556 m.p., situat în prezent pe raza oraşului Titu.
S-ar putea considera, în aceste condiţii, că sentinţa favorabilă reclamantelor ar fi fost pronunţată exclusiv în contradictoriu cu pârâta C. Braniştea, nu şi cu O. Titu, cu atât mai mult cu cât tribunalul s-a considerat învestit cu soluţionarea unei contestaţii în temeiul Legii nr. 10/2001, anulând dispoziţia nr. 449 din 22 iulie 2006 şi pronunţând soluţia menţionată anterior.
Înseşi părţile au dat interpretări diferite conţinutului dispozitivului, după cum rezultă chiar din motivele de apel: astfel, în timp ce reclamantele au pornit de la premisa că obligaţia implicită din sentinţă revine doar C. Braniştea, prin apel intenţionând să obţină recunoaşterea, prin hotărâre judecătorească, a amplasării suprafeţei de 6556 m.p. pe raza oraşului Titu, în scopul obţinerii unei mai bune evaluări în cursul procedurii Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pârâtul O. Titu a considerat că, prin sentinţă, s-au stabilit obligaţii şi în sarcina sa, formulând critici din această perspectivă.
Aprecierea instanţei de apel privind determinarea certă a titularului obligaţiei rezultate din sentinţă ar fi trebuit să reiasă fără echivoc din considerentele deciziei, deoarece reprezintă premisa analizei celor două apeluri.
Astfel, dacă sentinţa a fost pronunţată exclusiv în contradictoriu cu pârâtul C. Braniştea, ar însemna că pârâtului O. Titu nu-i revine nicio obligaţie faţă de reclamante, caz în care s-ar pune problema interesului său în declararea apelului (chiar dacă prin apelul reclamantelor se tinde la pronunţarea unei hotărâri în contradictoriu cu acest pârât), ceea ce ar împiedica instanţa de apel să invoce, în apelul pârâtului, o excepţie procesuală, chiar absolută, vizând fondul dreptului dedus judecăţii, în caz contrar, încălcându-se limitele învestirii.
Pe de altă parte, în acelaşi context, ar fi trebuit să se aprecieze dacă, pronunţată fiind exclusiv în contradictoriu cu pârâtul C. Braniştea, dispoziţia primei instanţe privind îndreptăţirii reclamantelor la măsuri reparatorii şi pentru suprafaţa de 6556 m.p. a intrat sau nu în puterea lucrului judecat, în condiţiile în care pârâtul C. Braniştea nu a declarat apel.
Este de precizat că, şi în ipoteza în care s-ar considera că nu a operat autoritatea de lucru judecat, iar prin apelul reclamantelor se tinde la pronunţarea unei hotărâri în contradictoriu cu pârâtul O. Titu, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, invocată în apelul reclamantelor, nu ar putea conduce la agravarea situaţiei acestora în propria cale de atac, ci doar la respingerea apelului.
Faţă de cele expuse, se constată că instanţa de apel a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active fără dezlegarea, în prealabil, a unor aspecte esenţiale pentru soluţionarea acesteia, respectiv limitele învestirii sale, în raport de criticile din apelurile declarate şi de hotărârea tribunalului, atacată pe calea apelului.
În aceste condiţii, exercitarea controlului judiciar de legalitate a deciziei recurate nu este posibilă, fiind aplicabile dispoziţiile art. 314 C. proc. civ., iar în cadrul rejudecării apelurilor, se vor stabili limitele învestirii instanţei de apel, prin prisma celor expuse prin considerentele prezentei decizii, urmând a se aprecia, totodată, în raport şi de poziţia părţilor, necesitatea lămuririi, în condiţii procedurale, a dispozitivului sentinţei apelate, de către Tribunalul Dâmboviţa.
Drept urmare, pe temeiul art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul reclamantelor, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantele D.I. şi F.A.J.M. împotriva deciziei nr. 77 din 16 martie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2142/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2144/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
