ICCJ. Decizia nr. 2155/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2155/2012
Dosar nr. 1175/108/2010
Şedinţa publică din 23 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 382 din 26 mai 2010, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 1175/108/2010, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta C.G., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad.
În consecinţă, s-a constatat caracterul politic al condamnării tatălui reclamantei, S.M., la pedeapsa închisorii de 4 ani aplicată prin sentinţa penală nr. 78/1952 a Tribunalului Popular al Raionului Arad, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 570/1952 a Tribunalului Popular a Raionului Arad şi s-a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamantă a echivalentului în lei a sumei de 10.000 de euro cu titlu de daune morale, precum şi a echivalentului în lei a sumei de 30.000 de euro, cu titlu de daune materiale.
Au fost respinse ca nefondate restul pretenţiilor formulate, precum şi capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la alocarea de fonduri către Direcţia Generală a finanţelor publice a Judeţului Arad.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că antecesorul reclamantei, defunctul S.M., a fost condamnat la 4 ani închisoare corecţională pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 2 din Decretul nr. 183/1949, combinat cu art. 15 lit. d) din Decretul nr. 58/1952, pentru săvârşirea infracţiunii de împiedicare a realizării planului de colectare a cerealelor şi însămânţat terenuri arabile, prin sentinţa penală nr. 78/1952 a Tribunalului popular raional Arad, definitivă prin decizia civilă nr. 570/1952 a Tribunalului Regional Arad.
Conform adresei din 4 ianuarie 2010 emisă de Penitenciarul Poarta Albă, defunctul S.M. a fost liberat la data de 18 aprilie 1953, fără a rezulta din probele administrate în cauză data arestării sale. Cu toate acestea, din cuprinsul deciziei prin care s-a soluţionat recursul, rezultă că la data pronunţării sentinţei de condamnare 22 august 1952, defunctul se găsea în stare de arest care a fost menţinut prin hotărârea de condamnare. Totodată, din considerentele aceleaşi decizi rezultă că fapta de comiterea căreia a fost găsit vinovat, a fost comisă cu începere din toamna anului 1951 şi până în primăvara anului 1952, ceea ce conduce la concluzia că starea de arest a durat cel puţin 8 luni de zile fără însă a depăşi 1 an până la data liberării 18 aprilie 1953.
După condamnarea defunctului S.M., grajdul de animale pe care acesta îl deţinea în localitatea de domiciliu Satu Mare a fost demolat de către autorităţile vremii, după colectivizare. Conform depoziţiilor martorilor audiaţi şi care au cunoscut construcţia, grajdul era de dimensiuni mari, putea adăposti aproximativ 100 capete de bovine şi cabaline şi era prevăzut cu magazii pentru cereale şi şoproane mari pentru utilajele agricole folosite la muncile câmpului. Potrivit aceloraşi depoziţii, grajdul era din cărămidă, tavanul fiind podit cu scândură groasă şi acoperit cu ţiglă, însă nu era racordat la apă curentă, energie electrică şi nici nu avea sistem de canalizare. Cei doi martori au estimat valoarea grajdului de astăzi la 100.000 de euro, adică exact cât a solicitat reclamanta prin acţiune.
Tribunalul a înlăturat apărările pârâtului legate de nedepunerea la dosar a sentinţei de condamnare ori a mandatului de arestare, cât timp aspectele esenţiale legate de arestarea defunctului S.M. şi de durata executată rezultă din celelalte probe administrate în cauză. De asemenea, a considerat că nici apărările privind lipsa unui certificat de moştenitor al reclamantei nu sunt pertinente, câtă vreme acordă calitate procesuală activă nu moştenitorilor, ci descendenţilor până la gradul II-lea inclusiv, iar reclamanta este fiica defunctului S.M., având prin urmare calitatea procesuală conferită de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2001, fiind descendent de gradul I.
În ceea ce priveşte prejudiciul suferit de către autorul reclamantei, tribunalul a constatat caracterul politic al condamnării, conform art. 1 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 221/2009, care face trimitere la condamnările pronunţate în temeiul art. 2 din Decretul nr. 183/1949.
În absenţa unor criterii în cuprinsul Legii nr. 221/2009 de determinare a prejudiciului moral, tribunalul a apreciat că, la stabilirea şi determinarea despăgubirilor cuvenite pentru prejudiciile morale suferite ca urmare a condamnării antecesorului reclamantei, defunctul S.M., este necesar a se avea în vedere în primul rând, durata de timp executată de circa 8 luni închisoare, suferinţele fizice şi psihice îndurate, expunerea la dispreţul public, atingerea gravă adusă onoarei şi demnităţii persoanei sale şi familiei sale, inclusiv prin demolarea în batjocură a grajdului ce a constituit proprietatea defunctului.
Pe de altă parte, aspectul general ce se degajă din ansamblul jurisprudenţei C.E.D.O. este acela că, în privinţa daunelor morale, tocmai datorită lipsei unor criterii clare şi precise de evaluare a prejudiciului moral şi de determinare a cuantumului despăgubirilor necesare acoperirii acestuia, instanţa europeană manifestă prudenţă şi rezonabilitate în acordarea lor.
În raport de toate aceste considerente, s-a concluzionat că, în condiţiile în care un prejudiciu moral poate fi reparat prin plata unei sume de bani, acordarea unei sume totale de 10.000 de Euro, pentru întreg prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării, este în măsură să conducă o reparaţie şi totodată o satisfacţie justă, echitabilă şi rezonabilă din partea Statul Român. La stabilirea cuantumului daunelor morale, s-a avut în vedere cca. 15.000 euro/an detenţie, aşa cum rezultă în medie şi din jurisprudenţa CEDO.
În ceea ce priveşte daunele materiale solicitate, s-a apreciat că sunt exagerate. Grajdul nu mai există astăzi, iar martorii audiaţi în cauză au oferit declaraţii contradictorii, singurul aspect în legătură cu care depoziţiile celor doi au coincis fiind preţuirea imobilului la 100.000 de euro, adică exact atât cât a solicitat reclamanta. Tribunalul a remarcat, însă, că, potrivit depoziţiei martorului P.D., grajdul ar fi avut astăzi o valoare echivalentă a câtorva case de locuit, în timp ce martorul M.I. a apreciat că la vremea demolării sale, grajdul avea valoarea unei case de locuit, de dimensiuni mai mari. Această valoare indicată de ambii martori nu poate fi apreciată de instanţă ca fiind cea reală, câtă vreme martorul P.D. nu a fost în măsură să îşi evalueze propria locuinţă în faţa instanţei de judecată. În plus, nu trebuie omis faptul că despăgubirea trebuie să ţină cont de starea imobilului de la data demolării sale, mai precis de câteva elemente esenţiale care sunt avute în vedere la stabilirea valorii de circulaţie cum ar fi: amplasamentul, respectiv într-o zonă de câmpie dintr-un sat de pe Valea Mureşului, având căi de comunicaţii şi de acces limitate; lipsa apei curente, a energiei electrice, a gazului metan, a canalizării etc.; lipsa unor dotări specifice caselor de locuit ce ţin de confortul interior şi care de regulă cresc valoarea imobilului.
Cu alte cuvinte, chiar dacă avea dimensiuni uriaşe, echivalente unei locuinţe de mari dimensiuni sau a mai multor case de locuit, edificiul ce a aparţinut defunctului S.M. a fost totuşi un grajd situat în satul Satu Mare din Judeţul Arad a cărui valoare de circulaţie de astăzi, dată fiind lipsa utilităţilor, nu se poate ridica peste o valoare de 30.000 de euro, considerând că ar exista în stare bună de întreţinere şi utilizare.
În acest sens, în lipsa altor posibilităţi de evaluare a unui imobil ce nu mai există de peste 50 de ani, a avut în vedere şi anunţurile de pe internet privind case cu teren de vânzare în zona comunei Secusigiu, de care aparţine satul Satu Mare şi care nu depăşesc valoarea de 20.000 de Euro. Or, raportând aceste valori la depoziţiile martorilor care au învederat că acel grajd era de dimensiuni mai mari decât o casă de locuit, fiind prevăzut cu toate utilităţile necesare adăpostirii vitelor, se poate estima că valoarea acestuia din momentul actual, ţinând cont de starea lui foarte bună din momentul demolării, se situează în jurul valorii de 30.000 de euro.
Prin decizia civilă nr. 560/A din 10 martie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamanta C.G. împotriva sentinţei menţionate şi admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, reprezentat de Direcţia Generală A Finanţelor Publice Arad împotriva aceleiaşi sentinţe. Rejudecând, a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a respins acţiunea pentru petitul privind daunele morale şi a menţinut în rest sentinţa civilă privind obligarea pârâtului la plata sumei de 30.000 euro daune materiale.
Pentru a decide astfel, fără a supune analizei motivele de apel invocate de părţi, Curtea a apreciat că motivul pentru care reclamantul nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii, a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
În aplicarea art. 147 alin. (1) şi din Constituţie, precum şi art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, în condiţiile în care Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, această decizie a devenit obligatorie pentru instanţă.
În consecinţă, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii reclamantei, şi-a încetat efectele juridice, iar inexistenţa temeiului juridic atrage nelegalitatea acţiunii reclamantei sub aspectul despăgubirilor morale.
Reclamanta nu avea, anterior deciziei Curţii Constituţionale, un „bun” în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.
În cazul de faţă nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanţa fiind îndreptăţită să exercite un control complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate.
Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocată în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau o ordonanţă.
În ceea ce priveşte petitul privind acordarea de daune materiale de 100.000 euro, Curtea a constatat că, raportat la probatoriul testimonial administrat la fond, prima instanţă a apreciat just contravaloarea prejudiciului, la momentul preluării lui, la nivelul sumei de 30.000 euro.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanta C.G. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad, criticând-o pentru nelegalitate.
1. Prin motivele de recurs formulate, reclamanta C.G. a susţinut, în esenţă, următoarele:
În mod greşit a fost respins capătul de cerere privind obligarea Statului Român la plata daunelor morale, în condiţiile în care cererea de chemare în judecată a fost formulată anterior declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care a reprezentat temeiul juridic al acţiunii, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Ca atare, la data înregistrării cererii, textul de lege era valabil, iar decizia Curţii Constituţionale nu poate retroactiva.
Recurenta – reclamantă a susţinut, totodată, cu privire la cuantumul daunelor morale, că suma de 400.000 euro solicitată încă în faţa primei instanţe este justificată în raport de suferinţa tatălui său şi a întregii familii, ca urmare a acestei condamnări.
S-a arătat, de asemenea, că decizia recurată este nelegală, deoarece a menţinut obligarea Statului Român la plata sumei de 30.000 euro, atâta timp cat ambii martori audiaţi în cauză au arătat că grajdul care a aparţinut antecesorului reclamantei a valorat 100.000 euro, şi nu doar 30.000 euro, astfel cum a stabilit în mod arbitrar prima instanţă.
Acest grajd era de dimensiuni foarte mari, putând adăposti 100 capete de bovine şi cabaline şi era prevăzut cu magazii pentru cereale şi şoproane mari pentru utilajele agricole folosite la muncile câmpului. Grajdul era din cărămidă, tavanul fiind podit cu scândură groasă şi acoperit cu ţiglă. Martorii au apreciat valoarea acestuia la 100.000 euro.
2. Prin motivele de recurs formulate, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad a susţinut, în esenţă, următoarele:
Instanţa de apel nu a motivat hotărârea pronunţată, conform art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce au caracter imperativ, iar nerespectarea lor atrage casarea hotărârii pentru că, fără aflarea motivelor şi a dovezilor, soluţia pronunţată este nelegală.
Instanţa de apel a menţinut soluţia instanţei de fond cu privire la acordarea daunelor materiale în afara cadrului legal instituit şi fără a arăta argumentele care au justificat adoptarea soluţiei, însuşindu-şi în totalitate motivarea instanţei de fond cu privire la acordarea daunelor materiale, în condiţiile în care la dosarul cauzei nu s-a făcut niciun moment dovada că bunul imobil a fost confiscat sau preluat ca efect al condamnării, prin hotărârea de condamnare sau printr-un alt înscris care poate fi încadrat în prevederile imperative ale art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Prin urmare, instanţa de apel în mod neîntemeiat a menţinut hotărârea instanţei de fond, întrucât acest capăt de cerere nu a putut fi probat decât cu martori, ale căror declaraţii însăşi prima instanţă le-a catalogat ca fiind contradictorii, neexistând vreun înscris oficial care să dovedească cele solicitate de reclamantă.
Mai mult, deşi prima instanţă a arătat că a avut în vedere anunţurile de pe internet privind case cu teren de vânzare în zona comunei Secusigiu, care aparţine Satu Mare şi care nu depăşesc valoarea de 20.000 de euro, paradoxal acordă cu titlu de despăgubiri materiale suma de 30.000 de euro doar pentru clădire (grajd), mai ales că preluarea imobilului nu a fost probată.
Mai mult, în cauză nu a fost efectuată nicio expertiză tehnică judiciară care să stabilească valoarea imobilului în litigiu.
În această situaţie, daunele materiale solicitate nu se grefează pe conţinutul Legii nr. 221/2009, astfel încât prin invocarea acestui act normativ nu se poate obţine repararea oricăror daune materiale, ci numai echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite persoanei îndreptăţite sau aceasta nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
Or, bunurile despre care face vorbire reclamanta nu au fost confiscate prin hotărârea de condamnare a tatălui său, ci au fost eventual distruse de concetăţeni ai acestuia, situaţie pentru care Legea nr. 221/2009 nu deschide calea reparării unui astfel de prejudiciu.
Cererea reclamantei-apelante cade sub incidenţa prevederilor Legii nr. 10/2001, respectiv a Titlului VII al Legii nr. 247/2005, fără ca instanţele de fond să fi cercetat dacă reclamanta a beneficiat de prevederile acestor acte normative.
Recurentul – pârât a mai susţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la solicitarea sa de reducere a cheltuielilor de judecată acordate de prima instanţă. Suma de 595 lei acordată de către prima instanţă cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, este nepotrivit de mare raportat la obiectul cauzei şi, având în vedere că despăgubirile solicitate au fost reduse de către instanţa de fond, se impune şi reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
Ambele recursuri au vizat modul de soluţionare a capătului de cerere din acţiunea introductivă având ca obiect acordarea despăgubirilor materiale cuvenite reclamantei, în baza art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, criticile pe acest aspect fiind fondate, perspectivă din care recursurile urmează a fi admise, pentru considerentele ce vor fi expuse.
În prealabil, pentru a se respecta succesiunea pretenţiilor deduse judecăţii de către reclamantă, urmează a fi analizate motivele de recurs ale reclamantei în ceea ce priveşte primul capăt de cerere din acţiunea introductivă, vizând daunele morale, constatându-se că, în mod corect, instanţa de apel a respins cererea cu acest obiect.
Instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia astfel adoptată pe decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea normei ce reprezintă temeiul juridic al pretenţiilor reclamantei, ale căror efecte asupra cauzei de faţă au fost analizate din perspectiva unui motiv de ordine publică, invocat din oficiu, şi nu prin prisma motivelor de apel ale pârâtului, dat fiind că decizia menţionată a fost pronunţată şi publicată în M. Of. în cursul judecării apelurilor.
Aspectul procesual relativ la efectele celor două decizii ale Curţii Constituţionale asupra procedurilor jurisdicţionale aflate în curs de desfăşurare a fost clarificat prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţiile unite într-un recurs în interesul legii.
Această decizie a fost publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-şi efectele la data soluţionării recursurilor de faţă, în virtutea dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe.
Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, s-a statuat că „urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”.
În motivarea deciziei date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern, cât şi de blocul de convenţionalitate, reprezentat de textele Convenţiei europene a drepturilor omului şi de jurisprudenţa instanţei europene creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curţii Constituţionale trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, prin prisma regulilor de aplicare a legii în timp, situaţiile juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 – cum sunt drepturile de creanţă, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, şi al întinderii dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă - sunt sub incidenţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, de imediată şi generală aplicare.
Ca atare, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând (nefiind vorba despre o situaţie juridică voluntară), în absenţa unei dispoziţii legale exprese.
De asemenea, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă, a conchis instanţa supremă.
În condiţiile în care producerea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale în litigiile în curs de derulare la data publicării acestor hotărâri în M. Of. a fost analizată de către instanţa supremă, inclusiv din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, conchizând în sensul absenţei vreunei încălcări a normelor europene, nu pot fi reţinute criticile recurentei privind aplicarea retroactivă a deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 în prezenta cauză, în caz contrar, ajungându-se la ignorarea deciziei date în interesul legii, ceea ce nu poate fi acceptat, faţă de prevederile art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Astfel, se constată că, în cauză, instanţa de apel a procedat corect dând eficienţă deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, cât timp, la data publicării sale în M. Of. din 15 noiembrie 2010, cauza nu era soluţionată printr-o hotărâre definitivă.
În ceea ce priveşte despăgubirile materiale solicitate de către reclamantă, sunt fondate criticile recurentului – pârât privind modul de argumentare a soluţiei adoptate prin decizia recurată, aceea de menţinere a dispoziţiei primei instanţe asupra acestui capăt de cerere, în raport de exigenţele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi în limitele motivelor de apel.
Astfel, prin apelul declarat împotriva hotărârii tribunalului, pârâtul a criticat, în primul rând, aprecierea primei instanţe privind existenţa imobilului, doar pe baza probei testimoniale, în absenţa oricărui înscris, cu atât mai mult cu cât declaraţiile martorilor au fost considerate chiar de către instanţă ca fiind contradictorii.
În al doilea rând, pârâtul a criticat modalitatea de cuantificare a despăgubirilor materiale acordate pentru grajd, respectiv raportarea primei instanţe la oferte de vânzare postate pe internet privind case cu teren în zona comunei în care s-a aflat imobilul autorului reclamantei.
Fără a analiza vreunul dintre motivele de apel ale pârâtului pe acest aspect, instanţa de apel a reţinut doar că, raportat la probatoriul testimonial administrat la fond, prima instanţă a apreciat just contravaloarea prejudiciului, la momentul preluării bunului, la nivelul sumei de 30.000 euro.
Or, o asemenea modalitate de motivare a unei hotărâri judecătoreşti contravine prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din care rezultă obligaţia instanţei de a înfăţişa argumentele de fapt şi de drept pe care şi-a întemeiat soluţia, precum şi motivele pentru care a înlăturat susţinerile şi apărările părţilor.
Instanţa de apel a arătat doar că îşi însuşeşte evaluarea imobilului realizată de către prima instanţă, pe baza probei testimoniale administrate, deşi pârâtul criticase tocmai valorificarea acestei dovezi în ceea ce priveşte existenţa şi întinderea prejudiciului pretins de către reclamantă.
În contextul unor asemenea susţineri, ce relevă modul de dovedire a dreptului de proprietate asupra unui bun imobil, în argumentarea deciziei recurate ar fi trebuit să se demonstreze că proba testimonială este suficientă pentru dovedirea atât a existenţei, cât şi a cuantumului prejudiciului pretins suferit de către autorul reclamantei prin preluarea de către stat a imobilului.
Un asemenea raţionament juridic presupunea, în primul rând, raportarea la prevederile legale relevante, respectiv dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, pentru a se observa regimul probator pe care îl implică acordarea de despăgubiri materiale persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 ori moştenitorilor acestora.
În cuprinsul deciziei recurate, nu numai că nu se analizează motivele de apel ale pârâtului, însă nu se face nicio referire la prevederile legale incidente în cauză. Chiar dacă pârâtul nu s-a prevalat în mod explicit de neîntrunirea cerinţelor de aplicare a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b), cercetarea susţinerilor acestuia implica raportarea la legea specială, ale cărei conţinut conturează cadrul analizei în fapt şi în drept presupuse în sarcina instanţei.
Din conţinutul normei menţionate, rezultă că acordarea de despăgubiri are loc în considerarea unor imobile de natura celor care constituie obiect al Legii nr. 10/2001, doar în acest fel putând fi interpretată referirea la acest act normativ, context în care Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire faţă de Legea nr. 10/2001, prevăzându-se expres acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, doar în măsura în care persoanei îndreptăţite nu i-au fost restituite bunurile respective sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent pentru acestea în condiţiile Legii nr. 10/2001 ori ale Legii nr. 247/2005.
Instanţa de apel ar fi trebuit să arate în decizia recurată regimul probator căruia i se supune imobilul în litigiu, analizând susţinerile părţilor pe acest aspect şi relevanţa probei testimoniale administrate în faţa primei instanţe, avându-se în vedere şi împrejurarea că pârâtul, prin reprezentant, nu s-a opus administrării acestei probe, la termenul din 14 aprilie 2010, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză, lipsind orice considerente pe acest aspect.
În ceea ce priveşte modalitatea de cuantificare a despăgubirilor, se constată, de asemenea, absenţa motivelor pentru care instanţa de apel a menţinut cuantumul stabilit de către prima instanţă, referirea la proba testimonială administrată nefiind utilă în context. Astfel, tribunalul nu a valorificat însăşi valoarea imobilului indicată de către martori, ci, pornind de la aproximarea făcută de unul dintre aceştia a dimensiunilor grajdului ce a aparţinut autorului reclamantei, comparabile cu o casă de locuit, a făcut o evaluare proprie, bazându-se pe informaţii preluate de pe internet, cu referire la case din zonă, puse în vânzare în prezent. Or, pârâtul a criticat, prin motivele de apel, tocmai această modalitate arbitrară de evaluare, fără ca instanţa de apel să răspundă criticilor cu acest obiect.
Este de observat, în acelaşi timp, că, în absenţa altor indicii, o expertiză construcţii ar fi fost o modalitate adecvată de evaluare a contravalorii imobilului, însă instanţa de apel a respins această probă solicitată de către reclamantă, fără a arăta motivele pentru care consideră oportun modul de cuantificare utilizat de către prima instanţă.
Faţă de cele expuse, în absenţa considerentelor relevante pe care s-a întemeiat soluţia adoptată în apel, inclusiv a celor pentru care a înlăturat susţinerile pârâtului, se constată că decizia recurată este, practic, nemotivată, ceea ce face imposibilă exercitarea controlului de legalitate de către această instanţă, context în care este întrunit cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., pe temeiul căruia se impune casarea deciziei recurate şi rejudecarea apelului pârâtului.
Aceeaşi soluţie trebuie adoptată şi din perspectiva recursului declarat de către reclamantă, constatându-se că, prin motivele de apel, aceasta a formulat critici relative tot la cuantumul despăgubirilor acordate, reluate prin prezentul recurs.
Unicul considerent regăsit în decizia de apel, respectiv evaluarea făcută de prima instanţă, în raport de proba testimonială administrată, pe lângă faptul că nu este suficient pentru o motivare conformă cu exigenţele presupuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., chiar dacă ar fi reţinut ca atare, ar fi de natură să contrazică soluţia de menţinere a hotărârii primei instanţe.
Astfel, se observă că ambii martori audiaţi de către tribunal au indicat suma de 100.000 euro ca reprezentând valoarea imobilului în litigiu, adică tocmai valoarea pretinsă de către reclamantă, ceea ce ar fi însemnat, prin prisma considerentului din decizia de apel, în sensul raportării la proba testimonială, că pretenţiile reclamantei ar fi trebuit admise în totalitate; nu s-a adoptat această soluţie, aspect ce denotă caracterul contradictoriu al deciziei.
În aceste condiţii, se impune şi rejudecarea apelului reclamantei, urmând a fi clarificată modalitatea de cuantificare a despăgubirilor acordate, evident, în măsura în care se va constata, în raport de apelul pârâtului, că reclamanta este îndreptăţită în acest sens.
Cu privire la evaluarea imobilului, este de precizat că, prin motivele de recurs, reclamanta nu a criticat respingerea în apel a probei cu expertiză construcţii, însă, cu ocazia rejudecării, dacă se vor administra probe suplimentare din care să reiasă necesitatea recurgerii la această modalitate de evaluare, este posibilă chiar dispunerea de către instanţă a administrării acestei probe, din oficiu, după o dezbatere în contradictoriu a părţilor pe acest aspect, fiind vorba despre un alt temei juridic.
Este de precizat, de asemenea, din perspectiva celorlalte motive de recurs ale pârâtului, că acesta nu a susţinut şi prin motivele de apel împrejurarea că imobilul în litigiu nu a făcut obiectul confiscării prin hotărârea penală de condamnare a autorului reclamantei la pedeapsa închisorii de 4 ani, respectiv sentinţa penală nr. 78/1952 a Tribunalului Popular al Raionului Arad, definitivă prin decizia penală nr. 570/1952 a Tribunalului Popular a Raionului Arad.
Or, condiţia confiscării bunului prin hotărârea de condamnare reprezentând însăşi premisa aplicării dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, după cum rezultă din conţinutul normei, urmează a se aprecia, cu ocazia rejudecării, dacă întrunirea acestei condiţii poate fi verificată din oficiu, în absenţa unor motive de apel pe acest aspect.
În ceea ce priveşte cel din urmă motiv de recurs, referitor la cheltuielile de judecată stabilite de către prima instanţă în sarcina pârâtului, se constată că, într-adevăr, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra sa, urmând a fi cercetat cu ocazia rejudecării apelurilor.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt fondate, astfel încât, în temeiul art. 312 cu referire la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., le va admite ca atare, urmând a casa decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, cadru în care vor fi avute în vedere considerentele dezvoltate în prezenta decizie, ţinându-se cont şi de faptul că, prin motivele de recurs, reclamanta nu a formulat critici referitoare la respingerea şi a capătului de cerere având ca obiect constatarea caracterului politic al condamnării autorului său, însă întrunirea cerinţelor Legii nr. 221/2009 pe acest aspect nu a fost contestată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamanta C.G. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad împotriva deciziei nr. 560/A din 10 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2150/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2165/2012. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
