ICCJ. Decizia nr. 2231/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2231/2012
Dosar nr. 4783/111/2009
Şedinţa publică din 27 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 136/C din 10 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Bihor s-a admis acţiunea formulată de reclamantul R.A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice reprezentat prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor şi în consecinţă:
A obligat pe pârât să plătească reclamantului 184.000 lei daune materiale, 200.000 euro sau echivalentul în lei al acestei sume la data plăţii, precum şi suma de 1000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa astfel, instanţa de fond a avut în vedere următoarele considerente:
Prin sentinţa penală nr. 152/1959 a Tribunalului Militar Timişoara, reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă de 10 ani închisoare corecţională, în baza art. 209 pct. 1 al Codului penal din 1936, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale.
Fapta pentru care a fost condamnat reclamantul reprezintă o condamnare cu caracter politic, pentru care era îndreptăţit la măsuri reparatorii conform Legii nr. 221/2009.
Din expertiza depusă la dosar de reclamant rezultă că valoarea actualizată a salariilor de care ar fi trebuit să dispună d-nul A.R. în perioada 11 aprilie 1958-23 iunie 1964 este de 184.000 lei.
Daunele morale nu pot fi cuantificate băneşte, ele sunt menite să compenseze prejudiciul nepatrimonial nu prejudiciul ca atare, iar suma ce se acordă este menită să încerce să repună victima într-o situaţie care să compenseze suferinţele fizice psihice la care a fost supusă.
Faţă de cele de mai sus expuse, ţinând cont de persoana reclamantului, de vătămarea produsă, de consecinţele negative suferite în plan fizic şi psihic, de importanţa valorilor morale vor fi acordate în cuantum de 200.000 euro sau echivalentul în lei al acestei sume la data plăţii.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor.
Apelantul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, prin precizările depuse la apelul formulat, a invocat decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, potrivit căreia au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, aceeaşi decizie fiind invocată şi de apelantul Statul Român prin precizările ulterioare.
Prin decizia nr. 93 din 30 martie 2011 a Curţii de Apel Oradea – secţia civilă mixtă, au fost admise apelurile şi în consecinţă, a fost redus cuantumul despăgubirilor morale acordate reclamantului de instanţa de fond de la suma de 200.000 euro la suma de 148.000 euro, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei apelate.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Tema pretenţiilor în cauza dedusă judecăţii o formează obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la repararea prejudiciului produs urmare a condamnării şi detenţiei cu caracter politic dispusă faţă de reclamant, cererea fiind fundamentată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, lege nemodificată la data introducerii acţiunii de către reclamant şi potrivit căreia acţiunile formulate sunt scutite de taxă de timbru.
Într-adevăr, pe parcursul derulării cauzei a fost pronunţată decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, potrivit căreia au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, fapt ce nu justifică însă cererea apelantului Statul Român, întrucât aşa cum s-a arătat, a fost formulată anterior pronunţării deciziei Curţii Constituţionale.
Din examinarea jurisprudenţei din ultimii ani ai C.E.D.O. reflectată în hotărârile de condamnare a României pentru încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adiţional al convenţiei, se observă că, într-un număr mare de cazuri condamnarea a avut loc în situaţia în care cererile introduse în instanţă pentru valorificarea unor drepturi nu au fost examinate pe fond, deşi solicitanţii puteau pretinde că aveau o speranţă legitimă de a-şi vedea concretizată creanţa lor în conformitate cu dispoziţiile legale interne şi cu jurisprudenţa instanţelor.
Cât despre noţiunea de speranţă legitimă Curtea a afirmat că, atunci când interesul patrimonial la care se referă este de ordinul creanţei, el nu poate fi considerat ca fiind valoare patrimonială, decât atunci când există o bază suficientă în dreptul intern,de exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (a se vedea în acest sens cauza Weissman şi alţii împotriva României).
Ori, cum până la publicarea deciziei de neconstituţionalitate nr. 1358/ 2010, practica Curţii de Apel Oradea a fost în sensul admiterii cererilor formulate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, s-a apreciat că pentru acţiunile introduse anterior acestei date, solicitanţii aveau speranţa legitimă că-şi vor realiza dreptul, conform jurisprudenţei de până atunci a acestei instanţe.
Astfel, în cazul acestor acţiuni poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern astfel cum prevede art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.
Vor fi avute totodată în vedere şi dispoziţiile art. 14 din C.E.D.O., care consacră principiul nediscriminării, reclamantul neputând fi discriminat fără o justificare obiectivă şi rezonabilă faţă de celelalte persoane aflate într-o situaţie similară şi comparabilă, care au obţinut hotărâri de condamnare a Statului Român anterior datei mai sus arătate (a se vedea cauza Driha împotriva României).
Având în vedere aceste considerente şi reţinându-se în consecinţă aplicabilitatea dispoziţiilor mai sus indicate, precum şi faptul că decizia Curţii Constituţionale nu are incidenţă în cauză, aspectele invocate de apelante privind inadmisibilitatea acţiunii prin prisma dispoziţiilor dreptului comun (art. 998 şi următoarele C. civ.) urmează a fi înlăturate.
În speţă reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă de 10 ani închisoare corecţională în baza art. 209 pct. 1 C. pen. din 1936, conform sentinţei penale nr. 152/1959 a Tribunalului Militar Timişoara pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, această condamnare având caracter politic, conform dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 221/2009, astfel încât reclamantul este îndreptăţit la repararea prejudiciului produs prin condamnarea politică.
În acest sens, în mod temeinic instanţa de fond a acordat despăgubiri materiale în cuantum de 184.000 lei, având în vedere valoarea actualizată a salariilor de care ar fi trebuit să dispună reclamantul pentru perioada 11 aprilie 1958 – 23 iunie 1964, perioada în care acesta a executat pedeapsa aplicată, constând în închisoare corecţională, această sumă fiind precizată în raportul de expertiză depus la dosar şi necontestat.
Cât priveşte daunele morale acordate s-a arătat că vor fi avute în vedere criteriile invocate de părţi precum şi asigurarea unei proporţionalităţi între suma acordată şi prejudiciul moral suferit.
Astfel, cuantumul despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral s-a apreciat ca excesiv avându-se în vedere, în acest sens, durata măsurii detenţiei, reţinând că acordarea unor despăgubiri de 2000 euro pe lună de detenţie asigură o proporţionalitate raportat la prejudiciul moral cauzat, alături de constatarea caracterului politic al condamnării dispuse în cazul reclamantului.
Nu s-au mai acordat cheltuielile de judecată solicitate de intimat, onorariul avocaţial nefiind precizat pe delegaţia avocaţială depusă la dosar.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul, prin care a arătat că în urma admiterii excepţiei de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate întrucât dispoziţiile legale şi-au încetat efectele.
Astfel, a arătat că decizia este general obligatorie, opozabilă "; erga omnes";, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti şi are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
Prin urmare, Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, astfel că, în momentul de faţă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele juridice.
Astfel, având în vedere că în baza Legii nr. 221/2009 nu se mai pot acorda despăgubiri datorită admiterii excepţiei de neconstituționalitate a articolului menţionat mai sus, statul nu poate răspunde în baza art. 998 şi urm. C. proc. civ, acţiunea fiind inadmisibilă.
În subsidiar, a arătat că, în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor morale, în legislaţia română nu există un text care să prevadă criteriile după care trebuie evaluat cuantumul despăgubirilor, însă acest fapt nu dă dreptul reclamantului de a solicita obligarea statului la plata unei sume la liberul sau arbitru.
Cu ocazia concluziilor depuse în dezbaterea recursului reprezentantul Ministerului Public a invocat decizia pronunţată de instanţa supremă în recursul în interesul legii.
Recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor este fondat, în raport de criticile referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Astfel, problema de drept care se pune în speţă este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Această problemă de drept a fost dezlegată greşit de către instanţa de apel, care a reţinut că decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, nu producea efecte în cauză.
Cu privire la efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menţionată, se impune schimbarea soluţiei din hotărârea recurată pe aspectul cererii privind daunele morale, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cum greşit a reţinut instanţa de apel, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate, declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Pe de altă parte, nu se poate reţine nici că prin aplicarea în speţă a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenţie, cum de asemenea greşit a reţinut instanţa de apel.
Principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanţii s-ar găsi, dat fiindcă cererea lor nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Faţă de toate aceste considerente, reţinute prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Î.C.C.J., urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea de apel şi-a întemeiat soluţia privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituţional printr-o decizie a instanţei de contencios constituţional, publicată anterior soluţionării definitive a litigiului.
Criticile formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor pe acest aspect sunt aşadar, fondate şi fac aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Faţă de considerentele prezentate, nu se mai impune analiza celorlalte critici invocate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor întrucât sunt subsidiare incidenţei Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
Cât priveşte acordarea despăgubirilor materiale, reprezentând valoarea actualizată a salariilor de care ar fi trebuit să dispună reclamantul A.R. în perioada 11 aprilie 1958-23 iunie 1964, în sumă de 184.000 lei, Înalta Curte o constată nelegală.
Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 5 pct. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009 se pot acorda despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate, cu condiţia ca acestea să nu fi fost restituite sau să nu se fi obţinut despăgubiri prin echivalent, în condiţiile Legii nr. 10/2001, republicată sau ale Legii nr. 247/2005.
Însă aceste drepturi nu pot fi acordate deoarece legea menţionează în mod expres pentru care bunuri pot fi acordate despăgubiri materiale, drepturile salariale solicitate de reclamant neintrând în categoria acestor bunuri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor împotriva deciziei nr. 93 din 30 martie 2011 a Curţii de Apel Oradea – secţia civilă mixtă.
Modifică decizia, în sensul că admiţând apelul pârâtului şi al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, respinge acţiunea reclamantului R.A.
Menţine restul dispoziţiilor deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 222/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2235/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
