ICCJ. Decizia nr. 2161/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2161/2012
Dosar nr. 3289/115/2010
Şedinţa publică din 23 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Caraş-Severin, sub numărul 3289/115/2010, reclamanta B.H. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Caraş Severin, solicitând instanţei să constate caracterul politic al măsurii administrative de dislocare şi internare în lagăre de muncă, în scopul reconstrucţiei U.R.S.S., luată împotriva mamei sale şi obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 euro reprezentând despăgubiri pentru daunele morale.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că mama sa, A.H. a fost deportată la munca silică în URSS, din motive etnice, în perioada 16 ianuarie 1945 - 27 mai 1947.
Prin sentinţa civilă nr. 1676 din 19 octombrie 2010, Tribunalul Caraş-Severin a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul, în baza probelor administrate, a reţinut că reclamanta a solicitat prin acţiunea introductivă, daune morale pentru mama sa, A.H., cu privire la care a probat că a fost deportată la munca silică în U.R.S.S., din motive etnice, în perioada 16 ianuarie 1945 - 27 mai 1947.
Tribunalul a constatat că, prin răspunsul la întâmpinarea pârâtului depus la dosar la 7 octombrie 2010, reclamanta, prin apărătorul ales, şi-a precizat acţiunea în sensul că solicită daune morale nu după mama sa, ci după tatăl său A.V. pentru care însă nu a făcut nicio probă din care să rezulte că acesta a fost deportat.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, susţinând că sentinţa tribunalului este nelegală, fiind bazată pe o eroare strecurată în răspunsul la întâmpinare în sensul că în cuprinsul acestuia s-a făcut referire tatăl reclamantei, în realitate fiind vorba de mama acesteia.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin decizia nr. 5751 din 15 martie 2011, a respins apelul declarat de reclamantă.
Instanţa de apel a reţinut că, deşi antecesorul reclamantei (mama, tata) a fost supus unei măsuri administrative cu caracter politic având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, fiind internată într-o unitate de muncă forţată cu scopul de a contribui la reconstrucţia Uniunii Sovietice, nu este îndeplinită cea de-a doua condiţie cumulativă inserată în texul art. 3 alin. (1) raportată la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliţie ori securitate comunistă sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945.
În realitate, măsura deportării şi punerea ei în aplicare s-au realizat de către trupele de ocupaţie sovietice, care se aflau pe teritoriul României, ţara noastră fiind considerată la acea dată un stat ostil U.R.S.S. şi aflată sub armistiţiu, guvernele provizorii ale României din perioada 23 august 1944 - 6 martie 1945 având atribuţii limitate.
Instanţa de apel a mai reţinut că, în intervalul octombrie - noiembrie 1944 şi până în ianuarie - februarie 1945, trupele sovietice de ocupaţie de pe teritoriul României, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste şi a aliaţilor săi, au decis deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani valizi de muncă, aflaţi pe teritoriul României (cu excepţia bătrânilor şi a copiilor), pentru a ajuta la reconstrucţia U.R.S.S., cu titlu de despăgubire de război prin prestaţii în muncă.
Armistiţiul semnat cu România la Moscova pe 12 septembrie 1944 stipula în art. 3 că Guvernul şi Înaltul Comandament al României vor asigura Sovieticilor şi altor forţe aliate facilităţi pentru a se mişca liber pe teritoriul României în orice direcţie, fiind oferită unor astfel de mişcări orice asistenţă posibilă cu propriile mijloace de comunicare româneşti şi pe cheltuiala Statului Român indiferent că erau pe pământ, apă sau în aer, iar articolul 18 preciza că „O Comisie Aliată de Control va fi stabilită şi va prelua sarcina de punere în practică şi control a prezentelor termene, sub comanda Înaltului Comandament Sovietic.”
Instanţa de apel a reţinut că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit şi la situaţiile şi persecuţiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945 ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora întreprinse de autorităţile sovietice de ocupaţie, cu concursul limitat al autorităţilor administrative române, indiferent că etnicilor germani deportaţi în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-lege nr. 118/1990 - republicată.
Mai mult, chiar din titlul Decretului-lege nr. 118/1990 republicat, voinţa legiuitorului român a fost clar şi neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce nu a fost reluat de către legiuitor şi în textul Legii nr. 221/2009.
Conchizând, instanţa de apel a reţinut că întrucât situaţia în care s-a aflat mama reclamantei nu o califică la acordarea despăgubirilor prevăzute de dispoziţiile imperative ale Legii nr. 221/2009, nu se mai impune verificarea respectării de către tribunal a principiului disponibilităţii şi a rolului său activ, aceste aspecte neputând conduce la admiterea acţiunii.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs, reclamanta, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, recurenta reclamantă arată că acţiunea este întemeiată întrucât prin Legea nr. 221/2009 s-a creat în favoarea sa un drept subiectiv la despăgubiri şi s-a reglementat exerciţiul acestui drept. Susţine că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că măsura deportării mamei sale a fost luată de trupele de ocupaţie sovietică care se aflau pe teritoriul României, întrucât nu se poate susţine că, la luarea măsurii deportării Statul Roman nu a avut nici o contribuţie si nici o culpă şi, prin urmare, nu ar putea fi angajată răspunderea materială a acestuia pentru prejudiciile cauzate cetăţenilor săi. Recurenta reclamantă susţine că deportarea în U.R.S.S. a fost o măsură administrativă cu caracter politic, luată cu concursul autorităţilor romane de la acea vreme, fiind îndeplinite condiţiile impuse de Legea nr. 221/2009, motiv pentru care, apreciază că cererea sa de acordare a daunelor morale pentru anii de deportare în U.R.S.S. a mamei sale este întemeiată. Recurenta reclamantă mai formulează critici şi cu privire aplicarea deciziei nr. 1358/2009 prin care au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a), susţinând că prin aplicarea acestei decizii proceselor aflate în curs de soluţionare se încalcă prevederile Constituţiei şi dispoziţiile CEDO.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Cu privire la încadrarea în drept a recursului este de observat că motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost indicat numai formal de către recurenta-reclamantă, deoarece nu au fost dezvoltate critici care să se circumscrie ipotezelor pe care acest motiv le reglementează, respectiv interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii.
Criticile formulate prin motivele de recurs se circumscriu sferei de aplicabilitate a motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., relativ la interpretarea şi aplicarea greşită a Legii nr. 221/2009 faţă de reclamantă, însă, acestea nu sunt fondate.
Astfel, Înalta Curte constată că mama reclamantei, cetăţean român de etnie germană, a fost supusă unei măsuri având ca obiect deportarea acesteia într-un lagăr de muncă forţată din U.R.S.S.
Măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani, cetăţeni români, a fost luată şi pusă în practică la sfârşitul anului 1944 şi începutul anului 1945, exclusiv, de către autorităţile sovietice de ocupaţie şi nu de către fosta miliţie ori securitate comunistă (la acea epocă nici nu fuseseră înfiinţate, pe teritoriul României funcţionând Poliţia şi Siguranţa), contribuţia autorităţilor române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani din localităţile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenţei cetăţenilor la această etnie, domiciliul sau reşedinţa, precum şi vârsta şi sexul acestora. În rest, date fiind şi competenţele limitate ale autorităţilor române aflate sub ocupaţie, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S. a fost decisă şi pusă în practică de către autorităţile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945.
În speţă, instanţa de apel în mod corect a reţinut că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit şi la situaţiile şi persecuţiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora, întreprinse de autorităţile sovietice de ocupaţie, cu concursul limitat al autorităţilor administrative române.
Având în vedere că legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, cu atât mai mult cu cât, Legea nr. 221/2009, prin însuşi titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în ciuda faptului că etnicilor germani deportaţi în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-lege nr. 118/1990, republicată.
În această privinţă, aşa cum se poate lesne observa chiar din titlul Decretului-lege nr. 118/1990, voinţa legiuitorului român a fost clar şi neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce însă, nu a fost reluat de către legiuitor şi în textul Legii nr. 221/2009.
Prin urmare, întrucât măsura deportării în fosta U.R.S.S vizează o perioadă care nu se înscrie în perioada de referinţă a Legii 221/2009, neputând fi circumscrisă unei condamnări politice sau unei măsuri administrative cu caracter politic, Înalta Curte constată că decizia atacată este legală.
Faţă de considerentele prezentate, criticile referitoare la aplicarea deciziei nr. 1358/2009 a Curţii Constituţionale prin care au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 proceselor aflate în curs de soluţionare nu vor mai fi analizate, cu atât mai mult cu cât decizia în discuţie nu a făcut obiect al analizei instanţei de apel.
În consecinţă, apreciind că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a legii în cauză, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefundat, recursul declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta B.H. împotriva deciziei nr. 575 din 15 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2160/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2162/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
