ICCJ. Decizia nr. 2164/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2164/2012
Dosar nr. 14065/3/2010
Şedinţa publică din 23 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la data de 18 martie 2010, reclamantul D.V. a chemat în judecată pe pârâtul S.R. prin M.F.P., solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 Euro echivalent în lei la cursul B.N.R. din data efectuării plăţii reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de mama sa ca urmare a măsurii administrative, cu caracter politic, luate împotrivea acesteia prin dislocarea din zona frontierei de vest si stabilirea domiciliului obligatoriu în localitatea Brateş, în perioada 18 iunie 1951 - 03 septembrie 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 şi ridicată prin Decizia M.A.I nr. 6100/1955.
Prin sentinţa civilă nr. 1388 din 15 octombrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 3000 euro în echivalent lei/euro la cursul de schimb valutar B.N.R. din ziua plăţii, cu titlu de despăgubiri civile pentru măsura administrativă cu caracter politic luată faţă de mama sa.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamantul a făcut dovada unui prejudiciu personal nepatrimonial care impune acordarea unor daune morale în cuantum de 3.000 Euro, considerate de tribunal ca fiind necesare, suficiente şi rezonabile pentru repararea prejudiciului suferit.
La aprecierea cuantumului daunelor morale, tribunalul a avut în vedere atât faptul că autoarea reclamantului nu a fost condamnată, ci că doar i s-a stabilit un domiciliu obligatoriu într-o altă localitate, cât şi faptul că nu poate exista un echivalent pecuniar absolut al suferinţei morale, iar recunoaşterea, prin Legea nr. 221/2009 şi prin Decretul - Lege nr. 118/1990, a caracterului politic al măsurii reprezintă deja o importantă reparaţie morală de care a beneficiat autoarea sa.
Totodată, tribunalul a avut în vedere că, potrivit art. 5 alin. (2) din aceeaşi lege, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, reţinând că mama reclamantului, D.A., a beneficiat până la deces, de o indemnizaţie acordată în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990.
Împotriva sentinţei tribunalului, au declarat apel reclamantul D.V., pârâtul S.R. prin M.F.P. şi M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 386/ A din 7 aprilie 2011, a admis apelurile declarate de pârât şi de M.P. şi a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată. Prin aceeaşi decizie, a respins apelul reclamantului.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că reclamantul a promovat acţiunea în temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, însă aceste dispoziţii legale au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010.
În condiţiile stabilite de art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, decizia care a declarat neconstituţională o dispoziţie legală este definitivă şi obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng şi în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepţia. Decizia Curţii Constituţionale este obligatorie, opozabilă erga ommnes, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti având efect asupra cauzelor aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
Curtea Constituţională prin decizia nr. 186/1999 a statuat că, obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele judecătoreşti şi pentru celelalte persoane fizice şi juridice, decurge din principiul înscris în art. 51 din Constituţie, potrivit căruia respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, astfel încât, dispoziţia din lege declarată neconstituţională, nu se mai poate aplica.
Faţă de obligativitatea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, instanţa de apel a constatat că statul nu mai datorează despăgubiri cu titlu de daune morale.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., prin care a arătat că hotărârea este nelegală deoarece instanţa de apel nu a ţinut seama că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale nu se aplică proceselor aflate pe rol la data pronunţării acesteia, ci este aplicabilă, eventual, celor înregistrate ulterior publicării sale.
În acest context, reclamantul a susţinut că judecătorul cauzei, aflată pe rol la momentul pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, era obligat să verifice data înregistrării cererii de chemare în judecată, adică să constate faptul că aceasta a fost introdusă sub imperiul unei legi în vigoare la acea dată.
Or, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acţiune, pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin. (l) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
Acest punct de vedere se întemeiază pe dreptul la un proces echitabil, care obligă la respectarea principiului neretroactivităţii şi a speranţei legitime ce decurge dintr-o hotărâre judecătorească chiar nedefinitivă.
Se impune respectarea principiului egalităţii în faţa legii, care presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite.
Invocă prevederile art. 20 din Constituţia României.
Concluzionând, recurentul reclamant a arătat că, prin aplicarea în cauza de faţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, sunt încălcate prevederile D.U.D.O., ale art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.A.D.O.L.F., ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, precum şi Rezoluţiile nr. 1096/1996 şi nr. 1481/2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei şi Rezoluţia nr. 40/34/1985 adoptată de Adunarea Generală a O.N.U.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secţiilor Unite a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele care urmează:
Cu titlu preliminar, este de observat că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., a fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează, interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii (iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii).
Criticile formulate de recurentul reclamant aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.
Prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie, prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În acest context, nu se poate susţine, în mod valid, că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecăţii, raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi, întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).
Se va face, astfel, distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunţate de legea specială).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamanta beneficia de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamant, norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., în absenţa unei hotărâri definitive care sa fi confirmat dreptul său de creanţă.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, în recurs în interesul legii prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of. nr. 789/07.11.2011), prin care s-a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”
Cum Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 14 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale, nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamantului şi nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susţine acesta, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
Întrucât efectele deciziilor Curţii Constituţionale din perspectiva exigenţelor unui proces echitabil, ale dreptului la respectarea bunurilor, precum şi a principiului nediscriminării, au fost deja analizate prin decizia dată în interesul legii de către instanţa supremă, aceste aspecte nu pot fi reanalizate în cauza de faţă, astfel cum tinde reclamantul prin motivele de recurs referitoare la dispoziţiile C.E.D.O., în caz contrar, încălcându-se efectele obligatorii ale hotărârilor pronunţate în aplicarea prevederilor art. 329 C. proc. civ.
Pentru considerentele expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie de la momentul publicării sale (M. Of. nr. 789/07.11.2011), conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.V. împotriva deciziei nr. 386/ A din 7 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2162/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2176/2012. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
