ICCJ. Decizia nr. 2160/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2160/2012
Dosar nr. 1860/108/2010
Şedinţa publică din 23 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, la data de 24 martie 2010, reclamanta F.E. a chemat în judecată pe pârâtul S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Arad, solicitând instanţei constatarea caracterului politic al celor două măsuri administrative la care a fost suspusă, prima constând în deportarea, dislocarea şi stabilirii domiciliului obligatoriu, în perioada 10 ianuarie 1945 - 08 aprilie 1946 în U.R.S.S., iar a doua constând în stabilirea domiciliului obligatoriu în Alba Iulia, în perioada 05 martie 1049 - 15 mai 1954, precum şi obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri în cuantum de 250.000 euro pentru prejudiciul moral a suferit.
Prin sentinţa civilă nr. 384 din 26 mai 2010, Tribunalul Arad a respins acţiunea, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut, în ceea ce priveşte prima măsură, că oricât de evident este caracterul politic şi poate chiar inuman al deportării unor persoane într-un alt stat, împotriva voinţei lor, pentru a fi supuse la munci forţate, repararea prejudiciilor astfel suferite de către cei în cauză, nu se poate realiza în temeiul Legii nr. 221/2009, deoarece acest act normativ are ca destinatari exclusiv persoanele ce au fost supuse unor condamnări ori măsuri administrative, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, iar după decesul acestora, pe soţul ori descendenţii până la gradul al II-lea a persoanelor persecutate politic în această perioadă expres indicată de lege, iar situaţia reclamantei nu se grefează pe cazurile reglementate de legea sus-menţionată, deportarea sa realizându-se de armata sovietică (şi nu de organele fostei miliţii sau securităţi) în luna ianuarie 1945, adică anterior datei de 6 martie 1945.
Cât priveşte cea de a doua măsură, respectiv stabilirea domiciliului obligatoriu în localitatea Alba Iulia, în perioada martie 1949 - mai 1954, tribunalul a constat că din probele administrate în cauză nu rezultă cine a dispus această măsură şi nici scopul ei, reclamanta nejustificând calitatea sa de destinatar al Legii nr. 221/2001.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta.
Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, prin decizia nr. 638/ A din 23 martie 2011, a menţinut sentinţa tribunalului prin respingerea, ca nefondat, a apelului reclamantei.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că deşi reclamanta a fost supusă unei măsuri administrative cu caracter politic având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, fiind internată într-o unitate de muncă forţată din U.R.S.S. cu scopul de a contribui la reconstrucţia U.S., nu este îndeplinită cea de-a doua condiţie cumulativă inserată în texul art. 3 alin. (1) raportată la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliţie ori securitate comunistă sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945.
Instanţa de apel a reţinut că, în realitate, măsura deportării şi punerea ei în aplicare s-a realizat de către trupele de ocupaţie sovietice, care se aflau pe teritoriul României, ţara noastră fiind considerată la acea dată un stat ostil U.R.S.S. şi aflată sub armistiţiu, guvernele provizorii ale României din perioada 23 august 1944 - 6 martie 1945 având atribuţii limitate. Astfel, în intervalul octombrie - noiembrie 1944 şi până în ianuarie - februarie 1945, trupele sovietice de ocupaţie de pe teritoriul României, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste şi a aliaţilor săi, au decis deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani valizi de muncă, aflaţi pe teritoriul României, pentru a ajuta la reconstrucţia U.R.S.S., cu titlu de despăgubire de război prin prestaţii în muncă.
Ca atare, măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani, cetăţeni români, a fost luată şi pusă în practică exclusiv de către autorităţile sovietice de ocupaţie şi nu de către fosta miliţie ori securitate (care la acea epocă nici nu fuseseră înfiinţate, pe teritoriul României funcţionând la acea dată Poliţia şi Siguranţa), contribuţia autorităţilor române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani din localităţile lor de domiciliu. În rest, date fiind şi competenţele limitate ale autorităţilor române aflate sub ocupaţie, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S. a fost decisă şi pusă în practică de către autorităţile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945.
În consecinţă, instanţa de apel a reţinut că Legea nr. 221/2009 nu se referă şi la situaţiile şi persecuţiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora întreprinse de autorităţile sovietice de ocupaţie, cu concursul limitat al autorităţilor administrative române, indiferent că etnicilor germani deportaţi în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul - Lege nr. 118/1990.
În ceea ce priveşte perioada 05 martie 1949 - 15 mai 1954 în care reclamantei i-a fost stabilit domiciliu obligatoriu în Alba Iulia, instanţa de apel a reţinut că din adresa nr. 76.202/8 februarie 1991 nu rezultă cine a dispus această măsură şi nici scopul ei, astfel că nu se poate prezuma că împotriva reclamantei s-ar fi dispus o măsură administrativă cu caracter politic şi nici că stabilirea de domiciliu ar fi avut ca temei scopuri politice.
Mai mult decât atât, instanţa de apel a constat că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de S.R. prin M.F.P. şi, în consecinţă, a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare sunt neconstituţionale.
Fiind desfiinţat temeiul juridic al pretenţiilor reclamantei privind daunele morale, temei care a dat naştere unei situaţii juridice obiective (legale), în curs de desfăşurare (facta pendentia) până la pronunţarea unei hotărâri definitive, instanţa de apel a constat că soluţia primei instanţe de respingere a acţiunii reclamantei este corectă.
Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamanta susţine că instanţa de apel a pronunţat o decizie nelegală cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009. Arată că decizia recurată este nelegală întrucât reclamanta a făcut dovada că atât deportarea în fosta U.R.S.S. cât şi stabilirea domiciliului forţat în Alba Iulia, în perioada marti 1949 – mai 1954, se încadrează în dispoziţiile legii menţionate, fiind măsuri administrative cu caracter politic. Mai susţine că soluţionând cauza atât pe fond cât şi prin prisma Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, instanţa de apel a pronunţat o decizie contradictorie, fiind incident motivul de recurs reglementat de art. 304. pct. 7 C. proc. civ. Totodată, arată că aplicarea în cauză a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale contravine art. 15 alin. (2) din Constituţie si art. 1 C. civ., întrucât legea civilă nu retroactivează, litigiul fiind promovat înainte de adoptarea acestei decizii şi drept urmare trebuia soluţionat în baza legii existente la momentul promovării. Solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului.
Examinând criticile formulate de reclamantă, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a-l admite în parte, pentru considerentele care urmează:
În ceea ce priveşte măsura deportării reclamantei în U.R.S.S., în perioada 10 ianuarie 1945 – 08 aprilie 1946, instanţa de apel a reţinut în mod corect că această măsură nu se încadrează în domeniul de aplicare a Legii nr. 221/2009 întrucât această lege nu se referă şi la situaţiile şi persecuţiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945.
Dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocate de reclamantă, reglementează ca motiv de recurs, situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Aşadar, textul enunţat vizează nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti, ceea ce înseamnă că în considerente nu se arată motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată sau că motivele reţinute nu au legătură directă şi nu susţin soluţia adoptată, ori sunt contradictorii.
Contrar susţinerilor recurentei reclamante, decizia recurată nu cuprinde motive contradictorii, argumentarea acesteia fiind logică, coerentă şi în acord cu dispoziţiile legale aplicabile în speţă, astfel că, sub acest aspect decizie instanţei de apel este legală.
Înalta Curte constată că decizia instanţei de apel este nelegală sub aspectul respingerii capătului de cerere vizând constatarea caracterului politic al stabilirii domiciliului obligatoriu al reclamantei în Alba Iulia în perioada 05 martie 1949 - 15 mai 1954.
Chiar dacă din conţinutul adresei nr. 76.202 din 8 februarie 1991 emisă de Ministerul de Interne nu rezultă care a fost motivul pentru care reclamanta, în perioada martie 1949 – mai 1954, a avut domiciliu obligatoriu în Alba Iulia şi nici în baza cărui act normativ a fost luată această măsură, având în vedere că este de notorietate faptul că în perioada comunistă orice stabilire de domiciliu obligatoriu avea ca motiv opoziţia faţă de autorităţile de la acea vreme, se poate prezuma că stabilirea domiciliului obligatoriu al reclamantei a avut ca temei scopuri politice. De altfel, reclamanta beneficiază şi de drepturile conferite de Decretul - Lege nr. 118/1990, conform Hotărârii nr. 422 din 14 februarie 1991, emise de Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decretului - Lege nr. 118/1990 a Judeţului Arad.
Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 „persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute de art. 3 pot solicita instanţei să constate caracterul politic al acestora”.
Prin urmare, dispoziţiile cuprinse la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 dau posibilitatea persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, altele decât cele prevăzute la 3 din lege, să solicite instanţei de judecată constatarea caracterului politic al acestora.
Având în vedere că reclamanta se încadrează în dispoziţiile legale menţionate, fiind supusă unei măsuri administrative în perioada de referinţă a Legii nr. 221/2009, Înalta Curte constată că instanţa de apel a pronunţat o decizie nelegală, motiv pentru care va constat că măsura administrativă a stabilirii domiciliului obligatoriu al reclamantei în Alba Iulia, în perioada martie 1949 - mai 1954 are caracter politic.
În ceea ce priveşte aplicarea Deciziei nr. 1358/2009 a Curţii Constituţionale în cauza de faţă se reţin următoarele:
Aspectul procesual relativ la efectele Deciziei nr. 1358/2009 a Curţii Constituţionale asupra procedurilor jurisdicţionale aflate în curs de desfăşurare a fost clarificat prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, într-un recurs în interesul legii.
Această decizie a instanţei supreme a fost publicată (M. Of. nr. 789/7.11.2011), ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-şi efectele la data soluţionării prezentului recurs, în virtutea dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe.
Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, s-a statuat că „urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”.
În motivarea deciziei date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern, cât şi de blocul de convenţionalitate, reprezentat de textele C.E.D.O. şi de jurisprudenţa instanţei europene creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curţii Constituţionale trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, prin prisma regulilor de aplicare a legii în timp, situaţiile juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009, cum sunt drepturile de creanţă, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, şi a întinderii dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă, sunt sub incidenţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, de imediată şi generală aplicare.
Ca atare, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând (nefiind vorba despre o situaţie juridică voluntară), în absenţa unei dispoziţii legale exprese.
De asemenea, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O., nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă, a conchis instanţa supremă.
În condiţiile în care prin decizia dată în interesul legii s-a clarificat şi aspectul conformităţii cu dispoziţiile C.E.D.O. a interpretărilor date de Curtea Constituţională, urmează ca motivele de recurs pe acest aspect să fie înlăturate.
În consecinţă, Înalta Curte constată fondată critica din recurs privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative de stabilire a domiciliului obligatoriu aplicate reclamantei, în perioada martie 1949 - mai 1954 urmând ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ., să admită recursul declarat de reclamantă, cu consecinţa modificării deciziei recurate, admiterii apelului aceleiaşi părţi, şi schimbării în parte a sentinţei primei instanţe în sensul constatării caracterul politic al măsurii administrative de stabilire a domiciliului obligatoriu aplicate reclamantei în perioada martie 1949 - mai 1954.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta F.E. împotriva deciziei nr. 638/ A din 23 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Modifică în tot decizia recurată în sensul că admite apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei nr. 384 din 26 mai 2010 a Tribunalului Arad, secţia civilă.
Schimbă în parte sentinţa apelată în sensul că admite în parte cerere formulată de reclamanta F.E.
Constată caracterul politic al măsurii administrative de stabilire a domiciliului obligatoriu aplicate reclamantei în perioada martie 1949 - mai 1954.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2159/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2161/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
