ICCJ. Decizia nr. 2176/2012. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2176/2012
Dosar nr. 2949/1/2011
Şedinţa publică din 23 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 278/105/2007, reclamanţii J.V. şi S.I. au chemat în judecată pe pârâţii Primăria Municipiului Ploieşti, prin primar şi Consiliul Local Ploieşti pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate că nu s-au produs efectele Decretului de expropriere nr. 235/1988 din punct de vedere juridic, în cazul imobilului situat în Ploieşti, str. G., urmând a se dispune retrocedarea imobilului şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 631 pronunţată la data de 19 aprilie 2007, Tribunalul Prahova a admis acţiunea formulată de reclamanţi şi a dispus retrocedarea către aceştia a imobilului situat în Ploieşti, str. G., jud. Prahova, compus din teren în suprafaţă de 338 mp, identificat în punctele 1-2-3-4-5-6-7-8-1 prin raportul de expertiză topo B.N. şi din construcţia existentă pe respectivul teren. Prin aceeaşi sentinţă, pârâţii au fost obligaţi la plata sumei de 800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a dispune astfel, judecătorul fondului a reţinut că terenul în litigiu a aparţinut autoarei comune a reclamanţilor, J.F. (mamei, respectiv bunica reclamanţilor), care l-a dobândit prin succesiune de la părinţii săi şi, ulterior, aceasta a edificat împreună cu soţul, J.N., casa de locuit şi anexele care există şi în prezent pe teren, conform certificatului de moştenitor din 21 decembrie 1983 eliberat de notariatul Judeţean de Stat Prahova.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 13245/1986, J.N. şi J.L., au vândut dreptul lor indiviz de 13/16 din locuinţa şi anexele arătate anterior, iar terenul în suprafaţă de 150 mp, indiviz din suprafaţa totală de 363 mp a trecut în proprietatea statului, conform art. 30 din Legea nr. 58/1974.
Mai reţine instanţa de fond că, la decesul lui J.L., dreptul indiviz de 3/16 rămas acestuia după vânzare, a revenit reclamantului S.I. - în calitate de nepot de soră, aşa cum rezultă din Certificatul de moştenitor din 23 iunie 1988 eliberat de Notariatul Judeţean de Stat Prahova.
Prin Notificarea înregistrată la Primăria Ploieşti sub nr. 46799 din 26 septembrie 2001, reclamanţii au solicitat restituirea în natură a suprafeţei de teren indicate, însă această notificare a fost respinsă prin Dispoziţia Primarului Municipiului Ploieşti nr. 3427 din 19 iunie 2006, apreciindu-se că acel teren a fost preluat în proprietatea statului în baza art. 30 din Legea nr. 58/1974, situaţie care nu intră sub incidenta Legii nr. 10/2001, republicată.
Ulterior, reclamanţii au solicitat pârâtei Primăria Municipiului Ploieşti să le emită titlu de proprietate pentru terenul aferent imobilului construcţie pe care îl deţin conform art. 36 din Legea nr. 18/1991, republicată, cerere care însă, de asemenea, a fost respinsă, cu motivarea că J.V. şi S.I. nu sunt titularii dreptului de proprietate asupra acelei construcţii, care figurează în anexa Decretului de expropriere nr. 235/1988, ca fiind proprietate de stat, împrejurări ce rezultă din Adresa nr. 4679 din 21 noiembrie 2007.
În aceste condiţii, reţinând că, potrivit Deciziei nr. VI din 27 septembrie 1999 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 sunt aplicabile şi în cazul cererilor având ca obiect retrocedarea unor bunuri imobile expropriate anterior intrării în vigoare a acestei legi, dacă nu s-a realizat scopul exproprierii, condiţie ce se regăseşte în speţă, tribunalul a constatat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 35, 36 şi 38 din Legea nr. 33/1994, texte de lege în baza cărora a admis acţiunea şi a dispus retrocedarea imobilului.
Într-un prim ciclu procesual, prin Decizia nr. 4632 din data de 7 aprilie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel, cu motivarea că instanţa de apel nu a pus în discuţie excepţia inadmisibilităţii acţiunii, ceea ce încalcă principiile dreptului la apărare şi al contradictorialităţii. Înalta Curte a dispus ca în rejudecare să se stabilească norma de drept aplicabilă, având în vedere că unitatea deţinătoare a respins notificarea cu motivarea că imobilului nu îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, iar reclamanţii pretind că nu au pierdut posesia construcţiei şi terenului de 328 mp, iar notificarea privea numai terenul în suprafaţă de 150 mp.
În rejudecare, în al doilea ciclu procesual, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 5482 din data de 15 octombrie 2010, admiţând recursul, a dispus casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel, reţinând că în cauză nu sunt aplicabile efectele deciziei în interesul Legii nr. 53 din 4 iulie 2007, întrucât recurenţii nu au pierdut posesia imobilului, astfel încât aceştia sunt îndreptăţiţi să invoce dispoziţiile Legii nr. 33/1994, chiar dacă acţiunea a fost introdusă ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Primită spre rejudecare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti sub nr. 278,8/105/2007, iar prin Decizia civilă nr. 39 din 21 februarie 2011, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta Primăria Municipiului Ploieşti - prin primar şi a obligat apelanta să plătească intimaţilor J.V. şi S.I. suma de 8912 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Cu referire la motivul de ordine publică, vizând inadmisibilitatea acţiunii, invocat de apelantă în cel de-al doilea ciclu procesual, Curtea, având în vedere dispoziţiile Deciziei de casare nr. 5482 din 15 octombrie 2010, urmează să-l respingă ca nefondat, problema de drept fiind dezlegată de instanţa de recurs, care a stabilit prin hotărârea menţionată, că prezenta acţiune, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este admisibilă, dispoziţiile deciziei în interesul Legii nr. 53/2007 nefiind aplicabile.
În ceea ce priveşte aspectele de fond ale căii de atac exercitată de către pârâta Primăria Municipiului Ploieşti, Curtea a reţinut că acestea reprezintă critici legate de raportul de expertiză topografică întocmit la instanţa de fond şi respectiv de nerespectarea rolului activ al instanţei care, în accepţiunea apelantei, trebuia să introducă în cauză, din oficiu, pe terţii care au cumpărat de la intimaţii-reclamanţi suprafaţa de 35 m.p. teren.
Prima dintre aceste critici, referitoare la raportul de expertiză topografică, a fost înlăturată de către Curte, întrucât la instanţa de fond, după depunerea raportului de expertiză, apelanta nu a formulat nicio obiecţie, reprezentantul său convenţional declarând expres, conform menţiunii existente în practicaua sentinţei, că „nu are obiecţiuni de formulat la raportul de expertiză” şi solicitând cuvântul în dezbaterea fondului.
În atare situaţie, în apel, aceasta nu mai poate susţine că raportul de expertiză nu a fost corect întocmit şi că terenul nu a fost identificat conform actelor din dosar, în condiţiile în care instanţa de fond i-a asigurat dreptul la un proces echitabil, oferindu-i posibilitatea de a formula obiecţiuni, în condiţiile în care ar fi fost nemulţumită de concluziile raportului de expertiză, însă aceasta a ales să nu uzeze de acest drept şi nu a solicitat refacerea lucrării, ceea ce semnifică achiesarea sa la concluziile raportului.
În cauză nu se poate reţine nici vreo abdicare a instanţelor de la principiul rolului activ, impunându-se a se reaminti, sub acest aspect, că procesul civil reprezintă un proces al intereselor private, iar rolul activ al judecătorului trebuie înţeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, cel al disponibilităţii şi cel al contradictorialităţii.
În acest context, introducerea în cauză a altor persoane din iniţiativa instanţei este nelegală şi nu poate fi explicată în baza principiului rolului activ al judecătorului, care implică folosirea unor mijloace legale pentru aflarea adevărului, în limitele legii şi strict în cadrul procesual stabilit prin voinţa părţilor.
Cum în speţă niciuna dintre părţi nu a formulat la instanţa de fond o cerere de introducere în cauză a terţilor cumpărători ai terenului de 35 mp, instanţa de fond nu putea introduce din oficiu o altă persoană în proces, o atare măsură reprezentând în realitate o încălcare a principiului disponibilităţii procesului civil.
Împotriva menţionatei decizii a formulat şi motivat recurs, în termen legal, pârâţii Primăria municipiului Ploieşti, prin primar şi Consiliul Local Ploieşti.
În dezvoltarea acestora s-a arătat că, prin acţiunea formulată, reclamanţii au solicitat retrocedarea suprafeţei de teren de 250 mp din totalul de 363 mp aferent construcţiei.
Instanţa trebuia să reţină că nu s-a formulat notificare pentru imobilul din Ploieşti str. G. (teren şi construcţie), ci doar pentru suprafaţa de 150 mp care a trecut în proprietatea statului cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 13245/1986, acesta fiind şi motivul respingerii notificării.
La dosarul cauzei se află o adresă emisă de Serviciul Public Finanţe Locale nr. 634253 din 19 septembrie 2006 din care rezultă că imobilul situat în str. G. figurează impus la rolul 116897, pe numele J.V. şi S.I., şi se compune din clădire corp principal cu valoare de impunere de 91.360 RON şi teren în proprietate de 178 mp, dobândit conform actelor - certificat de moştenitor nr. 2774/1983, certificat de moştenitor nr. 49/1988, certificat de moştenitor nr. 94/2006. Se menţionează în adresă, de asemenea, că imobilul a figurat impus pe numele J.N. conform declaraţiei de impunere din 12 februarie 1952. Conform contractului de vânzare-cumpărare din 25 noiembrie 1986 s-a înstrăinat cota parte indiviză de 13/16 din locuinţă, precum şi terenul în suprafaţă de 150 mp - cotă indiviză din terenul de 363 mp. Conform contractului de vânzare-cumpărare din 28 decembrie 1994, s-a înstrăinat o magazie şi o suprafaţă de 35 mp. teren către familia M.
Între actele depuse la dosar de reclamanţi: certificatele de moştenitor nr. 666/1986, 1649/1988,2774/1983 şi Decretul de expropriere nr. 235/1988 este o neconcordantă în ceea ce priveşte suprafaţa de teren.
Aşa cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză, cât şi din acţiunea formulată de reclamanţii, terenul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 13245/1986 avea suprafaţa de 150 mp. indiviz din 363 mp, teren ce a trecut în proprietatea statului conform Legii nr. 58/1974. Ulterior, reclamanţii au înstrăinat suprafaţa de 35 mp, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 24066/2004, iar prin Sentinţa civilă nr. 7139/2006 s-a dispus ieşirea din indiviziune, în sensul că lotul 1 nr. cadastral provizoriu yyy - în suprafaţă de 35 mp aparţine familiei M., lotul 2 - în suprafaţă de 328 mp şi construcţie aparţine familiei J., aspect pe care instanţele nu l-au avut în vedere la pronunţarea soluţiilor.
Se consideră că, în virtutea rolului activ, instanţa trebuia să introducă în cauză şi familia M. care deţine în proprietate o suprafaţă de 35 mp din terenul aflat în litigiu.
Suprafaţa totală a terenului din Ploieşti str. G. este de 363 mp, din această suprafaţă s-au vândut 35 mp, astfel că instanţa nu avea cum să retrocedeze o suprafaţă mai mare, respectiv 328 mp. Suprafaţa de 10 mp, pe care expertul a găsit-o în plus este posibil să facă parte din suprafaţa de 35 mp care a fost atribuită familiei M.
Astfel, instanţa trebuia să reţină faptul că terenul care poate fi retrocedat reclamanţilor este de 328 mp şi nu de 338 mp.
În faza procesuală a recursului au formulat întâmpinare intimaţii, invocând excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrare în motivele de recurs limitativ prevăzute în art. 304 C. proc. civ.
Analizând cu prioritate această excepţie, datorită caracterului său peremptoriu, Înalta Curte observă că este nefondată, deoarece criticile recurentului privesc întinderea dreptului cu care a fost învestită instanţa şi asupra căruia aceasta s-a pronunţat, susţinându-se că s-a acordat mai mult decât s-a cerut, aspect care se încadrează în ipoteza art. 304 pct. 6 C. proc. civ. (instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut), astfel încât excepţia urmează a fi respinsă.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat pentru următoarele considerente:
Prin cererea introductivă de instanţă, reclamanţii au solicitat în primul capăt al cererii să se constate că nu s-au produs efectele Decretului de expropriere nr. 235/1988, întrucât acesta a rămas în proprietatea reclamanţilor, iar, în cel de-al doilea capăt al cererii, s-a cerut restituirea întregului imobil situat în str. G., Ploieşti.
Situaţie juridică a suprafeţei de 363 mp teren este diferită: 150 mp au trecut în proprietatea statului în temeiul art. 30 al Legii nr. 58/1974, odată cu înstrăinarea unei cote de 13/16 din locuinţă către J.V., iar terenul de 213 mp a fost expropriat, astfel cum rezultă din poziţia nr. 99 al Decretului de expropriere nr. 325/1988.
Prin urmare, instanţa a fost învestită cu cererea de restituire a întregului imobil - teren şi construcţie - pe care autoarea reclamanţilor şi soţul său l-au avut în proprietate, iar nu numai a suprafeţei de 150 mp, cum susţine recurenta, astfel încât nu este fondată critica recurentei privind acordarea a altceva decât s-a cerut prin acţiune.
Sub aspectul întinderii dreptului de proprietate pe care îl solicită reclamanţii, Înalta Curte observă următoarele:
Deşi în certificatul de moştenitor nr. 2774/1983 emis de pe urma defunctei J.F. se menţionează că aceasta avea în proprietate suprafaţa de 437 mp, nu a fost depus la dosar un act autentic de proprietate care să confirme conţinutul certificatului de moştenitor, cunoscut fiind că certificatul de moştenitor nu constituie titlu de proprietate şi nu face dovada proprietăţii.
Prin urmare, întinderea dreptului de proprietate asupra terenului, aflat în proprietatea exclusivă a lui J.F., pe care aceasta a construit împreună cu soţul său, J.N., o locuinţă, urmează a fi stabilită prin coroborarea celorlalte înscrisuri administrate în cauză.
Astfel, din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare din 25 noiembrie 1986, rezultă că se vinde o cotă de 13/16 din locuinţă, ocazie cu care cota de 13/16 din suprafaţa de 363 mp teren, respectiv suprafaţa de 150 mp, trece în proprietatea statului în temeiul art. 30 al Legii nr. 58/1974.
Acest înscris se coroborează cu certificatul nr. 666/1986 de avizare a construcţiei unde se menţionează că suprafaţa terenului în litigiu este de 363 mp, cât şi cu anexa la Decretul nr. 235/1988, poziţia 99, din care rezultă că moştenitorii lui J.V. deţineau 213 mp teren, adică diferenţa dintre terenul de 363 mp şi cei 150 mp trecuţi în proprietatea statului în temeiul Legii nr. 58/1974.
Din coroborarea acestor înscrisuri rezultă fără putinţă de tăgadă că suprafaţa de teren aflată în proprietatea autorilor reclamanţilor a fost de 363 mp, astfel încât devin lipsite de relevanţă criticile referitoare la neconcordanţa existentă între decretul de expropriere şi cele trei certificate de moştenitor privind întinderea dreptului de proprietate.
Din suprafaţa totală de 363 mp, Înalta Curte reţine că pentru terenul în suprafaţă de 150 mp s-a formulat notificare în temeiul Legii nr. 18/1991, notificare respinsă definitiv cu motivarea că locuinţa nu mai aparţine petenţilor deoarece a fost expropriată, prin urmare notificarea face obiectul Legii nr. 10/2001, iar notificarea formulată pentru aceeaşi suprafaţă de teren în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost, de asemenea, respinsă prin dispoziţia din 19 iunie 2006 pentru că nu face obiectul acestei legi, astfel încât reclamanţii nu mai pot obţine terenul de 150 mp pe altă cale.
De asemenea, din contractul de vânzare-cumpărare nr. 2812/1994 rezultă că moştenitorii lui J.V. au vândut familiei M. 35 mp teren şi au ieşit din indiviziune cu aceştia, conform Sentinţei civile nr. 4867/2006, devenită irevocabilă.
Prin urmare, din cei 363 mp care au fost proprietatea autoarei reclamanţilor, suprafaţa de 150 mp a trecut în proprietatea statului în temeiul Legii nr. 58/1974, suprafaţa de 213 mp a fost expropriată prin Decretul nr. 235/1988, iar 35 mp teren au fost vânduţi de reclamanţi unor persoane fizice, astfel încât reclamanţii sunt îndrituiţi la restituirea a 363 - 35 mp, adică 328 mp, care au fost preluaţi în proprietatea statului, dar care se află şi în prezent în posesia reclamanţilor, astfel cum s-a dovedit prin expertiza efectuată în cauză.
Conform acestui raport de expertiză, în cuprinsul căruia s-a făcut referire la vânzarea celor 35 mp şi la sentinţa de ieşire din indiviziune, s-a reţinut că reclamanţii deţin în fapt 338 mp.
Cu toate acestea, Înalta Curte apreciază că reclamanţii nu pot obţine mai mult decât au avut în proprietate, chiar dacă în fapt posedă o suprafaţă de teren mai mare decât cea menţionată în actele de proprietate.
Apare astfel fondată critica recurentei potrivit cu care instanţa de apel a acordat mai mult decât li se cuvenea reclamanţilor, atunci când a dispus restituirea în natură către reclamanţi a suprafeţei de 338 mp teren.
Astfel fiind, Înalta Curte consideră că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul, va modifica în tot decizia recurată astfel: va admite apelul declarat de pârâta Primăria municipiului Ploieşti împotriva Sentinţei nr. 631 din 19 aprilie 2007 a Tribunalului Prahova, secţia civilă, şi, în consecinţă, va schimba în parte această sentinţă în sensul că va dispune retrocedarea către reclamanţi a imobilului situat în Ploieşti, str. G., jud. Prahova, compus din teren în suprafaţă de 328 mp. Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei, referitoare la construcţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Admite recursul declarat de pârâţii Primăria municipiului Ploieşti prin Primar şi Consiliul Local Ploieşti împotriva Deciziei nr. 39 din 21 februarie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică în tot decizia recurată, astfel:
Admite apelul declarat de pârâta Primăria municipiului Ploieşti împotriva Sentinţei nr. 631 din 19 aprilie 2007 a Tribunalului Prahova, secţia civilă şi, în consecinţă:
Schimbă în parte Sentinţa nr. 631 din 19 aprilie 2007 a Tribunalului Prahova, secţia civilă, în sensul că dispune retrocedarea către reclamanţi a imobilului situat în Ploieşti, str. G., jud. Prahova, compus din teren în suprafaţă de 328 mp.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei, referitoare la construcţie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2164/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2177/2012. Civil. Actiunea in anularea... → |
|---|
