ICCJ. Decizia nr. 2177/2012. Civil. Actiunea in anularea hotărîrii arbitrale. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2177/2012
Dosar nr. 1656/2/2011
Şedinţa publică din 23 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Hotărârea arbitrală nr. 14/2010 a Comisiei Centrale de Arbitraj din cadrul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, Colegiul medicilor din România, Ordinul asistenţilor medicali generalişti, moaşelor şi asistenţilor medicali din România, s-a respins cererea de arbitrare formulată de reclamanta SC U.F. SRL în contradictoriu cu pârâta C.A.S. a Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului.
S-a reţinut că cererea reclamantei de a i se achita o sumă de bani peste cea convenită cu pârâta prin contract pentru distribuirea de medicamente nu se justifică, motivat de faptul că pe de o parte s-ar încălca înţelegerea contractuală a părţilor, iar pe de altă parte s-ar depăşi limitele fondului destinat furnizării de medicamente prevăzute de art. 4 din Legea nr. 500/2002 a finanţelor publice.
Împotriva hotărârii arbitrale a formulat cerere de anulare reclamanta, arătând că în mod greşit i s-a respins acţiunea, că valoarea medicamentelor, eliberată peste limita prevăzută în contractele încheiate de părţi, a fost achitată în anii anteriori pe cale amiabilă, creându-se astfel o cutumă contractuală, că au fost încheiate acte adiţionale peste valoarea iniţială a contractelor şi că, în anul 2008, chiar Guvernul României a emis o hotărâre prin care plafoanele valorice ale contractelor au fost eliminate tocmai pentru neconcordanţa lor cu normele constituţionale şi europene.
Prin Decizia civilă nr. 13F din 28 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis acţiunea în anulare a Hotărârii arbitrale nr. 14/2010 a Comisiei Centrale de Arbitraj din cadrul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, Colegiul medicilor din România, Ordinul asistenţilor medicali generalişti, moaşelor şi asistenţilor medicali din România; a anulat această hotărâre; a admis acţiunea formulată de reclamanta SC U.F. şi a obligat pârâta Casa Asigurărilor de Sănătate a Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii la plata către reclamantă a sumei de 2.417.560,36 RON, reprezentând contravaloarea medicamentelor compensate şi gratuite eliberate peste valoarea de contract în anii 2006 - 2007.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 34 din Constituţia României, dreptul cetăţenilor români la ocrotirea sănătăţii este garantat, Statul Român asumându-şi obligaţia prin acelaşi text constituţional să asigure sănătatea şi igiena publică, dar şi să reglementeze prin legi specifice punerea în practică a normei fundamentale.
Prin Legea nr. 95/2006 au fost detaliate modalităţile şi condiţiile în care cetăţeanul să poată beneficia de asistenţă medicală dar şi de medicamentele necesare, inclusiv cele compensate valoric, total sau în parte, precum şi exigenţele distribuirii acestor medicamente către cetăţeni prin sistemul asigurărilor de sănătate.
Prin art. 208 alin. (1) - (3) din Legea nr. 95/2006 s-a statuat înfiinţarea sistemului de asigurări sociale „ca sistem de finanţare a ocrotirii sănătăţii populaţiei”, având printre obiectivele sale şi pe acela al „protejării asiguraţilor faţă de costurile serviciilor medicale în caz de boală, cu precizarea că „asigurările sociale sunt obligatorii”, la fel ca şi participarea, în sens de cotizare, din partea cetăţeanului român beneficiar.
Potrivit art. 231 - 232 din aceeaşi lege a reformei în sănătate, „asiguraţii beneficiază de medicamente, cu sau fără contribuţii personale, pe bază de prescripţie medicală pentru medicamentele cuprinse în lista de medicamente eliberată de Ministerul Sănătăţii, Casa de Asigurări Sociale şi Colegiul Farmaciştilor din România”.
Art. 219 din Legea nr. 95/2006 stabileşte punctual obligaţiile pe care asiguratul trebuia să le îndeplinească pentru a beneficia de medicamente compensate, iar art. 218 detaliază drepturile de care asiguratul beneficiază inclusiv cel privind medicamentele, fără nici o restricţie valorică ori cantitativă.
Normele constituţionale şi legale de mai sus au fost puse în practică prin numeroase hotărâri de guvern, ordine ale Ministerului Sănătăţii sau ale Casei Naţionale de Asigurări Sociale prin care s-au reglementat contractele cadru privind condiţiile acordării asistenţei medicale, strategiile naţionale de sănătate, modul de finanţare, lista medicamentelor compensate, a serviciilor medicale cu sau fără contribuţie personală a asiguratului, etc.
S-a precizat că, în speţa de faţă, nu s-a reclamat încălcarea vreunei condiţii legale sau de altă natură normativă de către distribuitorul de medicamente, reclamanta în cauză, ori de către asiguraţi, motivul refuzului de plată al sumelor de către pârâtă fiind doar depăşirea cuantumului valoric al contractului încheiat de părţi.
S-a analizat relaţia contractuală dintre părţi, respectiv cele două contracte ce fac obiectul litigiului încheiate sub nr. 77/2006 şi respectiv 113 F, în care părţile au stabilit anumite drepturi şi obligaţii reciproce, cele mai importante, prin raportare la speţă, fiind obligaţia reclamantei de a distribui medicamente asiguraţilor corelativ cu obligaţia pârâtei de a acoperi plata acestora la o anumită valoare stabilită anual şi defalcată pe trimestre.
S-a considerat că arbitrii au apreciat greşit că depăşirea valorii contractuale presupune încălcarea clauzelor stabilite de părţi şi au decis că pârâta nu poate fi obligată peste contractul încheiat cu reclamanta. Aparent art. 969 C. civ. privind convenţia părţilor justifică hotărârea arbitrală, dar contractul încheiat de părţi nu poate fi analizat, doar din perspectiva celor ce l-au încheiat având o natură juridică atipică, în sensul celor de mai jos.
Beneficiarul final al contractului, contract pentru care statul a creat un cadru normativ special de reglementare, este cetăţeanul. Acestui cetăţean care face dovada îndeplinirii condiţiilor legale (are calitate de asigurat, prezintă o prescripţie medicală, eliberată de un medic autorizat, etc.) nu i se poate refuza dreptul la medicaţie, opunându-i-se un contract în care nu este parte, încheiat de către terţii care, într-un fel sau altul, s-au angajat să îi împlinească dreptul constituţional şi legal.
În acest context, s-a apreciat că valoarea stabilită de părţi, reclamanta şi pârâta, în contractul ce face obiectul litigiului de faţă, nu poate fi calificată decât ca o valoare estimativă, a cărei depăşire nu poate fi reţinută ca o încălcare a clauzelor contractului, ci doar ca o depăşire a unei estimări iniţiale.
De altfel, raţionamentul de mai sus privind calificarea valorii contractului nu drept un plafon ci doar o estimare, se impune şi printr-o interpretare per a contrario a acestei clauze.
Astfel, dacă suma stabilită ar fi apreciată ca fiind fixă şi obligatorie, s-ar putea interpreta nu doar obligaţia distribuitorului de a nu o depăşi, dar şi obligaţia sa de a o îndeplini, de a atinge acel prag valoric, ceea ce vădit, nu s-a urmărit prin încheierea contractului.
Calificarea valorii contractului drept estimare şi nu plafon, a fost confirmată în timp chiar de către pârâtă, prin încheierea actelor adiţionale şi prin acceptarea cutumiară a unor plăţi a sumelor pentru medicamente eliberate de farmacii peste valoarea contractuală, aspecte necontestate în speţa de faţă.
Acelaşi principiu estimativ a fost avut în vedere chiar de către Guvernul României, care, prin H.G. nr. 1225/2008, a înţeles să elimine din contractele cadru clauza valorică, precizând în art. II alin. (1) - (2) că se va deconta contravaloarea medicamentelor „la nivelul realizat”, iar valoarea contractului „este orientativă”.
Actul normativ al Guvernului României nu face decât să pună de acord norma de aplicare cu normele legale şi constituţionale şi care, firesc de altfel, nu şi-au propus să previzioneze ori să limiteze cantitativ ori valoric starea de sănătate a populaţiei şi nevoia acesteia de medicamente, motiv pentru care atari limitări nu sunt prevăzute sau impuse prin normele legale invocate şi incidente în speţă.
Sub un al doilea aspect de analiză în baza căruia arbitrii au respins acţiunea, referitor la încălcarea art. 4 din Legea nr. 500/2002 a finanţelor publice, instanţa de apel a constatat că legea amintită stabileşte, pe diversele sectoare de activitate ale societăţii, anumite limite de cheltuieli şi instituie condiţii imperative cu privire la executarea acestora.
S-a constatat, în acelaşi timp că, pe de o parte, aceeaşi lege prevede posibilitatea unor rectificări bugetare de suplimentare a cheltuielilor în anumite domenii, iar pe de altă parte argumentul unei instituţii publice a Statului Român, de a nu împlini dreptul constituţional al cetăţeanului la ocrotirea sănătăţii din lipsa banilor, nu poate fi primit, în condiţiile obligării corelative a cetăţeanului la plata necondiţionată către bugetul statului a asigurării de sănătate.
S-a reiterat concluziv că, în speţa de faţă, pârâta nu a refuzat plata medicamentelor eliberate peste valoarea contractuală din considerente de nelegalitate a eliberării acestora, ci numai pentru faptul depăşirii valorii contractuale, apărare care, din motivele arătate nu poate fi primită.
În altă ordine de idei, acceptarea punctului de vedere al pârâtei ar conduce la acceptarea din partea judecătorului, a unui tratament discriminatoriu faţă de asiguraţi, în funcţie de momentul îmbolnăvirii acestora.
Prin norme constituţionale, art. 16, din Constituţia României, dar şi internaţionale, art. 7 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este recunoscută egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi interzisă discriminarea sub orice formă s-ar manifesta aceasta.
Aplicat la speţă, cetăţeanul asigurat are dreptul la beneficiile ocrotirii sănătăţii, indiferent de momentul la care apare această nevoie la începutul anului, al trimestrului sau al lunii şi independent de depăşirea sau nu al unui prag valoric stabilit de Statul Român cu distribuitorul de servicii medicale.
A accepta împlinirea dreptului cetăţeanului până la momentul atingerii unui prag valoric, dar a refuza în acelaşi timp împlinirea dreptului peste acel prag valoric, constituie vădit o discriminare a cetăţeanului care nu a avut „şansa” de a se îmbolnăvi în perioada acceptată la decontare.
Din această perspectivă, refuzul de a achita contravaloarea medicamentelor eliberată peste valoarea de contract nu constituie decât aparent o sancţiune a încălcării unei clauze contractuale, fiind în realitate o încălcare deliberată a dreptului la ocrotirea sănătăţii al asiguratului, care nu poate fi acceptată de judecător.
Împotriva menţionatei decizii a formulat şi motivat recurs, în termen legal, apelanta-pârâtă Casa Asigurărilor de Sănătate a Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestora s-a arătat că, în motivarea Deciziei civile nr. 13F din 28 martie 2011, Curtea de Apel menţionează că raţionamentul pe care s-au bazat arbitrii pentru a respinge acţiunea este greşit.
Instanţa nu a reţinut însă faptul că recurentul nu a avut suportul legal pentru a deconta suma de 2.417.560,36 RON, întrucât aceasta este aferentă depăşirii valorii de contract, deci Casa Asigurărilor de Sănătate a Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului nu poate fi obligată să plătească mai mult decât s-a obligat prin contract. Actele adiţionale încheiate în cursul derulării contractelor sus menţionate au avut ca temei legal plafonul stabilit de către C.N.A.S. cu aceasta destinaţie, menţinându-se clauzele iniţiale ale contractelor, printre care şi obligaţia furnizorului de a factura contravaloarea medicamentelor eliberate numai în limita valorii de contract, aceasta fiind limitativă şi nu estimativă, aşa cum eronat a apreciat instanţa.
Având în vedere dispoziţiile legale în vigoare la momentul contractării, precizăm că reclamanta SC U.F. SRL era obligată să respecte valorile de contract asumate în contractele şi actele adiţionale încheiate cu Casa Asigurărilor de Sănătate a Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, sumele ce depăşeau aceste plafoane putând fi decontate, în cadrul aceluiaşi exerciţiu fiscal, numai în cazul în care ar fi existat fonduri suplimentare la bugetul F.N.U.A.S.S.
De altfel, majorarea sumei stabilite iniţial ca valoare a serviciilor contractate de reclamantă nu se poate face unilateral, ci tot pe bază de contract, materializat sub forma unuia sau mai multor acte adiţionale.
Aşa cum bine a observat şi Comisia de Arbitraj, în motivarea Hotărârii nr. 14 din 09 septembrie 2010, dacă s-ar primi punctul de vedere al reclamantei, în sensul că trebuie şi se plătească către SC U.F. SRL suma totală de 2.528.368,73 (reprezentând contravaloare medicamente eliberate peste valoarea de contract), ar însemna să se încalce convenţia părţilor pe acest aspect.
De asemenea, prin aplicarea acestui raţionament s-ar crea premisele de a se ajunge la depăşirea limitei fondului aferent furnizării de medicamente cu şi fără contribuţie personală în tratamentul ambulatoriu în sistemul de asigurări sociale de sănătate.
În situaţia în care recurenta va fi obligată să plătească aceste servicii realizate peste suma contractată, fără a fi solicitate sau convenite cu C.A.S., acest lucru ar perturba şi mai mult echilibrul sistemului sanitar şi aşa foarte grav afectat.
Având în vedere situaţia prezentată, se solicită constatarea faptului că obligaţia recurentei a fost stinsă prin decontarea contravalorii serviciilor stabilite prin contract.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a legii, motivul de recurs invocat, art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nefiind incident în cauză.
Astfel, cele două contracte care fac obiectul litigiului de faţă, având nr. 77/2006 şi respectiv 113F/2007, stabilesc drepturi şi obligaţii reciproce, cele mai importante, prin raportare la speţă, fiind obligaţia reclamantei de a distribui medicamente compensate asiguraţilor, corelativ cu obligaţia pârâtei de a acoperi plata acestora până la o anumită valoare, stabilită anual şi defalcată pe trimestre.
Art. 219 din Legea nr. 95/2006 stabileşte punctual obligaţiile pe care asiguratul trebuia să le îndeplinească pentru a beneficia de medicamente compensate, iar art. 218 detaliază drepturile de care asiguratul beneficiază inclusiv cele privind medicamentele, fără nici o restricţie valorică ori cantitativă.
Înalta Curte apreciază că, în mod corect s-a apreciat de către prima instanţă că această limită maximă a sumei alocate pentru decontare, pe parcursul celor patru trimestre, constituie o estimare şi nu un plafon, această interpretare fiind confirmată în timp chiar de către pârâtă, prin încheierea actelor adiţionale şi prin acceptarea cutumiară a efectuării de plăţi pentru medicamente eliberate de farmacii peste valoarea contractuală, aspecte necontestate în speţa de faţă.
Acelaşi principiu al stabilirii prin contract a unui plafon estimativ pentru sumele alocate decontării medicamentelor compensate a fost confirmat de către Guvernul României, care, prin H.G. nr. 1225/2008, a înţeles să elimine din contractele cadru clauza valorică, precizând în art. 2 alin. (1) - (2) că se va deconta contravaloarea medicamentelor „la nivelul realizat”, iar valoarea contractului „este orientativă”.
Instanţa de fond a motivat corect de ce clauzele contractuale trebuie să producă numai acele efecte juridice care sunt în concordanţă cu legea şi de ce trebuie înlăturate toate clauzele contractuale care tind la o limitare a drepturilor beneficiarilor acestor contracte.
S-a apreciat în mod just că beneficiarul final al contractului, pentru care statul a creat un cadru normativ special de reglementare, este cetăţeanul. Acestui cetăţean, care face dovada îndeplinirii condiţiilor legale pentru recunoaşterea dreptului la ocrotirea sănătăţii (are calitate de asigurat, prezintă o prescripţie medicală, eliberată de un medic autorizat, etc) nu i se poate refuza dreptul la medicaţie, opunându-i-se un contract în care nu este parte, încheiat de către terţii care, la rândul lor, au obligaţia de a respecta prin contract dreptul la ocrotirea sănătăţii, astfel încât nu pot institui condiţii de decontare care condiţionează acordarea de reţete compensate de perioada în care cetăţenii se îmbolnăvesc, ceea ce este de natură a crea discriminare.
Prin urmare, părţile contractante au obligaţia de a respecta clauzele contractuale în temeiul art. 969 C. civ., însă această obligaţie nu poate să subziste pentru acele clauze care produc discriminare.
Neaplicarea unei clauze nelegale de către una din părţile contractante nu înseamnă încălcarea convenţiei părţilor, deoarece legea protejează numai clauzele legale, deoarece numai acestea produc efecte juridice.
Înalta Curte observă că refuzul decontării de către pârâtă a sumelor reprezentând contravaloarea medicamentelor compensate distribuite de reclamantă peste limita stabilită prin contract s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 969 C. civ. potrivit cu care convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.
O astfel de apărare poate fi primită numai în măsura în care clauzele contractuale îndeplinesc condiţiile legale, respectiv atunci când scopul urmărit la încheierea lor este unul licit, moral şi nu contravine ordinii publice.
Fiind de acord să limiteze dreptul cetăţeanului la ocrotirea sănătăţii în funcţie de fondurile băneşti alocate de stat pentru plata medicamentelor compensate, părţile contractante au acceptat să creeze discriminare, acceptare care echivalează cu un scop (cauză) ilicit.
Dreptul cetăţenilor români la ocrotirea sănătăţii, ca parte componentă a dreptului la viaţă, este protejat prin art. 2 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, iar dreptul de a nu fi discriminat este reglementat de art. 14 al aceleiaşi Convenţii cât şi în art. 1 al Protocolului nr. 12 al acesteia, ambele drepturi constituind drepturi fundamentale deoarece sunt reglementate în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, atât în ceea ce priveşte conţinutul, cât şi limitele lor.
Avându-şi izvorul într-o reglementare de nivel internaţional precum este Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, Convenţie care îşi are aplicabilitate directă în dreptul intern al statelor membre, normele care reglementează drepturi fundamentale au caracter de ordine publică, motiv pentru care nu li se poate aduce atingere, sub forma înlăturării sau limitării dincolo de prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, prin legi interne, deci, cu atât mai mult, prin convenţia părţilor unui act juridic bilateral, cum este contractul.
Datorită importanţei sale, care derivă din dreptul la viaţă, dreptul la ocrotirea sănătăţii a fost garantat şi prin art. 34 al Constituţiei României, cât şi prin art. 231 - 232 din Legea nr. 95/2006.
Definiţia nulităţii în ipoteza actului juridic civil menţionează că sunt lovite de nulitate clauzele contractuale care au ca scop producerea de efecte juridice contrare normelor juridice edictate pentru încheierea lor valabilă.
Conform dreptului intern, respectiv a art. 966 C. civ., obligaţia fondată pe o cauză nelicită nu poate avea nici un efect. De asemenea, art. 968 C. civ. defineşte cauza nelicită ca acea cauză care este prohibită de legi, contrară bunelor moravuri sau ordinii publice.
Prin urmare, orice convenţie care are o cauză nelicită se supune sancţiunilor prevăzute de art. 966, 968 C. civ.
Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că acele clauze contractuale care au ca scop limitarea drepturilor fundamentale ale omului, dincolo de limitele acceptate de chiar Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, sunt nule, deci nu pot produce nici un efect, putând să fie ignorate chiar de părţile contractante, fără a fi nevoie să fie înlăturate prin încheierea de acte adiţionale, care să reflecte acordul de voinţă specific actelor sinalagmatice.
În contextul menţionat, Înalta Curte consideră că instanţa de fond a procedat corect atunci când a constatat că acea clauză care plafonează suma aferentă decontării medicamentelor compensate nu poate produce efecte, în măsura în care limitează dreptul cetăţenilor români la ocrotirea sănătăţii.
Referitor la încălcarea de către prima instanţă a art. 4 din Legea nr. 500/2002 a finanţelor publice, care stabileşte, pe diversele sectoare de activitate ale societăţii, anumite limite de cheltuieli şi instituie condiţii imperative cu privire la executarea acestora, Înalta Curte apreciază că trebuie să se aibă în vedere că înseşi această lege prevede posibilitatea unor rectificări bugetare pentru suplimentarea cheltuielilor în anumite domenii, astfel încât permite alocarea unor sume suplimentare, în raport de solicitări, pentru a asigura respectarea dreptului la ocrotirea sănătăţii.
De asemenea, Înalta Curte nu poate primi apărarea recurentului că o instituţie publică ar putea să invoce, din lipsa banilor, neîndeplinirea obligaţiei de a respecta dreptul cetăţeanului la ocrotirea sănătăţii, în condiţiile în care acesta şi-a îndeplinit obligaţia corelativă de plată necondiţionată către bugetul statului a asigurării de sănătate.
Cât timp pârâta nu avea motive de a refuza decontarea medicamentelor compensate eliberate peste valoarea contractuală, din considerente de nelegalitate a eliberării acestora, singurul motiv fiind cel impus de necesitatea respectării clauzelor contractuale, Înalta Curte consideră că acordarea de medicamente compensate peste acest prag valorific s-a efectuat în mod legal de către reclamantă, astfel încât aceasta este îndreptăţită la recuperarea acestor sume.
Pentru argumentele expuse şi în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta Casa Asigurărilor de Sănătate a Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului împotriva Deciziei nr. 13 F din 28 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2176/2012. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2217/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
