ICCJ. Decizia nr. 2225/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2225/2012
Dosar nr. 11203/118/2007
Şedinţa publică din 27 martie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă reţine următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 11203/118/2007 reclamantul M.T. a chemat în judecată pe pârâţii Primarul Municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să oblige pârâţii la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, sub forma acordării unui teren în compensare, pentru imobilul situat în Constanţa, str. Ştefan cel Mare, compus din teren în suprafaţă de 120 m.p. şi construcţie.
În subsidiar, reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilul menţionat, la valoarea de circulaţie actualizată a acestuia.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că imobilul situat în Constanţa, str. Ştefan cel Mare, a fost proprietatea părinţilor săi, M.C. şi V., fiind trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950.
Prin notificarea înregistrată sub nr. 2255 din 7 noiembrie 2001 la B.E.J. - D.V., reclamantul a solicitat Primăriei Constanţa restituirea în natură a imobilului.Ca urmare a refuzului unităţii deţinătoare de a răspunde la notificare, prin sentinţa civilă nr. 893 din 20 aprilie 2006 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. 596/2006 a fost obligat Primarul Municipiului Constanţa să se pronunţe prin dispoziţie motivată asupra notificării formulate în anul 2001. Cu toate acestea, nici până la data introducerii cererii de faţă, nu s-a soluţionat cererea de restituire a imobilului.
În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 11, art. 22 şi art. 26 din Legea 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 202 din 12 februarie 2010 Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârâtul Primarul Municipiului Constanţa să înainteze propunerea de acordare a despăgubirilor cuvenite reclamantului, potrivit titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul situat în Constanţa, str. Mihai Viteazu, compus din teren în suprafaţă de 120 m.p. şi construcţie; celelalte pretenţii au fost respinse ca nefondate; a fost obligat pârâtul Primarul Municipiului Constanţa la 2.200 lei cheltuieli de judecată către reclamant.
Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, prin decizia nr. 128 din 16 februarie 2011 a respins apelul declarat de reclamant, ca nefondat, pentru considerentele ce urmează.
În cazul compensării cu alte bunuri sau servicii, entitatea învestită cu soluţionarea notificării are plenitudine de competenţă în stabilirea măsurilor reparatorii, în timp ce în privinţa despăgubirilor formulează numai o propunere de acordare a acestora. Chiar dacă din cuprinsul art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 rezultă că, în cazul imposibilităţii restituirii în natură, regula este acordarea măsurilor compensatorii şi numai în subsidiar, dacă această măsură nu este posibilă ori nu este acceptată de cel îndreptăţit, se vor face propuneri de acordare de despăgubiri, instanţa reţine că aceste dispoziţii trebuie coroborate cu prevederile art. 1 alin. (5) din lege, în forma modificată prin O.U.G. nr. 209/2005.
În speţă s-a reţinut că la momentul soluţionării notificării reclamantului, unitatea administrativ-teritorială nu dispunea de un teren echivalent ca valoare şi caracteristici tehnico-edilitare imobilului preluat de la autorul reclamantului, imposibil de restituit în natură, iar reclamantul nu a făcut dovada că deşi un anumit teren, pe care l-ar fi identificat, este liber din punct de vedere juridic şi ar putea fi acordat în compensare, nu este inclus în lista întocmită conform art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 datorită unui abuz al autorităţii locale.
Împrejurarea că în luna ianuarie 2010 Municipiul Constanţa a dispus de terenuri ce au fost oferite persoanelor îndreptăţite, iar ulterior, în luna februarie 2010, când s-a soluţionat notificarea reclamantului, lista întocmită conform art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu a mai cuprins nici un bun, nu poate justifica, în prezent (la momentul soluţionării apelului - 2011) o soluţie de obligare a unităţii deţinătoare de a atribui reclamantului un teren, în mod generic, neindividualizat, aşa cum solicită apelantul reclamant, scopul Legii 10/2001 nefiind astfel realizat.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate pentru cele ce urmează.
Municipiul Constanţa a deţinut şi deţine terenuri care nu au fost date în compensare, astfel cum rezultă din dispoziţia nr. 191 din 8 ianuarie 2010 emisă de primarul Municipiului Constanţa.
Instanţa de apel a reţinut din eroare că la momentul soluţionării notificării nu existau bunuri din moment ce aceasta nu a fost soluţionată niciodată.
Din anul 2001 până în 2011, recurentul a avut mai multe procese pentru a determina unitatea deţinătoare să se conformeze dispoziţiilor legale.
De altfel, timp de 10 ani unitatea a dispus de mai multe terenuri care au fost acordate în compensare.
Pentru aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 1 alin. (2), art. 11 alin. (8) şi (4) şi art. 26 din Legea nr. 10/2001, se impunea verificarea listelor de bunuri ce au fost date în compensare de la data formulării acţiunii (noiembrie 2007) la zi (februarie 2011).
Recurentul doreşte acordarea în compensare a unui teren deoarece posibilitatea de a obţine cu celeritate despăgubiri de la fondul Proprietatea este iluzorie, astfel cum rezultă şi din cauza pilot Atanasiu ş.a. contra României.
Intimaţii, prin întâmpinarea formulată în condiţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., solicită respingerea recursului.
În etapa procesuală sa recursului reclamantul a decedat, moştenitoarea acestuia fiind M.Z. conform certificatului de moştenitor din 2 noiembrie 2011 eliberat de B.N.P. - A.M.
Examinând decizia recurată prin prisma motivului de recurs invocat, Înalta Curte găseşte recursul nefondat, pentru argumentele ce succed.
Preliminar, Înalta Curte, învederează că îşi însuşeşte în integralitate considerentele instanţei superioare de fond.
Prin sentinţa civilă nr. 893 din 20 aprilie 2006 pronunţată de Tribunalul Constanţa, irevocabilă la 7 noiembrie 2007 (fila 9 dosar primă instanţă) primarul Municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa au fost obligaţi să emită decizie/dispoziţie motivată privind măsurile reparatorii solicitate de reclamantul Magda Teodor privind notificarea din 7 noiembrie 2011 cu referire la imobilul situat în Constanţa, str. Ştefan cel Mare (casă şi teren) în suprafaţă de 120 m.p.
Urmare a neexecutării hotărârii judecătoreşti arătate, reclamantul a formulat la 22 noiembrie 2007 prezenta cerere de chemare în judecată prin care a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent constând, în principal, în acordarea unui teren în suprafaţă de 120 m.p. situat în Municipiul Constanţa, de aceeaşi natură şi valoare cu terenul imposibil de restituit, iar în subsidiar, acordarea de despăgubiri băneşti.
Cu alte cuvinte, reclamantul, a solicitat soluţionarea pe fond a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.
Prima instanţă, faţă de dispoziţiile deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, publicată în M. Of. nr. 764 din 12 noiembrie 2007, obligatorie pentru instanţele judecătoreşti conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dată în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, prin sentinţa pronunţată, a soluţionat pretenţiile reclamantului privind imobilul situat în Constanţa, str. Ştefan cel Mare nr. 51, imposibil de restituit în natură.
Prin urmare, momentul soluţionării notificării, la care face referire instanţa de apel este data pronunţării sentinţei date de Tribunalul Constanţa.
Raportându-se la momentul soluţionării notificării, instanţa de apel a reţinut corect că unitatea administrativ-teritorială nu avea rezerve de teren disponibile astfel cum a rezultat din evidenţele Comisiei pentru identificarea, inventarierea şi înaintarea propunerilor de teren pentru atribuirea în compensare, respectiv procesul-verbal din 8 ianuarie 2010 (filele 228 - 229 dosar primă instanţă).
Aşadar, soluţia primei instanţe de fond, ratificată de instanţa de apel prin decizia recurată, este legală faţă de dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 26 alin. (1) fin Legea nr. 10/2001 în sensul că în ipoteza în care bunul notificat nu poate fi restituit în natură, iar entitatea învestită cu soluţionarea notificării nu deţine bunuri sau servicii pentru a fi acordate în compensare, măsurile reparatorii vor consta în despăgubiri în condiţiile art. 16 din titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Aşa cum s-a reţinut în etapa devolutivă a procesului, instanţa nu poate dispune obligarea unităţii administrativ-teritoriale să atribuie un bun în compensare, care nu a fost individualizat şi a cărei situaţie juridică nu este lămurită.
Urmare a hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului din cauza Atanasiu ş.a. împotriva României, circumstanţele factuale de natura celor din speţă, nu impun un drept de restituire în natură, ci doar a unui drept de creanţă valorificabil în condiţiile legii speciale. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncţionalitatea Fondului „Proprietatea”.
Prin cauza pilot s-a instituit în sarcina Statului român obligaţia de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 paragraf 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1.
Stabilirea obligaţiei Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor prin amendarea mecanismului de restituire actual şi instituirea de proceduri simplificate şi eficiente (paragraf 232) echivalează, în acelaşi timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Înalta Curte, pentru cele ce preced, reţinând că dispoziţiile legii au fost aplicate corespunzător situaţiei de fapt reţinută de ambele in stanţe de fond, va respinge recursul în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.Z. împotriva deciziei nr. 128/ C din data de 16 februarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Obligă pe recurenta reclamantă la plata sumei de 372 lei către intimaţii pârâţi Primarul Municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa prin Primar cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2222/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2228/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
