ICCJ. Decizia nr. 218/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 218/2012
Dosar nr. 604/105/2010
Şedinţa publică din 18 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 604/105/2010, reclamanta S.I. a chemat in judecata pe paratul Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, sa se constate caracterul politic al condamnării pronunţate prin sentinţa penală nr. 14 din 04 septembrie 1952 a Tribunalului Militar Cluj, pentru săvârşirea infracţiunii de „instigare publică” şi să se oblige paratul la plata despăgubirilor in suma de 300.000 euro, reprezentând prejudiciu moral suferit prin condamnare.
Prin sentinţa civilă nr. 1513 din 19 noiembrie 2010, Tribunalul Prahova a admis în parte acţiunea, a constatat caracterul politic al condamnării aplicate numitului G.C. (autorul reclamantei) prin decizia nr. 32 din 03 octombrie 1952 a Tribunalului Militar al Regiunii III Militară Cluj şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 4000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii efective, reprezentând despăgubiri morale pentru prejudiciul cauzat prin condamnare.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că:
Art. 1 alin. (1), art. 4 şi art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 prevăd că reprezintă o condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar persoanele care au suferit asemenea condamnări sau moştenitorii lor au dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prin decizia nr. 32 din 3 octombrie 1952 a Tribunalului Militar al Regiunii III Militară Cluj, autorul reclamantei G.C. a fost condamnat la 6 ani închisoare corecţională pentru delictul de instigare publică, fiind eliberat la 21 octombrie 1955, urmare a amnistiei prin Decretul nr. 421/1995.
Fapta imputată autorului reclamantei, precum şi temeiul în care s-a dispus condamnarea, semnifică în înţelesul Legii nr. 221/2009 o condamnare cu caracter politic, pentru care moştenitorul său este îndreptăţit la plata despăgubirilor.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor, tribunalul a avut în vedere prejudiciul produs prin condamnare, durata privării de libertate, consecinţele condamnării atât cu privire la autorul reclamantei, cât şi la familia acestuia.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul, susţinând, în esenţă, că în condiţiile în care reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile pe disp. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, iar această normă a fost declarată neconstituţională prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, nu mai există temei juridic pentru acordarea daunelor morale.
Prin decizia civilă nr. 49 din 28 februarie 2011 Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român - Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. Prahova, împotriva sentinţei civile nr. 1513 din 19 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu reclamanta S.I., şi în consecinţă:
A schimbat în parte sentinţa civilă nr. 1513 din 19 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Prahova, în sensul că a respins capătul de cerere privind plata despăgubirilor morale.
A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei civile nr. 1513 din 19 noiembrie 2010 a Tribunalului Prahova.
În motivarea deciziei s-a reţinut că acţiunea pendinte judecăţii a fost promovată de reclamant sub imperiul Legii nr. 221/2009, act normativ care instituie o procedură specială, în baza căreia instanţele judecătoreşti sunt abilitate să constate caracterul politic al condamnărilor care îndeplinesc cerinţele reglementate de art. 1 alin. (2) sau al măsurilor administrative prev. de art. 3 ori pot fi asimilate acestora conform art. 4 şi, respectiv, să acorde, în baza art. 5 alin. (1) lit. a), despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
La momentul ulterior însă pronunţării sentinţei prin care s-a admis în parte acţiunea reclamantei, respectiv la data de 15 noiembrie 2010, s-au publicat în M. Of. al României cu nr. 761 trei decizii ale Curţii Constituţionale cu nr. 1354 din 20 octombrie 2010, 1358 din 21 octombrie 2010 şi respectiv 1360 din 21 octombrie 2010, prin care s-au declarat neconstituţionale disp. art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Lega nr. 221/2009 şi ale art. I pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 de modificare şi completare a Legii nr. 221/2009.
Prin urmare, la data soluţionării apelurilor, în condiţiile în care, în intervalul de 45 de zile de la publicarea deciziei nr. 1358/2010 în M. Of., Parlamentul nu a pus de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, disp. art. 5 alin. (1) a teza întâi din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele juridice.
În acest context, nu se poate da eficienţă principiului neretroactivităţii legii civile întrucât s-ar încălca flagrant disp. art. 147 alin. (1) din Constituţie şi ale art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată conform cărora „decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi este definitivă şi obligatorie” precum şi dispoziţiile deciziei nr. 1 din 17 ianuarie 1995 a Plenului Curţii Constituţionale, care consacră caracterul obligatoriu al deciziei prin care s-a declarat neconstituţionalitatea unei legi.
Norma constituţională produce efecte asupra tuturor raporturilor juridice născute în legătură cu norma de drept către constituţionalitate este supusă verificării, raporturi ce sunt încă nedefinitivate până la data finalizării controlului de constituţionalitate a normei aplicabile în speţă.
În condiţiile acestea, la data soluţionării apelurilor şi prin efectul normelor care reglementează această cale de atac, verificarea legalităţii hotărârii fondului trebuie efectuată prin prisma normei existente la data soluţionării apelurilor şi nu în funcţie de cea existentă la data soluţionării fondului, întrucât în apel se consolidează dreptul câştigat la fond, prin aceea că hotărârea devine definitivă şi, în acelaşi timp, executorie.
În acest context, instanţa de apel nu poate să menţină ca valide drepturi acordate de prima instanţă în baza unor texte de lege declarate neconstituţionale la data soluţionării apelurilor, întrucât, într-o astfel de ipoteză, Curtea ar pronunţa deliberat o hotărâre ilegală, constituind drepturi în baza unei dispoziţii constatată neconstituţională.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs reclamanta S.I., fără a indica temeiul juridic al cererii.
A arătat recurenta că are cunoştinţă de cele două decizii ale Curţii Constituţionale şi de efectele acestora însă consideră că acţiunea este fondată întrucât în viitor va fi creat cadrul legislativ pentru valorificarea drepturilor sale.
Analizând cererea de recurs, Înalta Curte constată că se impune constatarea nulităţii acesteia în considerarea celor ce succed:
Prin cererea de recurs nu s-au formulat critici de nelegalitate a deciziei Curţii, aşa cum impune art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., respectiv nu s-a arătat care este greşeala comisă de instanţă în ceea ce priveşte aplicarea sau interpretarea dispoziţiilor legale apreciate ca fiind incidente în cauză, sancţiunea fiind cea prevăzută la art. 306 alin. (1) C. proc. civ.
În aceste condiţii, Înalta Curte urmează să facă aplicarea dispoziţiilor art. 306 C. proc. civ., constatând nulitatea recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamanta S.I. împotriva deciziei nr. 49 din 28 februarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2178/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2218/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
