ICCJ. Decizia nr. 2230/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2230/2012
Dosar nr. 3348/115/2009
Şedinţa publică din 27 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 496 din 25 martie 2010, pronunţată în dosarul nr. 3348/115/2009, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanţii N.S.E., V.I.H., D.E., V.S., J.R. şi V.H. împotriva pârâtului S.R. reprezentat de M.F.P. prin D.G.F.P. Caraş-Severin şi, în consecinţă, a obligat pârâtul să plătească reclamanţilor suma de 500.000 euro, cu titlu de daune morale pentru condamnarea abuzivă la care a fost supus tatăl reclamanţilor V.T.; a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat şi a luat act de renunţarea la petitul 2 al acţiunii.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a avut în vedere următoarele:
Conform art. 5 din Legea nr. 221/2009, orice persoana care a suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, poate solicita obligarea statului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Or, din analiza actelor aflate la dosar rezultă că tatăl reclamanţilor V.T. în anul 1947 a fost recrutat în organizaţia subversivă legionară de G., dând bani şi alimente pentru organizaţie.
Conform sentinţei penale nr. 1810/1949, Tribunalul Militar Timişoara a condamnat pe V.T., la 6 ani închisoare corecţională, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, făcând aplicaţiunea art. 209 Teza II lit. b) C. pen., combinat cu Decretul - Lege nr. 856/1938 şi art. 157; 58 C. pen., astfel încât condamnarea suferită de V.T. reprezintă o condamnare cu caracter politic ce atrage aplicarea Legii nr. 221/2009 în integritatea sa, cu atât mai mult cu cât în conţinutul sentinţei se menţionează că scopul organizaţiei era răsturnarea regimului comunist şi nu activitate fascistă, aşa cum se reţine în întâmpinarea pârâtei.
Daunele morale sunt definite ca fiind atingerile aduse uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane, ele nefiind susceptibile de evaluare bănească.
Cât priveşte însă cuantumul acestor daune morale, instanţa a apreciat că suma de 600.000 euro, solicitată prin acţiunea introductivă este exagerată.
Criteriile de apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, ştiinţifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor şi cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor.
S-a constatat că satisfacţia echitabilă pretinsă cuprinde în speţă, două componente: reparaţia daunelor materiale şi o compensaţie pentru prejudiciul moral, acesta din urmă neputând fi disociat de cel material, întrucât au condiţii cauzale asemănătoare. Ca atare, tribunalul a apreciat că se impune stabilirea unei despăgubiri globale, fără a se distinge între cele două feluri de prejudicii.
În stabilirea cuantumului, s-a avut în vedere faptul că orice dislocare pe nedrept produce celor în cauză suferinţe pe plan moral, social şi profesional, că astfel de măsuri lezează demnitatea, onoarea şi pe de altă parte, în concret, s-a ţinut seama de personalitatea lui V.T., care s-a remarcat prin sârguinţa şi profesionalismul de la locul de muncă.
Drept urmare, în stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecinţele negative suferite, pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, cuantumul sumei pretinse a fost găsit justificat numai în parte. Dându-se eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 500.000 Euro.
Stabilirea acestui cuantum nu a presupus stabilirea „preţului” suferinţelor fizice şi psihice ale familiei antecesorului reclamanţilor care sunt inestimabile, ci a însemnat aprecierea multilaterală a tuturor consecinţelor negative ale prejudiciului şi ale implicaţiilor acestora pe toate planurile vieţii sale sociale.
Instanţa a constat că reclamanţii au renunţat la capătul de cerere privind daunele materiale.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Caraş-Severin, solicitând admiterea apelului, modificarea sentinţei apelate, în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor ca neîntemeiată.
Prin decizia nr. 338 din data de 23 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, a fost admis apelul pârâtului şi schimbată în tot sentinţa apelată, în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel, examinând sentinţa şi în raport de Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, a reţinut următoarele:
Prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de S.R. prin M.F.P. şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă există două norme juridice cu aceeaşi finalitate, şi anume art. 4 din Decretul - Lege nr. 118/1990 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferenţa constând doar în modalitatea de plată, adică prestaţii lunare, în cazul art. 4 din Decretul - Lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aşa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menţionat nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile.
Curtea Constituţională a mai avut în vedere că, prin Decretul - Lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condiţiile şi cuantumul indemnizaţiilor lunare, astfel încât, intervenţia sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu acelaşi obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O. că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăţi (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza P. şi P. contra Cehiei) şi că nu s-ar putea susţine ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranţă legitimă” la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza K. contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilităţii din 2 decembrie 2008 în cauza S. şi alţii contra Bulgariei), câtă vreme dispoziţia legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia.
Totodată, Curtea Constituţională a reţinut în motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum şi principiul legalităţii, conchizând că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
În ceea ce priveşte efectele Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale în raport cu cauza de faţă, Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie [(prevăzute şi de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992)], potrivit cărora „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei”.
De asemenea, sunt aplicabile speţei şi dispoziţiile art. 47 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată (M. Of. nr. 761/15.11.2010), iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale [(art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009)] cu dispoziţiile Constituţiei, rezultă că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Împotriva deciziei pronunţată de instanţa de apel au declarat recurs reclamanţii N.S.E., V.H., D.E., V.S. şi J.R., considerând că, instanţa de apel era obligată să verifice data înregistrării cererii de chemare în judecată şi să constate faptul că efectele deciziei Curţii Constituţionale nu sunt aplicabile cauzei.
A susţinut că, în cauză, pe lângă prevederile Legii nr. 221/2009 nemodificată, mai sunt incidente şi prevederile D.U.D.O., art. 2, 3, 4, 5, 7, 8, 9, 13, 19, 23, 24, 25, C.E.D.O. art. 3, 5 şi 7 (in Anexa 1), Rezoluţia A.P.C.E. nr. 1096 din 1996 si Rezoluţia A.P.C.E. nr. 1481 din 2006, reglemetarile internaţionale pe baza cărora s-a emis Legea nr. 221/2009.
În raport de dispoziţiile art. 147 alin. (4), din Constituţia României a considerat că, legiuitorul nu a intervenit până la data de 31 decembrie 2010 pentru a modifica prevederile atacate, înseamnă că începând cu data de 01 ianuarie 2011 prevederile art. 5 alin. lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat aplicativitatea.
Faptul că legiuitorul nu a intervenit pentru a modifica legea, nu este imputabil reclamanţilor şi nu este un temei legal, ca cererile sa fie respinse, ci este obligatoriu ca cererile să fie judecate în acord cu prevederile constituţionale internaţionale.
Cu ocazia dezbaterilor, reprezentantul M.P. a invocat decizia pronunţată de instanţa supremă în interesul legii.
Recursul va fi respins, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
În esenţă, problema care se pune în discuţie este aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Cererea reclamanţilor de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar creea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare, conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Invocarea ca incidente cauzei şi a altor temeiuri de drept, în afară de cele indicate prin cererea de chemare în judecată este inadmisibilă, în raport de dispoziţiile art. 316 C. proc. civ., raportat la 294 C. proc. civ., astfel că, o astfel de apărare direct în recurs nu va fi primită.
Faţă de toate considerentele reţinute, recursul va fi respins, în raport de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii N.S.E., V.H., D.E., V.S. şi J.R. împotriva deciziei nr. 338 din data de 23 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2227/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2234/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
