ICCJ. Decizia nr. 2218/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2218/2012
Dosar nr. 6931/63/2010
Şedinţa publică din 26 martie 2012
Asupra cauzei civile de faţă:
La data de 14 mai 2010, reclamanta S.A. a chemat în judecată pârâtul S.R., prin M.F.P.B., solicitând recunoaşterea caracterului politic al măsurii administrative luate împotriva tatăl său, S.A., potrivit Legii nr. 221/2009, obligarea pârâtului la plata daunelor morale în sumă de 200.000 euro pentru prejudiciul moral şi fizic suferit de către tatăl acesteia prin aplicarea măsurii administrative prevăzută de Decretul nr. 89/1958, potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 401 din 14 octombrie 2010, pronunţată de Tribunalul Dolj, în dosarul nr. 6931/63/2010, s-a admis în parte acţiunea civilă aşa cum a fost precizată de reclamantă şi în temeiul art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, s-a constatat că, de drept, constituie măsura administrativă cu caracter politic măsura arestării pentru 24 de luni începând cu data de 24 iunie 1959 a tatălui reclamantei, numitul S.A. (decedat la data de 15 noiembrie 1977).
A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 4000 euro echivalent în lei la data plăţii efective, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării autorului său.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere următoarele considerente:
Autorului reclamantei, împreună cu familia acestuia, compusă din S.D. şi S.A., i-a fost fixat domiciliul forţat în comuna Măzăreni din Raionul Brăila, regiunea Galaţi, ulterior ridicându-li-se acestora restricţiile domiciliare.
A considerat prima instanţă, că măsura de încarcerare pe o perioadă de 24 de luni în coloniile de muncă penitenciare Salcia şi Periprava, face parte din cele prevăzute de art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi pentru care reclamanta poate solicita obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudicial moral potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 62/2010, publicată în M.O. nr. 446 din 1 iulie 2010.
O astfel de măsură administrativă, prin natura sa, nu poate avea decât un caracter politic, conţinutul măsurilor fiind considerat de legiuitor la art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ca fiind măsuri administrative cu caracter politic.
Dislocarea din localitatea de domiciliu, mutarea forţată într-o altă localitate, lipsirea de bunurile personale şi obligarea de a trăi în condiţii materiale precare, produc suferinţe pe plan moral, social şi profesional, astfel de măsuri lezează demnitatea şi onoarea, dar şi libertatea individuală, drepturi personale patrimoniale ocrotite de lege şi care au drept consecinţă producerea unui prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensaţii materiale.
Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, au făcut obiectul unor condamnări cu caracter politic ori al unor masuri administrative asimilate acestora, are caracter de complinire şi nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare, iar modalitatea practică de reparare a prejudiciului este stabilită de legiuitor prin art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeaşi lege, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 62/2010.
În stabilirea întinderii daunelor morale, tribunalul, luând în considerare consecinţele negative suferite, pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, precum şi perioada de domiciliu obligatoriu în care s-a aflat familia reclamantei, a apreciat cuantumul sumei pretinse ca fiind justificat numai în parte şi dându-se eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, a admis în limita sumei de 4.000 euro echivalent în lei la data plăţii efective.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâta D.G.F.P.J. Dolj, pentru S.R., prin M.F.P., M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj şi reclamanta S.A.
D.G.F.P.J. Dolj, prin apelul declarat pentru S.R., prin M.F.P., a susţinut, în esenţă, că despăgubirile, reprezentând daune morale pentru prejudiciul suferit, sunt nedovedite, atât timp cât la dosarul cauzei nu au fost depuse acte din care să rezulte că autorul reclamantei a fost grav prejudiciat moral, ca urmare a măsurii luate împotriva sa; reclamanta nu a făcut dovada prejudiciului suferit şi, de asemenea, aceasta a mai beneficiat de dispoziţiile Decretului – Lege nr. 118/1990.
M.P. – Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj a criticat sentinţa susţinând că soluţia de acordare a daunelor morale este nelegală, întrucât reclamanta, ca descendentă a autorului său nu era îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 221/2009; hotărârea pronunţată este nelegală şi pentru faptul că măsurile administrative nu dau dreptul la daune morale.
În apelul său, reclamanta S.A. a susţinut că este insuficient cuantumul acordat în raport de suferinţele îndurate de tatăl său şi de hotărârile judecătoreşti pronunţate de alte instanţe din ţară, de hotărârile judecătoreşti ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi jurisprudenţa C.E.D.O.
Prin decizia nr. 199/2011, Curtea de Apel Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, respingând apelul declarat de reclamanta S.A., a admis apelurile declarate de pârâta D.G.F.P. Dolj, pentru M.F.P. şi M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj, a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamanta S.A.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Cu privire la nedovedirea prejudiciului moral a arătat că această critică nu este fondată pentru că acesta este rezultatul daunelor de natură nepatrimonială, ca efect al încălcării drepturilor subiective şi intereselor legitime ale persoanei.
La stabilirea despăgubirilor pentru prejudiciul moral se au în vedere valorile umane lezate şi măsura în care au fost afectate, consecinţele negative suferite de cei în cauză pe plan fizic, psihic, profesional, familial, social.
Prin luarea măsurii administrative în cauză împotriva autorilor reclamantului, le-au fost lezate valori esenţiale ale personalităţii umane, precum dreptul la viaţă, la libertate, la sănătate, la munca liberă, astfel că, sub aspectul reţinerii unui prejudiciu moral cauzat autorului reclamanţilor, sentinţa este temeinică şi legală.
Cu privire la schimbarea sentinţei, a reţinut că se impune din considerente privitoare la temeiul de drept al despăgubirilor acordate.
Reclamanta şi-a întemeiat cererea privitoare la despăgubiri pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora, persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, sau descendenţii până la gradul al II-lea, inclusiv, pot solicita despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Aceste dispoziţii au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi dispoziţiile art. 147 din Constituţie.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituţională îşi încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen, dispoziţiile a căror neconstituţionale s-a constatat sunt suspendate de drept.
În raport de dispoziţiile art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, decizia care a declarat neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale este definitivă şi obligatorie, efectele sale se răsfrâng şi în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepţia.
Decizia este general obligatorie, opozabilă ergo omnes, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti şi are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare decizia are efect în cauzele aflate în curs de soluţionate sau care se vor soluţiona în viitor.
Asupra caracterului şi obligativităţii acestor decizii s-a pronunţat Curtea Constituţională (decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999 şi decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999).
Deşi la data soluţionării apelului termenul de 45 zile prevăzut de textul constituţional nu a expirat, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu inexistenţa normei juridice, cu atât mai mult cu cât se prevede expres că după împlinirea termenului dispoziţiile legale îşi încetează efectele.
Astfel, dispoziţia din lege declarată neconstituţională, nu se mai aplică, instanţa investită cu soluţionarea unei acţiuni căreia i se aplică dispoziţiile declarate neconstituţionale, continuând soluţionarea cauzei, are obligaţia să nu aplice în acea cauză, dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate a fost constatată prin decizia Curţii Constituţionale.
În măsura în care este necesar, instanţa judecătorească aplică direct dispoziţiile Constituţiei de care depinde soluţionarea procesului, în lipsa unei reglementări legale care să fi înlocuit dispoziţiile declarate neconstituţionale, promovând actualitatea principiilor statului de drept, asigurarea supremaţiei Constituţiei şi importanţa controlului constituţionalităţii legilor de către Curtea Constituţională, ca factori pentru întărirea statului de drept.
Cum, în speţă, dispoziţiile pe care reclamanta şi-a întemeiat acţiunea şi care au fost avute în vedere de prima instanţă la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral nu mai sunt aplicabile întrucât contravin Constituţiei, se constată că sentinţa este lipsită de temei legal.
Totodată, trebuie avute în vedere şi considerentele Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, prin care s-a reţinut că expunerea de motive la Legea nr. 221/2998 potrivit căreia în privinţa prejudiciului suferit pot exista situaţii în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de Decretul - Lege nr. 118/1990 să nu fie suficiente, în raport cu suferinţa deosebită resimţită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist, nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice [(ar.5 lit. a)] din Legea nr. 221/2009) cu scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul - Lege nr. 118/1990.
S-a reţinut în considerentele deciziei că, prin introducerea posibilităţii descendenţilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutare de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri şi anume cel al echităţii şi dreptăţii şi că prin dispoziţiile legale analizate sub aspect constituţional se diluează scopul pentru care au fost reglementate.
Nu se poate, însă, reţine că prin adoptarea art. 50 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dispoziţie în vigoare la data promovării acţiunii, reclamanta are o „speranţă legitimă” la acordarea despăgubirilor întrucât această dispoziţie legală a fost anulată pe calea exercitării controlului de constituţionalitate, iar nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc (Hotărârea C.E.D.O. din 2 decembrie 2008 în cauza S. şi alţii contra Bulgariei).
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.A., prin care a solicitat admiterea acestuia, casarea hotărârilor anterioare şi, rejudecând cauza în fond, să se dispună admiterea acţiunii, în sensul de a-l obliga pe pârât la plata daunelor morale în sumă de 200.000 euro pentru prejudiciul moral şi fizic suferit de către tatăl său S.A. prin aplicarea măsurii administrative prevăzută de Decretul nr. 89/1958, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 221/2009.
În motivarea recursului, recurenta a arătat că prin schimbarea sentinţei şi constatarea lipsei temeiului de drept al acţiunii, se aplică un tratament distinct persoanelor îndreptăţite la daune morale pentru condamnări de natură politică sau supuse unor masuri administrative cu caracter politic, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, deşi petenţii au depus cererile în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute neimputabile persoanelor aflate în cauză.
Prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, precum şi a Deciziei 1358/2010 prezentului demers, s-a nesocotit principiul egalităţii şi interzicerii discriminării, reluat de C.E.D.O. în Protocolul nr. 12 la Convenţie, adoptat în anul 2000.
Judecătorul era obligat să verifice data înregistrării cererii de chemare în judecată, adică să constate faptul că aceasta a fost introdusă sub imperiul unei legi în vigoare la acea dată, şi să mai constate că ar exista neegalitate între părţile care au putut obţine hotărâre judecătorească până la data de 15 noiembrie 2010, faţă de celelalte care şi-au pierdut această şansă.
În consecinţă, după cum chiar Curtea Constituţionala a statuat în jurisprudenţa sa, respectarea principiului egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite.
În decizia, cu nr. 186 din 18 noiembrie 1999, Curtea Constituţională a stabilit că, în lipsa unei legi sau a constatării neconstituţionalităţii legii de către Curtea Constituţională, instanţele judecătoreşti pot aplica direct dispoziţiile Constituţiei, în speţă dispoziţiile art. 21 din Constituţie.
În speţa de faţă, în măsura în care este necesar, solicit ca instanţa să aplice direct dispoziţiile Constituţiei (art. 20 şi art. 21) de care depinde soluţionarea procesului, în absenţa unei reglementări legale, care să fi înlocuit sau completat dispoziţiile prevăzute prin decizia de neconstituţionalitate pronunţată de Curtea Constituţională.
Invocând mai multe documente care au condamnat regimului totalitar comunist stabilit în România după 6 martie 1945, precum şi jurisprudenţa C.E.D.O., recurenta – reclamantă a susţinut că ceea ce trebuie avut în vedere este reabilitarea victimelor justiţiei totalitare comuniste prin stabilirea de reparaţii.
Referindu-se la principiul egalităţii armelor care semnifică tratarea egală a părţilor pe toată durata desfăşurării procedurii în faţa unei instanţe, fără ca una din ele să fie avantajată în raport cu cealaltă parte din proces, arată că se impune ca fiecărei părţi să i se ofere posibilitatea rezonabilă de a-şi susţine cauza sa în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de net dezavantaj în raport cu „adversarul” ei (cauza A. contra Suediei, hotărârea din 18 februarie 1997; cauza N. – H. contra Suediei,hotarârea 1997/ I din 24 noiembrie 1997).
Intervenţia legislativă pe parcursul judecării litigiului, prin Decizia nr. 1358/2010, conduce la încălcarea principiului egalităţii armelor în procesul civil cu consecinţa nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 punctul 1 din C.E.D.O.
Dreptul la un proces echitabil înseamnă şi posibilitatea rezonabilă a oricărei părţi de a expune cauza sa, instanţei de judecată, în condiţii care să nu o dezavantajeze faţă de partea adversă, ceea ce se realizează prin asigurarea dreptului său la apărare.
În final a invocat principiul neretroactivităţii legii, arătând că acesta funcţionează şi în speţa de faţă, chiar dacă modificarea legii a avut loc ca urmare a „abrogării” unui articol din lege, pe calea declarării acestuia ca fiind neconstituţional.
Recursul va fi respins, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
În esenţă, recurenta reclamantă critică nelegala respingere a cererii sale de acordare a despăgubirilor morale solicitate în temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Problema care se pune în discuţie este aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar creea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
În condiţiile în care s-au declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, se constată că acţiunea nu mai are bază juridică pe acest temei de drept, iar hotărârea instanţei de apel este legală.
Faţă de toate considerentele reţinute, recursul va fi respins, în raport de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.A. împotriva deciziei nr. 199 din 31 martie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 218/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2227/2012. Civil → |
|---|
