ICCJ. Decizia nr. 2227/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2227/2012
Dosar nr. 18454/3/2009
Şedinţa publică din 27 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, formulată la 4 mai 2009 şi ulterior precizată, reclamantul S.M.F. a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună, în baza probatoriului administrat în cauză, anularea Deciziei nr. 531 din 30 decembrie 2008 prin care a fost respinsă notificarea sa şi, să fie obligată pârâta să îl despăgubească, pentru terenul în suprafaţă de 25.000 mp situat în Rm. Vâlcea, cu valoarea de piaţă a acestuia de 8.750.000 euro, conform Raportului de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit la data de 20 iunie 2008.
Prin sentinţa civilă nr. 1280 din data de 10 noiembrie 2009, pronunţată în dosarul nr. 18454/3/2009, Tribunalul Bucureşti - secţia a V-a civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul S.M.F., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (A.V.A.S.).
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că decizia emisă de A.V.A.S. este legală, întrucât, în esenţă, prin înscrisurile depuse la dosar, reclamantul nu a făcut dovada preluării abuzive a terenului, conform art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Prin decizia nr. 55 din 8 aprilie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis apelul reclamantului împotriva hotărârii instanţei de fond şi a schimbat în tot sentinţa atacată. Astfel, a fost admisă acţiunea precizată şi în urma anulării deciziei emise de A.V.A.S., a fost obligată pârâta să emită decizie prin care să propună acordarea de despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 25.000mp, situat în Rm. Valcea, în condiţiile legii speciale, corespunzător valorii de piaţă a imobilului respectiv.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prin înscrisurile de care a înţeles să se folosească, apelantul-reclamant a făcut dovada că este moştenitorul defuncţilor V.J.A. şi V.M. (bunicii săi pe linie maternă). În acest sens au fost depuse la dosar certificatul de moştenitor eliberat de notariatul de Stat Judeţean Vâlcea şi certificatul de calitate succesorală eliberat de B.N.P. G.M. din oraşul Rm. Vâlcea, precum şi alte înscrisuri (certificate de stare civilă, declaraţii de notorietate, etc.)
Totodată, a fost probat şi faptul că autorii săi au fost proprietarii terenului cu privire la care a formulat notificarea respinsă prin decizia emisă de intimata-pârâtă şi care este contestată în prezentul proces. La dosar au fost depuse în copie conformă cu originalul, actul de vânzare-cumpărare şi transcris la Grefa Tribunalului Vâlcea sub nr. 5315/1911 şi actul de vânzare-cumpărare autentificat şi transcris la aceeaşi instanţă sub nr. 4826/1919, care atestă dobândirea unui teren din care face parte şi suprafaţă de 25000 mp situată în oraşul Rm. Vâlcea.
Prin raportul de expertiză topografică întocmit în cauză, necontestat de părţi, acest teren se află în incinta SC C. SA Rm. Vâlcea, fiind deţinut în prezent de SC E. SA.
Având în vedere întregul material probator administrat în cauză, Curtea a considerat eronată aprecierea instanţei de fond în sensul că nu s-ar fi făcut dovada preluării abuzive a terenului în litigiu. Chiar dacă formal nu s-a probat existenţa actului normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive la care face referire art. 24 din Legea nr. 10/2001, simplul fapt că în prezent imobilul se află în deţinerea unei societăţi comerciale cu capital privat (SC E. SA), iar anterior s-a regăsit în incinta unei alte societăţi de acelaşi tip (SC C. SA Rm. Vâlcea), demonstrează împrejurarea că terenul în discuţie a fost preluat abuziv de către Statul Român de la autorii apelantului-reclamant în perioada 1945-1989.
În acelaşi sens trebuie avute în vedere şi menţiunile adresei emisă de SC E. SA (fila 55 dosar fond), ale adresei emisă de Primăria Rm. Vâlcea (fila 94 dosar fond), ale adresei nr. 471/2010 emisă de Ministerul Administraţiei şi Internelor – Arhivele Naţionale – Serviciul Judeţean Vâlcea (fila 16 dosar apel), ale adresei nr. 5324/2010 a Consiliului Judeţean Vâlcea (fila 31 dosar apel), ale adresei nr. 3822 BRP/2010 emisă de Serviciul Arhive Naţionale Istorice Centrale din cadrul M.A.I. (fila 32 dosar apel). De asemenea, s-a ţinut seama şi de conţinutul adresei nr. 17969/2010 a Primăriei Municipiului Rm. Vâlcea de la fila 33 dosar apel, cu anexele acesteia de la filele 34-38. Toate aceste documente relevă numeroasele demersuri întreprinse de către apelantul-reclamant pentru a obţine dovada preluării abuzive a imobilului, demersuri rămase însă fără rezultat pozitiv concret.
În raport de toate aceste aspecte, s-a reţinut că în speţă este vorba despre un imobil căruia i se aplică ipoteza prevăzută de art. 2 lit. i) prima teză din Legea nr. 10/2001, referitoare la „orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării…” Or, într-o asemenea situaţie, când lipseşte însăşi documentul (instrumentum probationis) care atestă preluarea bunului fără titlu valabil ori fără respectarea dispoziţiilor legale, este evident că proba existenţei preluării abuzive este imposibil de făcut de către orice persoană, deci şi de către apelantul-reclamant.
Prin urmare, nu era necesar a se utiliza prezumţia prevăzută de art. 24 din Legea nr. 10/2000 în cazul apelantului-reclamant, câtă vreme se află în ipoteza reglementată de art. 2 lit. i) prima teză din aceeaşi lege.
Din acest punct de vedere s-a apreciat că se impune a se ţine cont şi de dispoziţiile Capitolului I, pct. 1 lit. e) din Normele Metodologice din 07 martie 2007 privind aplicarea unitară a Legii nr. 10/2001, cuprinse în H.G.R. nr. 250/2007, potrivit cu care „sarcina probei proprietăţii, a deţinerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive şi a calităţii de persoană îndreptăţită la restituire revine persoanei care pretinde dreptul, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) lit. a) şi ale art. 23 din lege. În cazul în care pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de către stat (de exemplu, decizia administrativă nu este găsită, iar imobilul respectiv se regăseşte în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării bunului), soluţionarea notificării se va face în funcţie şi de acest element - faptul că imobilul se regăseşte în patrimoniul statului constituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă”.
Împotriva deciziei a formulat recurs pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, care invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat în cauză de către apelantul S.M.F. şi menţinerea sentinţei civile nr. 1280 din 10 noiembrie 2009 a Tribunalului Bucureşti ca temeinică şi legală.
În susţinerea motivelor de recurs, recurentul pârât a arătat că în cadrul dosarului administrativ nr. DJA/1405 din 26 februarie 2002, aferent notificării, petentul nu a făcut în termenul legal dovada calităţii de moştenitor după autorii săi şi nici dovada preluării abuzive a imobilului revendicat, motiv pentru care a fost respinsă notificarea reclamantului.
În raport de dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi cele ale calităţii de moştenitorilor pot fi depuse până la data soluţionării notificării.
Depunerea actelor doveditoare după faza administrativă, în cadrul dosarului aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti este inadmisibilă.
Recurenta pârâtă a mai arătat că prezentul litigiu priveşte o contestaţie la decizia emisă de A.V.A.S. în cadrul procedurii administrative, astfel că instanţa de judecată a Curţii de Apel Bucureşti trebuia să analizeze strict motivele care au condus la emiterea deciziei nr. 531 din 30 decembrie 2008.
În concluzie, a susţinut că soluţia instanţei de a constata ca legală şi în termen completarea notificării în cadrul procedurii judiciare, este nelegală pentru că procedând în acest mod, procedura administrativă şi obligatorie prevăzută de către Legea nr. 10/2001 apare ca fiind inutilă.
Recursul va fi respins ca nefondat pentru următoarele considerente:
Art. 23 din Legea nr. 10/2001 limitează durata depunerii probelor necesare evaluării pretenţiunilor de restituire a imobilelor la care se referă legea numai la faza administrativă – până la soluţionarea notificării, fără a obstrucţiona această posibilitate şi în faza contencioasă supusă dispoziţiunilor Codului de procedură civilă.
Verificarea legalităţii deciziei unităţii deţinătoare nu se face numai în temeiul actelor supuse aprecierii acesteia ci în contextul tuturor probelor, inclusiv a acelora administrate în faza contencioasă, o atare viziune înscriindu-se în raţiunea legii şi principiului de interpretare a acesteia în interesul celor îndreptăţiţi la restituirea bunurilor de care au fost lipsiţi în mod abuziv.
Astfel, recurenta a invocat faptul că, în soluţionarea cauzei, instanţa de judecată trebuia să aibă în vedere numai actele doveditoare depuse la dosarul administrativ, sens în care a făcut trimitere la dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, cu modificările şi completările ulterioare, care reglementează termenul în care pot fi depuse actele doveditoare ale dreptului de proprietate şi calităţii de moştenitor de pe urma defunctului proprietar.
Practic, recurenta contestă, în mod indirect, posibilitatea instanţei învestite cu soluţionarea contestaţiei împotriva deciziei de respingere a notificării, de a verifica legalitatea şi temeinicia cererii de restituire a notificatorului prin raportare la alte acte decât cele prezentate de acesta Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001.
Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate, pot fi depuse până la data soluţionării notificării.
Sintagma „până la data soluţionării notificării” trebuie, însă, înţeleasă ca referindu-se la soluţionarea notificării în oricare din cele două etape – administrativă, înaintea entităţii notificate, sau judiciară – prin hotărâre irevocabilă a instanţei de judecată, deoarece legiuitorul nu face nici o distincţie între cele două faze procesuale de soluţionare a notificării.
De altfel, nici o prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară, iar a considera altfel ar însemna să se aducă atingere principiului liberului acces la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie.
Rolul instanţei nu se poate rezuma la verificarea probelor administrate în etapa administrativă de soluţionare a notificării, pentru că ar fi contrar principiului aflării adevărului pentru o bună înfăptuire a justiţiei. Singura sancţiune prevăzută de Legea nr. 10/2001, care atrage pierderea dreptului persoanei îndreptăţite de a solicita în justiţie măsuri reparatorii, este cea prevăzută de art. 22 alin. (5) pentru nerespectarea termenului de trimitere a notificării.
Prin urmare, nedepunerea de către titularul notificării a tuturor actelor doveditoare privind dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat ori a celor privind calitatea sa de moştenitor în etapa administrativă de soluţionare a notificării nu poate avea drept consecinţă decât pronunţarea deciziei/dispoziţiei administrative pe baza actelor depuse în faţa Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 şi nicidecum imposibilitatea probării dreptului de proprietate ori a calităţii de moştenitor în etapa jurisdicţională, etapă în care poate fi complinită lipsa actelor doveditoare din etapa administrativă.
Teza contrară, pe care încearcă să o acrediteze recurenta, nu poate fi acceptată, pentru că aceasta ar lipsi practic de conţinut etapa judiciară a soluţionării notificării, de esenţa căreia este caracterul contradictoriu al dezbaterilor, ce implică posibilitatea conferită părţilor de a formula în faţa instanţei apărări şi de a administra probe în dovedirea acestora, în scopul satisfacerii drepturilor subiective deduse judecăţii. Întrucât administrarea probatoriului constituie elementul esenţial al judecăţii, a nu da posibilitatea părţii ce formulează acţiune în acordarea de măsuri reparatorii, să administreze probe noi faţă de cele administrate în etapa administrativă, pe baza cărora instanţa să-şi întemeieze soluţia, ar echivala în fapt cu o judecată formală, contrară dreptului la un proces echitabil în sensul dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Rezultă că, întemeindu-şi soluţia şi pe acte doveditoare care nu au fost depuse în etapa administrativă de soluţionare a notificării, ci direct în instanţă, curtea de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva deciziei nr. 55 din data de 8 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2218/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2230/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
