ICCJ. Decizia nr. 2234/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2234/2012
Dosar nr. 48088/3/2009
Şedinţa publică din 27 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 548 din 12 aprilie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanţii Z.T. şi Z.P. împotriva pârâtului S.R. prin M.F.P. şi a fost obligat acesta din urmă să plătească reclamantului Z.T. 60.000 lei (Ron) şi reclamantei Z.P. 30.000 lei (Ron), cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Pentru a hotărî în acest sens, s-a reţinut de către prima instanţă că prin cererea lor, reclamanţii au solicitat să fie despăgubiţi pentru suferinţele şi pagubele ce le-au fost cauzate atât lor personal, ca urmare a măsurilor administrative cu caracter politic luate în regimul anterior, constând în stabilirea de domicilii obligatorii, prin deportare, dar şi pentru suferinţele îndurate de ceilalţi membri ai familiilor din care proveneau, care au fost de asemenea deportaţi şi obligaţi să trăiască în condiţii mizere, să lucreze munci agricole în B. Brăilei, într-un mediu ostil.
În temeiul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, tribunalul a găsit cererea întemeiată şi în considerarea duratei deportărilor şi a faptului că măsurile abuzive de dislocare practicate de regimul comunist au fost de natură să cauzeze suferinţe persoanelor împotriva cărora s-au dispus, s-a apreciat că se impune admiterea în parte a acţiunii şi despăgubirea reclamanţilor cu sumele de 60.000 ron şi, respectiv 30.000 ron.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel toate părţile, dar şi M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Prin decizia nr. 280/ A din data de 15 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, respingând apelul reclamanţilor şi admiţând apelul pârâtului precum şi pe cel declarat de M.P., a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamanţi, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că analiza şi lucrările dosarului se vor face, în raport de aspectul de ordine publică pus în discuţia părţilor privitor la incidenţa Deciziilor nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 pronunţate de Curtea Constituţională.
Astfel, a reţinut că atât cererea de chemare în judecată, cât şi hotărârea primei instanţe au fost întemeiate pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, text de lege care, deşi era în vigoare la data pronunţării sentinţei apelate, a fost declarat neconstituţional prin Deciziile nr. 13582010 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale (M.Of. nr. 761/15.11.2010).
Potrivit dispoziţiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, şi art. 147 din Constituţia României, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Conform art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Faţă de conţinutul prevederilor legale şi constituţionale mai sus redate, şi faptul că legiuitorul român nu a acţionat în interiorul termenului de 45 de zile în vederea punerii de acord cu Constituţia a prevederilor declarate ca fiind neconstituţionale, astfel încât, la data judecării prezentului apel, norma art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 şi-a încetat efectele, ea nemaiexistând în corpul acestei legi, situaţia fiind similară în planul consecinţelor juridice cu cea a unei abrogări.
S-a apreciat că, în speţă, se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituţionalităţii, chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul procesului, întrucât raportul juridic dedus judecăţii în curs, are caracterul unei fapte în desfăşurare (facta pendentia) şi ale cărei efecte sunt guvernate de legea nouă, sub regimul căreia s-au produs acestea, astfel că „legea nouă” (forma legii după data la care decizia de neconstituţionalitate produce efecte) se aplică în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile noi.
Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia României, în forma republicată, deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării, acestea sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
În aplicarea corectă a acestui text constituţional, nu s-ar putea susţine că sintagma „au putere numai pentru viitor” exclude incidenţa ori recunoaşterea efectului deciziilor nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 în cauza de faţă, doar pentru faptul că litigiul a fost soluţionat prin pronunţarea unei hotărâri de primă instanţă, întrucât această hotărâre nici nu are un caracter definitiv şi nici nu a marcat finalizarea judecăţii de fond a pricinii. Fiind o cauză în desfăşurare, sintagma „în viitor” trebuie înţeleasă că se referă sau înglobează inclusiv prezenta judecată de apel desfăşurată în viitor în raport cu momentul publicării deciziilor Curţii Constituţionale în M. Of. şi al producerii efectelor lor prevăzute de dispoziţiile art. 147 din Constituţia României.
A interpreta altfel, înseamnă a încălca actuala ordine constituţională, care nu admite nici o excepţie de la interdicţia aplicării normelor legale ce au fost declarate neconstituţionale, şi a nesocoti principiul separaţiei puterilor în stat.
Curtea a apreciat că, deciziile Curţii Constituţionale au, aşa cum o arată şi Constituţia, efecte imediate şi erga omnes, adică în privinţa tuturor subiectelor de drept, aplicabilitatea lor neputând fi speculată în raport de momente care privesc fie data introducerii acţiunii reclamanţilor, fie data pronunţării hotărârii de primă instanţă, în primul rând, întrucât Constituţia însăşi nu îngăduie astfel de distincţii, iar în al doilea rând, întrucât s-ar ajunge la crearea unor situaţii discriminatorii între titularii acţiunilor, în raport de un eveniment pur aleatoriu, respectiv cel al formulării cererilor de chemare în judecată.
Judecând astfel, pricina şi făcând aplicare în cauză deciziilor general obligatorii ale Curţii Constituţionale nu s-ar putea susţine o încălcare a art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O. de către apelanţii reclamanţi.
Aceasta întrucât ei nu se află în situaţia în care legiuitorul i-ar fi privat de un bun fără dreaptă şi prealabilă despăgubire deoarece până la pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale nu au obţinut nici măcar o hotărâre definitivă care să dea naştere în patrimoniul lor unei creanţe susceptibile de executare.
Curtea a mai observat că noţiunea de discriminare prevăzută de art. 14 din Convenţie nu este una autonomă, arătând că în măsura în care nu se poate reţine o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1, nu se poate face aplicare nici acestui text al Convenţiei.
Tot astfel, şi în aceeaşi ordine de idei, instanţa de apel a apreciat că hotărârea de primă instanţă, nedefinitivă şi favorabilă reclamanţilor nu a putut da naştere pentru aceştia nici unei speranţe legitime atâta timp că procesul lor se afla în curs de judecată, iar soarta acestuia avea a depinde şi a se hotărî abia în urma judecăţilor de apel şi recurs.
Drept consecinţă, s-a reţinut că reclamanţii nu puteau avea o speranţă legitimă după invalidarea legii de către Curtea Constituţională şi că ei nu se puteau aştepta ca stabilirea pretenţiilor lor să se întemeieze pe legea aşa cum era redactată la momentul introducerii cererilor, iar nu pe legea astfel cum era în vigoare la momentul pronunţării hotărârii instanţei. Pentru a ajunge la o asemenea concluzie, C.E.D.O. a acordat o mare importanţă faptului că dispoziţiile legale în discuţie nu au fost anulate ca urmare a unui mecanism extraordinar ad-hoc, ci care urmare a exercitării controlului de constituţionalitate a legii.
În privinţa situaţiei concrete a reclamanţilor, aşa cum s-a reţinut anterior, aceştia nu se află în ipoteza de a fi fost în posesia unor drepturi definitiv câştigate la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale, hotărârea de primă instanţă, favorabilă lor, neavând un caracter definitiv.
Nu s-ar putea afirma nici că instanţa de apel ar trebui să facă aplicarea directă a normelor C.E.D.O., chiar şi în ipoteza mai sus arătată a existenţei unei decizii pronunţate de Curtea Constituţională şi a considerentelor reţinute de instanţa de contencios constituţional, deoarece trebuie arătat că jurisprudenţa C.E.D.O. nu poate constitui, prin ea însăşi, temei de drept al unei acţiuni în justiţie, fiind necesar ca prin acţiune să se invoce care anume din drepturile prevăzute de Convenţie a fost încălcat, în ce anume constă încălcarea şi care anume lege internă se impune a fi înlăturată, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţia României, justificat de faptul că prin dispoziţiile sale, în tot sau în parte, contravine drepturilor statuate prin Convenţie, astfel cum acestea sunt interpretate în jurisprudenţa Curţii Europene.
Mai mult, potrivit principiului neretroactivităţii tratatelor şi convenţiilor internaţionale, C.E.D.O. nu se aplică unui stat contractant decât cu privire la fapte juridice ce s-au produs după intrarea ei în vigoare pentru acel stat, deci după depunerea instrumentelor de ratificare, fiind deci exclusă o raportare la prevederile art. 5 din Convenţie, ce consacră dreptul la libertate şi siguranţă.
Referitor la prevalenţa altor reglementări internaţionale în materie, respectiv a rezoluţiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) şi nr. 1.481 (2006), precum şi a Rezoluţiei 40/1985, care consacră comportamentul de care trebuie să dea dovada statele, în sensul facilitării accesului la justiţie şi tratament echitabil al victimelor, Curtea a reţinut că textele adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, recomandări, rezoluţii sau opinii, reprezintă orientări importante pentru Comitetul de Miniştri, guverne, parlamente naţionale, partide politice naţionale şi pentru alţi actori importanţi ai societăţii. Astfel, rezoluţiile nu creează un drept direct la despăgubire în favoarea persoanelor fizice şi, prin urmare, potrivit considerentelor mai sus enunţate, invocarea în speţă a acestor acte cu caracter normativ nu este de natură a conduce la o altă concluzie decât cea deja expusă.
Având în vedere că potrivit dispoziţiilor art. 294 C. proc. civ., în apel nu se poate schimba cauza şi nici obiectul cererii introductive, Curtea a constatat că soluţia primei instanţe de acordare a daunelor morale nu ar putea fi menţinută deoarece textul de lege pe care s-a bazat a fost declarat neconstituţional, iar actualul cadru legal nu mai permite acordarea despăgubirilor morale, în condiţiile fostei lit. a de la art. 5 alin. (1) nici pentru condamnări politice şi nici pentru măsuri administrative cu caracter politic.
În considerarea tuturor acestor elemente, s-a apreciat că se fac de prisos cercetarea motivelor de apel pe care s-au întemeiat părţile apelante, în cererile lor scrise şi, care, porneau de la premisa existenţei ca temei al cererii şi al hotărârii de primă instanţă a art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, declarat ulterior neconstituţional.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel au formulat recurs reclamanţii, considerând, în esenţă că prin hotărârea pronunţată, instanţa nu a ţinut cont de suferinţele îndurate de către aceştia şi autorii lor, prin măsura deportării, făcând o apreciere greşită a probelor în dosar.
Solicitând reanalizarea probelor administrate la dosarul cauzei, şi considerând nelegală şi netemeinică decizia recurată, recurenţii reclamanţi au apreciat că erau îndreptăţiţi la plata daunelor materiale şi morale aşa cum au fost solicitate.
Recursul va fi respins ca nefondat.
Cererea recurenţilor-reclamanţi de acordare a despăgubirilor pentru suferinţele şi pagubele îndurate prin măsura deportării, a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
Instanţa de apel şi-a motivat soluţia de respingere a acţiunii reclamantei în raport de efectele dispoziţiilor deciziei Curţii Constituţionale care a lipsit de temei acţiunea reclamanţilor.
Prin motivele de recurs, reclamanţii nu formulează critici cu privire la greşita aplicare sau nu a efectelor acestei decizii ci invocă greşita interpretare a probelor administrate în cauză, cu privire la suferinţele îndurate de aceştia şi autorii lor prin măsura deportării.
Solicitarea recurenţilor-reclamanţi de reapreciere a probelor în recurs, nu se încadrează în nici unul din cazurile de modificare sau casare prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.
Faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, aşa cum urmăresc în realitate recurenţii, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.
Separate de aceasta, cu privire la reţinerea lipsei temeiul de drept al acţiunii reclamanţilor, se consideră legală hotărârea instanţei de apel.
În ceea ce priveşte efectele deciziei Curţii Constituţionale, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a), teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea acestui recurs, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Pentru considerentele arătate, recursul va fi respins, ca nefondat, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii Z.T. şi Z.P. împotriva deciziei nr. 280/ A din data de 15 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2230/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2238/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
