ICCJ. Decizia nr. 2237/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2237/2012
Dosar nr. 1803/108/2010
Şedinţa publică din 27 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 22 martie 2010, reclamanta L.F. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad, solicitând instanţei, obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro, pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său, defunctul L.F., în perioada 21 februarie 1943 - 03 septembrie 1948, ca urmare a faptului că a fost prizonier de război, fiind considerat duşman al poporului sovietic.
Prin sentinţa civilă nr. 383 din 26 mai 2010, pronunţată de Tribunalul Arad, a fost respinsă cererea formulată de reclamantul L.F. având ca obiect despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Beneficiarii Legii nr. 221/2009 sunt numai cei enumeraţi în art. 5 din lege, respectiv cei care în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, au fost condamnaţi politic ori au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, iar după decesul acestora, soţul şi descendenţii lor până la gradul al II-lea inclusiv, chiar dacă au mai beneficiat de măsuri reparatorii în temeiul unor acte normative mai vechi. Legiuitorul neavând în vedere inclusiv repararea prejudiciilor cauzate prin măsuri dispuse de autorităţile altui stat.
În aprecierea tribunalului, o interpretare a legii în sensul indicat de reclamant ar conduce la încălcarea mai multor principii constituţionale.
Astfel, conform art. 1 alin. (5) din Constituţie, în România „respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie” iar potrivit art. 124 din legea fundamentală, justiţia se înfăptuieşte în numele legii, este unică, imparţială şi egală pentru toţi iar judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. Respectarea de către instanţe şi de către judecători a legii, aşa cum este ea adoptată de Parlament, este o garanţie a funcţionării separaţiei puterilor în stat, consacrată de art. 1 alin. (4) din Constituţie.
Împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond, a declarat apel reclamantul L.F., solicitând schimbarea în tot a sentinţei atacate şi pronunţarea unei hotărâri prin care să-i fie acordate despăgubirile cuvenite pentru prejudiciile suferite în cuantum de 500.000 euro, în calitate de fiu al defunctului său tată, L.F., potrivit dispoziţiilor Legii nr. 221/2009.
Prin decizia nr. 660 din data de 24 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara – secţia civilă a fost respins ca neîntemeiat apelul declarat de reclamant, reţinându-se incidenţa dispoziţiilor deciziilor nr. 1354 şi 1358/2010 ale Curţii Constituţionale.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 Curtea Constituţională a declarat ca fiind neconstituţională întreaga O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecinţă juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluţionării prezentului apel.
Prin decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 aceiaşi Curte Constituţională a declarat ca neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecinţă lipsirea de temei juridic a pretenţiilor şi, corelativ a hotărârilor judecătoreşti, întemeiate pe această dispoziţie legală declarată neconstituţională.
Curtea Constituţională a motivat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este neconstituţional deoarece fost adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr. 24/2000, această împrejurare determinând existenţa unor reglementări paralele, cu aceleaşi conţinut şi finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea constituţională.
De asemenea, Curtea Constituţională a mai reţinut că textul de lege analizat, astfel cum este redactat, este prea vag şi încalcă regulile referitoare la precizia şi claritatea normei juridice, acest aspect fiind de natură a conduce la apariţia unor soluţii judiciare total diferite, pronunţate în cauze care au acelaşi temei juridic.
Sunt încălcate astfel regulile privind existenţa unei norme de drept accesibile precise şi previzibile, astfel cum reiese şi din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (hotărâre din 5 ianuarie 2000 în cauza Beyeler contra Italiei).
Faţă de soluţia Curţii Constituţionale, descrisă mai sus, instanţa de apel a constatat că, în speţă, la data soluţionării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat acţiunea de către reclamant.
Nu poate subzista nici susţinerea că anterior deciziei Curţii Constituţionale reclamantul ar fi fost proprietarul unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanţă a dat o soluţie de admitere totală sau parţială a acţiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiţiei stabilite de către norma juridică specială, şi, mai ales, izvorul acestui drept este însăşi reglementarea din legea specială, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Fiind declarat neconstituţional tocmai izvorul legal al pretinsului drept de proprietate şi în lipsa unei manifestări de voinţă, în sensul recunoaşterii acestui bun de către legiuitorul intern, acţiunea reclamantului cât şi soluţia judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituţionale şi juridice.
Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăşi naşterea dreptului subiectiv pretins în justiţie, judecătorul nu poate adăuga de la sine, şi nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun.
De aceia, în speţă nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acţiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiţie este unul consacrat şi valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs, reclamantul invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamantul a arătat că instanţa de apel, a soluţionat cauza fără a intra în cercetarea fondului, a pronunţat o hotărâre care cuprinde motive străine de natura pricinii, a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura şi înţelesul acestuia, hotărâre care face o aplicare greşită a legii.
Astfel, a considerat că decizia Curţii Constituţionale nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol la data pronunţării ei, ci acelor acţiuni înregistrate ulterior publicării sale în M. Of.
A se aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptăţite la daune morale pentru condamnări de natură politică sau supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, deşi petenţii au depus cererile în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, aspect determinat de o serie de elemente neprevăzute şi neimputabile persoanelor aflate în cauză.
Prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, prin care s-a declarat neconstituțional art. I, pct. l și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 s-a reţinut ca principiul egalităţii si interzicerii discriminării, a fost reluat de C.E.D.O. in Protocolul nr. 12 la Convenţie, adoptat in anul 2000, iar art. I al acestui Protocol prevede: ";exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie sa fie asigurat fără nici o discriminare bazata in special pe sex, rasa, culoare, limba, religie, opinii politice si orice alte opinii, origine naţionala sau sociala, apartenenţa la o minoritate naţionala, avere, naştere sau orice alta situaţie.";.
În consecinţa, după cum chiar Curtea Constituţionala a statuat in jurisprudența sa, respectarea principiului egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite.
A arătat că pe lângă prevederile Legii nr. 221/2009 nemodificată, mai sunt incidente şi prevederile Declaraţiei Universale ale Drepturilor Omului, art. 2, art. 3, art. 4, art. 5, art. 7, art. 8, art. 9, art. 13, art. 19, art. 23, art. 24, art. 25, Convenţiei Europene a Drepturilor Omului art. 3, art. 5, art. 7 (in Anexa 1), Rezoluţia APCE nr. 1096 din 1996 si Rezoluţia APCE nr. 1481 din 2006, etc., deoarece Constituţia României la art. 20, prevede următoarele:
Aceste prevederi legale internaţionale, la care România a aderat în decursul timpului, sunt reglementările internaţionale pe baza cărora s-a emis Legea nr. 221/2009.
Conform art. 147, alin. (4), din Constituţia României: ";(4) Deciziile Curţii Constituţionale se publica in M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii si au putere numai pentru viitor.";
Iar, Conform art. 147 din Constituţia României republicata in M. OF. nr. 767 din 31 octombrie 2003, dispoziţiile din legile si ordonanţele in vigoare, precum si cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Faptul, că legiuitorul nu a intervenit pentru a modifica legea, nu este imputabil recurentului şi nu este un temei legal, ca cererile sa fie respinse, ci este obligatoriu ca cererile sa fie judecate în acord cu prevederile constituţionale şi internaţionale.
La data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv in temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența C.E.D.O. (Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza Blecic c/a Croaţia, paragraful 81).
Principiul neretroactivității legii civile noi este un factor de stabilitate a circuitului civil. „Efectul ex nunc al actelor Curţii Constituţionale - constituie o aplicare a principiului neretroactivității, garanţie fundamentala a drepturilor constituţionale de natură a asigura securitatea juridică şi încrederea cetăţenilor în sistemul de drept, o premisă a respectării separaţiei puterilor în stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept. Pe cale de consecinţa, efectele deciziei Curţii nu pot viza decât actele, acţiunile, inacţiunile sau operaţiunile ce urmează a se înfăptui în viitor .. "; (Decizia CC. nr. 838/2009).
Prin dispoziţiile art. 5 din Legea nr 221/2009 i-a fost creat apelantului speranţa dobândirii unui bun, respectiv, dreptul de a obţine despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat in sensul art. 1 din Protocolul adiţional la C.E.D.O., iar intervenţia legislativa pe parcursul judecării litigiului (O.U.G. nr. 62/2010 precum si decizia CC nr. 1354/2010, 1358/2010, 1360/2010) conduce la încălcarea principiului egalităţii armelor in procesul civil cu consecinţa nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din Convenţie.
Pe de altă parte, a susţinut că suferinţele pricinuite tatălui său au fost cauzate de regimul politic instaurat în România în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. A devenit invalid datorită indiferenței Statului Român care a preferat să-şi ignore cetăţenii aflaţi în U.R.S.S., ca prizonieri de război, acesta fiind considerat duşman al poporului sovietic întrucât a luptat împotriva Armatei Roşii.
Toate acestea constituie ele însele suficiente elemente pentru angajarea răspunderii civile delictuale a Statului Român, în condiţiile art. 998-999 C. civ.
Calitatea procesuală activă rezultă fără putinţă de tăgadă din faptul că tatăl recurentului, L.F. a fost prizonier de război în fosta U.R.S.S., stare care i-a fost menţinută şi după 6 martie 1945 până în 1948, fără ca Statul Român să întreprindă vreun demers în sensul eliberării acestor prizonieri, fiind consideraţi duşmani ai poporului rus şi ai orânduirii sovietice.
Neimplicarea Statului Român în problema prizonierilor din fosta U.R.S.S. e o realitate care a afectat nenumărate vieţi şi denotă o atitudine culpabilă a Statului care a preferat să sacrifice vieţile propriilor cetăţeni pentru a nu-si afecta relaţiile de bună vecinătate şi prietenie cu colosul sovietic.
Pe parcursul celor 5 ani de prizonierat, fiind considerat duşman al poporului sovietic întrucât a luptat împotriva Armatei Roşii, L.F. a fost constrâns să trăiască şi sa muncească în condiţii de degradare nu numai fizică, dar şi de distrugere a spiritului, care în prezent sunt considerate tratamente inumane, foarte greu de imaginat pentru timpurile actuale.
Mai mult decât atât, cu jumătate de an înainte de a se întoarce din prizonierat, fiica familiei L., L.F., în vârstă de 8 ani a decedat datorită condiţiilor vitrege de trai, la data de 30 martie 1948.
De abia în 1967, după 20 de ani de suferinţă şi de imposibilitate fizică de a munci, şi implicit de a-şi întreţine familia, neputând să îşi exercite meseria de fierar care l-ar fi obligat să stea în picioare toată ziua, L.F. a fost pensionat ca invalid de război, potrivit Deciziei nr 502557 din 10 iulie 1967, cu o pensie care era mult prea mică pentru a acoperi nevoile materiale ale familiei.
Prin Decizia civilă nr. 736 din 12 noiembrie 1991 pronunţată în Dosarul civil nr. 1721/1991 al Tribunalului Arad lui L.F. i s-au recunoscut drepturile conform Decretului-lege nr. 118/1990, dar suma lunară de 800 lei era mult prea mică în raport cu suferinţele pricinuite.
Pentru toate acestea, recurentul, ca fiu, dar şi ceilalţi membri ai familiei au fost nu numai martorii, dar şi victimele unui regim politic care le-a modificat viaţa, tatălui său, L.F. i-au fost pricinuite afecţiuni constând nu numai în dureri fizice, dar şi psihice create de restrângerea posibilităţilor de a se bucura de viaţă, de a avea parte din plin de satisfacţiile materiale şi spirituale pe care aceasta i le poate oferi, imposibilitatea de a desfăşura o viaţă socială normală şi de a se manifesta liber. De asemenea i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, pregătirea profesională, dar şi a posibilitatea de a contribui, material şi spiritual, la creşterea si educarea copiilor.
A subliniat că temeiul legal al demersului judiciar iniţial este reglementat de prevederile art. 4, art. 5 alin. (1) lit. a) ale Legii nr. 221/2009, art. 998 si urm C. civ., de art. 504-506 C. proc. pen. completat şi modificat prin Legea nr. 281/2003, privind obţinerea unor reparaţii morale, raportat la art. 3 din Protocolul nr. 7 Ia Convenţia Europeană a Drepturilor Omului precum si Ordonanţa de Urgenta a Guvernului nr. 214 din 29 decembrie 1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, precum şi persoanelor împotriva cărora au fost dispuse din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum si O.G. nr. 105/1999 aprobata si modificata prin legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare. Protocolul nr. 7 alături de Convenţie a fost ratificat şi adoptat de ţara noastră prin intermediul Legii nr. 30/1994 privind ratificarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului si a libertăţilor fundamentale si a protocoalelor adiţionale la aceasta convenţie.
Recursul va fi respins ca nefondat pentru următoarele considerente:
Sub un prim aspect, se poate observa că deşi recurentul şi-a întemeiat recursul şi pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., criticile formulate nu se circumscriu prevederilor textelor menţionate.
Cauza va fi însă analizată prin prisma motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În esenţă, criticile reclamantului, vizează nelegala reţinere a lipsei temeiul de drept al acţiunii, ca urmare a aplicării efectelor deciziei 1358 din 21 octombrie 2010 pronunţată de Curtea Constituţională prin care s-au declarat ca neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Însă, aşa cum reiese din cuprinsul cererii de chemare în judecată şi potrivit situaţiei de fapt reţinute de instanţele de fond, autorul reclamantului a fost prizonier de război în Rusia, în urma celui de-al doilea război mondial, iar prin acţiunea promovată reclamantul tinde la repararea prejudiciului moral încercat de acesta în calitate de fiu, după autorul său, pentru perioada 21 februarie 1943- 3 septembrie 1948.
Situaţia dedusă judecăţii nu intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 221/2009, act normativ prin care legiuitorul a intenţionat acordarea anumitor reparaţii pentru condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Fără a nega traumele prizonieratului pe care l-a suportat autorul recurentului reclamant, Înalta Curte constată că Legea nr. 221/2009 nu şi-a propus repararea şi a acestui tip de prejudiciu, măsurile reparatorii reglementate prin actul normativ de referinţă privind repararea consecinţelor condamnărilor cu caracter politic şi a măsurilor administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada comunistă, respectiv, după instaurarea regimului comunist, 6 martie 1945, şi până la 22 decembrie 1989.
În consecinţă, legea nu a avut în vedere decât cauze ale prejudiciilor imputabile direct şi nemijlocit regimului comunist, iar nu regimului anterior sau situaţiilor determinate de război chiar dacă acestea au avut consecinţe şi ulterior, derulându-se şi după 6 martie 1945.
Dat fiind că, situaţia de fapt a cauzei nu se încadrează în domeniul de aplicare a Legii nr. 221/2009, este lipsită de relevanţă cele stabilite prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
În ceea ce priveşte criticile privind acordarea despăgubirilor în temeiul altui temei de drept, este de reţinut că, în condiţiile în care reclamantul a invocat temeiul juridic al cererii în despăgubiri ca fiind reprezentat de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, analizarea pretenţiilor acestuia din perspectiva altor prevederi legale, invocate prin cererea de apel, ar echivala cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului, act procedural nepermis de lege, în raport de dispoziţiile art. 316 raportat la art. 294 C. proc. civ.
Or, examinarea în recurs pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de chemare în judecată nu este permisă, după cum nu există nici posibilitatea legală de examinare din oficiu a unui alt temei juridic, aceasta indiferent de modificările intervenite în conţinutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv încetarea efectelor acestei norme, ca urmare a constatării neconstituționalității lor.
Nici criticile reclamantului ce vizează aplicarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a normelor de drept comunitar, nu au suport şi urmează a fi înlăturate ca nefondate.
Reglementările internaţionale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deşi parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. ll alin. (2) din Constituţie, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretenţiilor de acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenţiei de către România, în anul 1994.
Pentru recunoaşterea unor asemenea drepturi patrimoniale, este necesar un act de voinţă al autorităţilor române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispoziţiile legale naţionale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, prin prisma reglementărilor internaţionale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Mecanismul de aplicare a Convenţiei europene are drept premisă, aşadar, existenţa unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internaţională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietăţii cu dispoziţiile Convenţiei.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul L.F. împotriva deciziei nr. 660 din data de 24 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara – secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2235/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2241/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
