ICCJ. Decizia nr. 2235/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2235/2012
Dosar nr. 806/115/2010
Şedinţa publică din 27 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la 4 martie 2010, reclamantele L.E. şi L.D. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la suma de 1.000.000 euro, despăgubiri morale pentru măsura administrativă cu caracter politic aplicată autorului lor L.C.
Prin sentinţa civilă nr. 911 din 25 mai 2010, pronunţată în dosarul nr. 806/115/2010, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantele L.E. şi L.D. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Caraş-Severin şi a obligat pârâtul să le plătească suma de 25.000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii, reprezentând despăgubiri morale.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, familia reclamantelor a fost strămutată pe perioada 18 iunie 1951-27 iulie 1955.
Astfel, în a treia zi de Rusalii a anului 1951, în zori de zi, casa familiei reclamantelor a fost înconjurată de organele de miliţie şi grăniceri, dându-li-se răgaz două ore pentru a se pregăti şi spunându-li-se că vor pleca, dar nu le-au comunicat destinaţia.
La data la care familia reclamantelor a fost obligată să părăsească localitatea, aceasta avea o situaţie materială bună, cu o avere medie în sat.
Avea o casă, pământ, animale, unelte agricole, bunuri pe care nu le-au mai găsit la întoarcerea acasă, cu excepţia casei care, aşa cum relevă martorul audiat în cauză, era aproape distrusă.
Această măsură, a dislocării şi stabilirii de domiciliu obligatoriu, se încadrează în disp. art. 3 din Legea nr. 221/2009.
Prin stabilirea unui domiciliu obligatoriu, le-au fost cauzate reclamantelor şi familiei reclamantelor prejudicii materiale şi morale ale căror consecinţe s-au repercutat asupra vieţii ulterioare, fiindu-le ştirbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum şi atributele ce ţin de relaţiile sociale, respectiv onoare şi reputaţie.
Cât priveşte însă cuantumul despăgubirilor morale, prima instanţă a apreciat că suma de 1.000.000 euro solicitată prin acţiunea introductivă este exagerată, considerând că o indemnizaţie echitabilă o reprezintă suma de 25.000 euro (câte 5000 euro/persoană/an de deportare).
Împotriva sentinţei civile nr. 911 din 25 mai 2010 a Tribunalului Caraş-Severin a declarat apel în termenul legal pârâtul.
Prin deciziei nr. 648/A din data de 23 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara – secţia civilă a fost admis apelul pârâtului şi în consecinţă a fost schimbată în parte hotărârea atacată, în sensul că a fost respinsă în totalitate acţiunea civilă formulată de reclamantele L.E. şi L.D.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel, examinând hotărârea atacată în raport de dispoziţiile deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, a reţinut următoarele:
Reclamantele nu pot beneficia de despăgubiri morale în baza Legii nr. 221/2009, însă nu pentru motivele invocate de pârâtul recurent.
Motivul pentru care reclamantele nu au dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii a fost declarat neconstituţional prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Curtea Constituţională a reţinut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată şi încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerenţă şi instabilitate legislativă.
Din această cauză s-a ajuns la existenţa unor reglementări paralele şi care au aceeaşi finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituţională a ajuns la această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferenţa constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestaţii lunare, până la sfârşitul vieţii, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În fine, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţie şi cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile legale constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt general obligatorii şi au putere de lege numai pentru viitor.
În cazul de faţă, decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Prin urmare, această decizie a Curţii Constituţionale a devenit obligatorie pentru instanţă.
Inexistenţa temeiului juridic atrage nelegalitatea acţiunii reclamantelor sub aspectul dreptului la despăgubiri morale.
Instanţa de apel a arătat că nu se poate reţine nici faptul că reclamantele aveau, anterior deciziei Curţii Constituţionale, un „bun” în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Acestea aveau doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.
În cazul de faţă nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanţa fiind îndreptăţită să exercite un control complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate.
Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocată în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau o ordonanţă.
Faţă de cele reţinute, s-a arătat că nu mai prezintă nici o relevanţă şi nu se mai impun a fi analizate criticile cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât art. I şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost de asemenea declarate neconstituţionale prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Împotriva pronunţate de instanţa de apel au declarat recurs reclamantele, indicând drept temei dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În susţinerea recursului, reclamantele au arătat că hotărârea instanţei de apel este nelegală, pentru că Decizia nr. 1358/2010, a Curţii Constituţionale prin care au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol la data pronunţării ei, ci acelor acţiuni înregistrate ulterior publicării sale în M. Of. al României.
A se aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptăţite la daune morale pentru condamnări de natură politică sau supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, în funcţie de momentul la care instanţă de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, deşi petenții au depus cererile în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute neimputabile persoanelor aflate în cauză.
A mai arătat că prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, prin care s-a declarat neconstituţional art. I, pct. l si art. II din O.U.G. nr. 62/2010, s-a reţinut ca principiul egalităţii şi interzicerii discriminării, a fost reluat de C.E.D.O. în Protocolul nr. 12 la Convenţie, adoptat în anul 2000, iar art. I al acestui Protocol prevede: „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie sa fie asigurat fără nici o discriminare bazată in special pe sex, rasă, culoare, limba, religie, opinii politice şi orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.";
Recurentele reclamante au arătat şi faptul că, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că, legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
În sensul aplicării principiului neretroactivităţii este şi jurisprudenţa C.E.D.O. (Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza Blecic c/a Croaţia, paragraful 81).
Au arătat că principiul neretroactivităţii legii civile noi este acea regulă de drept potrivit căreia o lege civilă se aplica numai situaţiilor care se ivesc în practică după intrarea ei în vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior, expres consacrat în art. l C. civ.
Pe lângă prevederile Legii nr. 221/2009 nemodificată, reclamantele au arătat că mai sunt incidente şi prevederile dreptului comunitar, respectiv pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, susţinând că faţă de legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
În raport de dispoziţiile art. 147 din Constituţia României dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durată acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Faptul, că până la această dată legiuitorul nu a intervenit pentru a modifica legea, nu le este imputabil şi nu este un temei legal, ca cererile sa fie respinse, ci este obligatoriu ca cererile să fie judecate în acord cu prevederile constituţionale şi internaţionale.
Cu privire la criteriul cuantumului despăgubirilor morale au arătat că suma acordată de către instanţă de fond subsemnaţilor de 25.000 euro, echivalent în lei la data efectuării plăţii, cu titlu de despăgubiri morale, reprezintă o despăgubire echitabilă şi trebuie menţinută.
Cu ocazia dezbaterilor recursului, reprezentantul Ministerului Public a invocând incidenţa în cauză a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi a deciziei nr. 12/2011, pronunţată de instanţa supremă în recursul în interesul legii.
Recursul va fi respins ca nefondat pentru următoarele considerente:
Sub un prim aspect, se poate observa că deşi recurentele şi-a întemeiat recursul şi pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., criticile formulate nu se circumscriu prevederilor textelor menţionate.
Cauza va fi însă analizată prin prisma motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În esenţă, recurentele-reclamante critică nelegala respingere a cererii de acordare a daunelor materiale, solicitate în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Problema care se pune însă în discuţie este aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Astfel, cererea reclamantelor de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar crea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Faţă de toate considerentele reţinute, recursul va fi respins, în raport de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele L.D. şi L.E. împotriva deciziei nr. 648/A din data de 23 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara – secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2231/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2237/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
