ICCJ. Decizia nr. 2246/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2246/2012
Dosar nr. 3457/116/2010
Şedinţa publică din 27 martie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, reţine următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. nr. 3021 din data de 04 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Călăraşi, secţia civilă, în dosarul nr. 3457/116/2010, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta D.E.P.A.B.D. împotriva pârâtului M.N.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că acţiunea reclamantei nu este întemeiată nefiind întrunite în cauză condiţiile prevăzute de Legea nr. 248/2005 pentru a se dispune restrângerea dreptului de la libera circulaţie a pârâtului M.N., întrucât, deşi s-a susţinut prin Decretul Prefectului Provinciei din Catanzaro încălcarea mai multor dispoziţii legale, totuşi, nu s-a făcut dovada că acesta ar fi săvârşit faptele de natură penală menţionate(jaf, vătămare corporală şi tentativă de răpire agravantă) apte să determine, pe lângă îndepărtarea sa şi luarea măsurii respective.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamanta, prin care a susţinut faţă de prevederile art. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007 şi art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, că I.N.E.P. are obligaţia înaintării către instanţa competentă a cererilor privind îndepărtarea cetăţenilor români expulzaţi din Italia, iar instanţa va pronunţa o hotărâre vizând interzicerea deplasării cetăţenilor expulzaţi pe o perioadă determinată.
A precizat că faptele reţinute în sarcina intimatului sunt suficiente pentru a se putea aprecia că există temeri că acesta va comite şi în viitor fapte de natură să aducă atingere ordinii publice în Italia.
Apelanta a menţionat că, potrivit art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie poate fi dispusă pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică, iar măsurile luate pe aceste temei respectă principiul proporţionalităţii şi se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză.
A mai arătat apelanta că, în mod eronat instanţa de fond nu a luat în considerare art. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007 şi Decretul Prefectului Provinciei Cantazaro.
Prin decizia nr. 16 din 7 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, apelul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel, în raport de criticile formulate şi de prevederile art. 294 şi urm. C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut următoarele:
Apelanta reclamantă şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, aşa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, text potrivit căruia „Restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani numai în condiţiile şi cu privire la următoarele categorii de persoane: a) cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat”.
Acest text a fost abrogat prin Legea nr. 206/2010 pentru modificarea Legii nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate (M. Of. nr. 767/17.11.2010).
Art. II din Legea nr. 206/2010 prevede că la data intrării în vigoare a prezentei legi încetează de drept toate măsurile de restrângere a exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români, dispuse până la acea dată de instanţele competente în conformitate cu prevederile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, precum şi toate procedurile judiciare aflate în curs de desfăşurare şi pentru care nu există o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, pentru instituirea unei măsuri de limitare a dreptului la liberă circulaţie în străinătate începute în temeiul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005.
În consecinţă, art. 38 lit. a) din legea menţionată, nu mai poate reprezenta temei pentru restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români.
În legătură cu susţinerile apelantei, referitoare la aplicarea Directivei nr. 2004/38/CE, Curtea a constatat că cerinţele impuse de aceasta nu sunt întrunite în speţă. Conduita persoanei în cauză trebuie să constituie o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii, neputând fi acceptate motivări care nu sunt direct legate de caz sau care sunt legate de consideraţii de prevenţie generală.
Aşa cum a reţinut şi prima instanţă, din actele dosarului nu rezultă motivele de ordine publică ce ar justifica restrângerea libertăţii de circulaţie a intimatului în Italia, menţiunile Decretului Prefectului Provinciei Cantazaro fiind generale, nesusţinute de vreo probă.
Având în vedere abrogarea normei de lege pe care apelanta reclamantă şi-a întemeiat pretenţiile, precum şi faptul că restrângerea libertăţii de circulaţie poate interveni în cazuri excepţionale, în condiţiile prevăzute de lege şi cu respectarea prevederilor documentelor comunitare, Curtea a constatat că prima instanţă a făcut o aplicare corectă a legii pe baza probelor administrate.
Împotriva deciziei pronunţate în apel a formulat recurs, reclamanta prin care a arătat următoarele:
Având în vedere problematica creată în contextul aplicării de către Italia, începând de la data de 1 noiembrie 2007, a decretelor de îndepărtare din teritoriul naţional a cetăţenilor străini, G.R. a aprobat, prin Hotărârea nr. 1347/2007, Planul de măsuri privind sprijinirea cetăţenilor români aflaţi în Italia.
În considerarea prevederilor lit. b) ale obiectivului nr. 2 din H.G. nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetăţenilor români aflaţi în Italia, ca urmare a situaţiei create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, D.E.P.A.B.D. (I.N.E.P.) are obligativitatea de a înainta instanţei teritoriale competente, dosarul de îndepărtare al cetăţenilor români expulzaţi din Italia, întrucât aceştia au folosit, ca şi document de călătorie, cartea de identitate.
Mai mult, aceste demersuri, trebuie efectuate în directă corelare cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, cu modificările şi completările ulterioare.
În considerarea dispoziţiilor legale învederate mai sus, a apreciat că în mod eronat Curtea de Apel Bucureşti a reţinut faptul că, în baza prevederilor art. II, alin. (I) lit. c) din Legea nr. 206/2010 pentru modificarea Legii nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, se încetează de drept toate procedurile judiciare aflate în curs de desfăşurare şi pentru care nu există o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Această măsură operează pentru procesele civile întemeiate pe prevederile art. 38 lit. a) şi nu pe cele ale art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.
Procedând în acest mod, instanţa a pronunţat o hotărâre vădit nelegală, încălcând prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., care arată că instanţei îi incumbă obligativitatea de a hotărî numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.
Prin urmare, prin decizia civilă nr. 16 din 07 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti a soluţionat procesul, lăsând practic nerezolvată cererea privind restrângerii exerciţiului dreptului la liberă circulaţie pentru intimatul-pârât M.N., cu care a fost investită, ceea ce echivalează practic cu o necercetare a fondului cauzei, subzistând motivul de desfiinţare prevăzut de art. 297 alin. (1) teza 1 C. proc. civ.
În raport de prevederile art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, cu privire la restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor uniunii şi a membrilor lor de familie, a apreciat că autorităţile italiene au avut argumente solide din moment ce au dispus expulzarea pârâtului de pe teritoriul Italiei, ajungând la concluzia că pârâtul prin conduita sa reprezintă o ameninţare reală, prezentă şi suficient de serioasă la adresa interesului fundamental al societăţii statului italian.
A mai arătat că în considerarea exigenţelor legislaţiei U.E., România trebuie să probeze capacitatea de a stopa migraţia ilegală şi că prezenţa, fără respectarea condiţiilor legale de intrare şi şedere a pârâtului pe teritoriul Italiei ar dovedi exact contrariul, cu repercusiuni negative asupra tratamentului aplicat cetăţenilor români ce locuiesc cu forme legale.
Faţă de considerentele expuse, a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea deciziei atacate şi reţinerea cauzei spre rejudecare în baza art. 314 C. proc. civ., şi, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată formulată de D.E.P.A.B.D.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate, Înalta Curte le constată fondate în considerarea celor ce succed:
Prin recursul declarat de reclamanta D.E.P.A.B.D. se susţine nelegalitatea deciziei recurate în raport de faptul că, instanţa a motivat hotărârea recurată pe dispoziţiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 şi nu pe cele prevăzute de art. 38 lit. b), dispoziţii pe care a fost întemeiată acţiunea. Procedând în acest fel, instanţa a încălcat prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., care incumbă instanţei obligativitatea de a hotărî numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii, subzistând astfel motivul de desfiinţare prevăzut de art. 297 alin. (1), teza 1 C. proc. civ.
Legea nr. 248/2005, privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, care prevedea măsura restrângerii temporare a exercitării dreptului unui cetăţean român la liberă circulaţie în statele membre ale U.E. a fost modificată prin Legea nr. 206/2010.
Potrivit art. II pct. 1 lit. a) din Legea nr. 206/2010, la data intrării în vigoare a acestei legi, încetează de drept toate procedurile judiciare aflate în curs de desfăşurare şi pentru care nu există o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, pentru instituirea unei măsuri de limitare a dreptului de liberă circulaţie în străinătate începute în temeiul art. 38 lit. a) şi art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005, cu modificările şi completările ulterioare.
Cum cadrul procesual al litigiului de faţă, astfel cum a fost declarat de reclamantă se circumscrie cazului prevăzut de art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, se constată că instanţa de apel a schimbat obiectul cererii de chemare în judecată, ceea ce contravine dispoziţiilor exprese ale art. 294 C. proc. civ.
Neexaminând fondul cererii de chemare în judecată, devin incidente dispoziţiile art. 297 alin. (1) teza I C. proc. civ., astfel încât prin raportare la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantă, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta D.E.P.A.B.D. împotriva deciziei nr. 16 din 7 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2245/2012. Civil. Constatare nulitate act... | ICCJ. Decizia nr. 2248/2012. Civil. Pretenţii. Actiune in... → |
|---|
