ICCJ. Decizia nr. 2238/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2238/2012
Dosar nr. 2013/30/2010
Şedinţa publică din 27 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 19 martie 2010, reclamanta M.D. a chemat în judecată pe pârâtul S.R. prin M.F.P. solicitând constatarea caracterului politic al reţinerii tatălui său, B.I., în U.R.S.S., în perioada 1 iulie 1941 - 26 iulie 1948, şi obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri morale în cuantum de 2.000.000 de euro.
În motivare, a arătat că tatăl său a fost reţinut ca prizonier de război în U.R.S.S. timp de 7 ani, fiind folosit la nenumărate munci grele, trăind în condiţii groaznice. A fost obligat la măsuri severe de izolare, fără apă, fără alimente, fără igienă fiind constrâns să ducă o viaţă sub limita valorică a demnităţii umane.
Reclamanta a mai arătat că în prezent tatăl său este decedat din 14 octombrie 1979, iar mama sa, care a beneficiat de prevederile Decretul - Lege nr. 188/1990, din data de 25 octombrie 2002.
În drept, a invocat dispoziţiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Prin sentinţa civilă nr. 2053 din 9 septembrie 2010, pronunţată în dosar nr. 2013/30/2010, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea astfel cum a fost precizată de către reclamanta M.D., în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Timiş.
A constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive constând în reţinerea ca prizonier de război în U.R.S.S. a autorului petiţionarei după data de 23 august 1944 şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 4000 de euro în echivalent lei la dată efectivă a plăţii cu titlu de despăgubiri morale, respingând restul pretenţiilor reclamantei.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Timiş a reţinut următoarele:
În speţă, măsura reţinerii ca prizonier de război în U.R.S.S. a autorului petiţionarei nu este reglementată expres de art. 3 din Legea nr. 221/2009. Ca atare, se impune a se verifica în prealabil, dacă acestei măsuri abuzive i se poate recunoaşte un caracter politic, pornind de la criteriile prevăzute chiar de lege şi care face trimitere la alte acte normative incidente în acest domeniu, cum se privesc a fi Decretul - Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999.
Or, Decretul - Lege nr. 118/1990, republicat, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, în al său art. 1 alin. (1) în corelaţie cu alin. (2) lit. b) spune că „Constituie vechime în muncă şi se ia în considerare la stabilirea pensiei şi a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcţie de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice, a fost constituită în prizonier de către partea sovietică după data de 23 august 1944 ori, fiind constituită ca atare, înainte de această dată, a fost reţinută în captivitate după încheierea armistiţiului.”( armistiţiu care s-a încheiat la data de 12 septembrie 1944)
Pentru acestea, tribunalul a apreciat că, în speţă, sunt întrunite condiţiile de admisibilitate cerute de imperativul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în vederea constatării caracterului politic al reţinerii ca prizonier de război în U.R.S.S., a autorului reclamantei, în perioada 1 iulie 1941 - 26 iulie 1948 (potrivit înscrisurilor de la dosar).
La cuantificarea despăgubirilor, tribunalul, pe lângă limitele maxime impuse de legiuitor în noua formulă a legii, s-a raportat şi la jurisprudenţa C.E.D.O. (cauzele R. contra României, S. şi P. contra României), observând că aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordarea acestora, raportându-se la situaţia concretă a fiecărui caz, dar şi la caracterul rezonabil al sumei ce urmează a fi acordată cu acest titlu, pe baze echitabile şi în raport cu ideea procurării unei satisfacţii de ordin moral, pe cât posibil susceptibilă a înlocui valorile lezate.
Totodată, instanţa a avut în vedere şi celelalte criterii stabilite de legiuitor în corpul art. 5 alin. (11), respectiv dacă petiţionarul şi/sau membrii familiei sale a beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul - Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999. În speţă, mama petiţionarei a beneficiat de drepturile conferite de cel dintâi act normativ.
De aceea, văzând şi dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 2 din Legea nr. 221/2009, tribunalul a apreciat că suma de 4.000 de euro reprezintă o astfel de satisfacţie rezonabilă şi proporţională cu prejudiciul moral suferit.
Împotriva sentinţei civile nr. 2053 din 9 septembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Timiş, au declarat apel reclamanta M.D. şi pârâtul S.R. prin M.F.P. – D.G.F.P. Timiş.
Reclamanta apelantă nu şi-a motivat apelul, acesta urmând a fi interpretat în funcţie de actele şi lucrările cauzei şi de Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1354 şi nr. 1358/2010.
Pârâtul apelant a criticat hotărârea sub aspectul acordării de către prima instanţă a sumelor cu titlu de despăgubire morală susţinând că Curtea Constituţională a statuat în sensul neracordării acestor despăgubiri, iar reclamanta a beneficiat de prevederile art. 3 din Decretul - Lege nr. 118/1990, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată.
Prin decizia nr. 715/ A din 7 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, respingând apelul declarat de reclamantă şi admiţând apelul pârâtului, a fost schimbată hotărârea atacată, în sensul că, a fost respinsă în tot acţiunea civilă introdusă de către reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a examinat apelurile prin prisma celor arătate şi prin prisma Deciziilor nr. 1354/2010 şi 1358/2010, pronunţate de Curtea Constituţională, reţinând următoarele:
Reclamanta M.D. a criticat hotărârea sub aspectul cuantumului sumei acordate, însă această critică, în speţă, va trebui corelată cu efectele juridice ale Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1354/2010 şi 1358/2010, din această perspectivă susţinerile apelantei fiind neîntemeiate, în prezent, nemaiexistând temeiul juridic de acordare a daunelor morale potrivit reglementării speciale.
Referitor la apelul declarat de către pârât, deşi acesta are o motivare care, sub anumite aspecte, excede cadrului Legii nr. 221/2009, în linii generale, acesta este în concordanţă cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Prin decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010, aceeaşi Curte Constituţională a declarat ca neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecinţă lipsirea de temei juridic a pretenţiilor şi, corelativ a hotărârilor judecătoreşti, întemeiate pe această dispoziţie legală declarată neconstituţională.
Curtea Constituţională a motivat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este neconstituţional deoarece fost adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr. 24/2000, această împrejurare determinând existenţa unor reglementări paralele, cu aceleaşi conţinut şi finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea constituţională.
De asemenea, Curtea Constituţională a mai reţinut că textul de lege analizat, astfel cum este redactat, este prea vag şi încalcă regulile referitoare la precizia şi claritatea normei juridice, acest aspect fiind de natură a conduce la apariţia unor soluţii judiciare total diferite, pronunţate în cauze care au acelaşi temei juridic.
Sunt încălcate astfel regulile privind existenţa unei norme de drept accesibile precise şi previzibile, astfel cum reiese şi din jurisprudenţa constantă a C.E.D.O. (hotărâre din 5 ianuarie 2000 în cauza B. contra Italiei).
Aceeaşi Curte Constituţională a mai reţinut că textul în analiză nu defineşte o reglementare clară şi adecvată sau proporţională care să nu dea naştere la interpretări şi aplicări diferite ale instanţelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări şi violări ale drepturilor omului de către C.E.D.O.
Faţă de această motivare şi mai ales de soluţia Curţii Constituţionale, descrisă mai sus, instanţa de apel va constata că, în speţă, la data soluţionării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat şi admis acţiunea de către instanţa de judecată.
Nu poate subzista nici susţinerea că anterior deciziei Curţii Constituţionale reclamantul ar fi fost proprietarul unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., prin aceea că prima instanţă a dat o soluţie de admitere totală sau parţială a acţiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiţiei stabilite de către norma juridică specială, şi, mai ales, izvorul acestui drept este însăşi reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Fiind declarat neconstituţional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate şi în lipsa unei manifestări de voinţă în sensul recunoaşterii acestui bun de către legiuitorul intern, acţiunea reclamantului cât şi soluţia judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituţionale şi juridice.
Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăşi naşterea dreptului subiectiv pretins în justiţie, judecătorul nu poate adăuga de la sine, şi nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun.
De aceia, în speţă, nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acţiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiţie este unul consacrat şi valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel a declarat recurs reclamanta, considerând că efectele deciziei Curţii Constituţionale nu erau aplicabile cauzelor aflate pe rol (atât in prima instanţa cât şi mai ales în apel) la data pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, ci eventual poate fi aplicabilă doar acţiunilor introduse după momentul momentul pronunţării acestei decizii.
A aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptăţite la despăgubiri pentru persoanele condamnate politic, în funcţie de momentul la care o instanţă de judecată a pronunţat o hotărâre definitive şi irevocabilă, deşi au depus cereri în acelaşi timp şi au urmat aceiaşi procedură în baza Legii nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute şi străine de voinţa reclamantului.
A apreciat că la momentul introducerii acţiunii de chemare în judecată, sub aspectul Legii nr. 221/2009, era născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în baza art. 5 alin. (l) lit. a), astfel că această lege aflată în vigoare la data formulării acţiunii este aplicabilă pe perioada desfăşurării întregului proces.
În acest sensul este şi hotărârea pronunţată de C.E.D.O., B. contra Croaţia, astfel că reclamanta avea dreptul la o „speranţă legitimă” că va câştiga cauza şi că are un bun în înţelesul art. 1 din Protocolul 1 al C.E.D.O.
În ipoteza în care nu mai beneficiază de despăgubiri în baza art. 5 alin. (l) lit. a) din Legea nr. 221/2009, recurenta reclamantă a arătat că poate obţine despăgubirii pe baza dispoziţiilor din dreptul comun (art. 998 C. civ.), câtă vreme s-a constat caracterul politic al măsurilor administrative abuzive împotriva sa şi a familiei sale.
Recursul va fi respins, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Astfel cum reiese din cuprinsul cererii de chemare în judecată şi potrivit situaţiei de fapt reţinute de instanţele de fond, autorul reclamantei a fost prizonier de război în Rusia, în urma celui de-al doilea război mondial, iar prin acţiunea promovată reclamanta tinde la repararea prejudiciului moral încercat de acesta pentru perioada de după 23 august 1944.
Situaţia dedusă judecăţii nu intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 221/2009, act normativ prin care legiuitorul a intenţionat acordarea anumitor reparaţii pentru condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Fără a nega traumele prizonieratului pe care l-a suportat autorul reclamantei, Înalta Curte constată că Legea nr. 221/2009 nu şi-a propus repararea şi a acestui tip de prejudiciu, măsurile reparatorii reglementate prin actul normativ de referinţă privind repararea consecinţelor condamnărilor cu caracter politic şi a măsurilor administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada comunistă, respectiv, după instaurarea regimului comunist, 6 martie 1945, şi până la 22 decembrie 1989.
În consecinţă, legea nu a avut în vedere decât cauze ale prejudiciilor imputabile direct şi nemijlocit regimului comunist, iar nu regimului anterior sau situaţiilor determinate de război chiar dacă acestea au avut consecinţe şi ulterior, derulându-se şi după 6 martie 1945.
Deşi prin motivele de recurs reclamanta a invocat neaplicabilitatea în speţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, chestiunea efectelor acesteia asupra proceselor în curs de judecată la data publicării ei este, însă, subsecventă stabilirii incidenţei, în cauză, a Legii nr. 221/2009.
Or, potrivit celor reţinute în analiza recursului, incidenţa Legii nr. 221/2009 este exclusă în prezenta cauză, raportat la considerentele precedente, astfel că, nu se mai pune problema aplicabilităţii sau nu a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, a cărei premisă este guvernarea raportului juridic dedus judecăţii de dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
În consecinţă, criticile recurentei-reclamante susmenţionate nu se mai impun a fi analizate, soluţia de respingere a cererii privind acordarea daunelor morale, pronunţată în apel, fiind justificată de inaplicabilitatea, în cauză, a Legii nr. 221/2009, sens în care se va înlocui motivarea din decizia recurată.
Dat fiind că situaţia de fapt a cauzei nu se încadrează în domeniul de aplicare a Legii nr. 221/2009 este irelevant cele stabilite prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
Aşa fiind, pentru considerentele arătate care le substituie pe cele reţinute de instanţa de apel, Înalta Curte, urmează în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., să respingă recursul declarat de recurentă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.D. împotriva deciziei nr. 715/ A din 7 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2234/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2239/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
