ICCJ. Decizia nr. 2239/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2239/2012
Dosar nr. 2201/101/2010
Şedinţa publică din 27 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 19 aprilie 2010, reclamanta C.A.M. a chemat în judecată S.R. prin M.F.P.B., pentru a-l obliga la plata sumei de 200.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de ea; câte 50.000 euro pentru cei doi bunici C.C. şi G. şi cei doi părinţi P.A. şi P.I., precum şi câte 50.000 euro pentru fiecare membru al familiei, inclusiv pentru ea, cu titlu de daune materiale. A solicitat şi plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta, a susţinut că, în noaptea de 18 iunie 1951, sub ameninţarea armelor, organele de miliţie şi armată au ordonat părinţilor săi P.I. şi A., precum şi bunicilor C.C. şi G., să-şi pună în carul propriu bunurile strict personale în vederea efectuării unui drum lung, fiind conduşi până la gara Maglavit, iar de acolo au fost urcaţi într-un tren de marfă, până în localitatea Urleasca Nouă din judeţul Brăila.
A arătat că, la destinaţie au fost lăsaţi în câmp, spunându-li-se să se descurce cum pot, neavând voie să părăsească localitatea, fiind nevoiţi să lucreze în câmp, la nişte ferme, pentru a putea supravieţui.
De asemenea, a susţinut că, relele tratamente nu au încetat nici după momentul ridicării restricţiei domiciliare, organele locale privindu-i ca duşmani ai regimului, fapt pentru care nu le-au restituit terenurile şi nici casa de locuit, în care fusese mutat sediul Sfatului Popular, în schimb, le-a fost pusă la dispoziţie o căsuţă cu două camere, apoi mutaţi într-o locuinţă insalubră, abia după ianuarie 1969 le-a fost predată folosinţa casei, în schimbul unei chirii pe care au plătit-o timp de 7-8 ani.
Prin sentinţa civilă nr. 517 din 1 octombrie 2010, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, în dosarul nr. 2201/101/2010, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta C.A.M. împotriva pârâtului S.R. reprezentat de M.F.P.
A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 10.000 euro, reprezentând 4.000 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral personal, 2.000 euro pentru prejudiciul moral încercat de mama sa, P.A., 2.000 euro pentru prejudiciul moral încercat de tatăl său P.I., 1.000 euro pentru prejudiciul moral încercat de bunica sa C.G. şi 1.000 euro pentru prejudiciul moral încercat de bunicul său C.C.
A fost obligat pârâtul şi la 700 lei, cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Reclamanta a făcut dovada că are calitatea de persoană îndreptăţită, fiind descendentă de gradul I a defuncţilor P.I. şi A., respectiv de gradul II, a defuncţilor C.C. şi G. şi, de asemenea, a dovedit că, împreună cu părinţii şi bunicii săi, au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, din adresa nr. 249 din 26 februarie 2010 a M.A.N. – D.I.M. a Ministerului de Interne, adresele Ministerelui de Interne nr. 76301 din 20 februarie 1990, nr. 75529 din 15 noiembrie 1990, 76609 din 22 martie 1991, adresa nr. P/184 din 17 martie 1994 emisă de Ministerul Justiţiei - D:I:M: şi hotărârile comisiei de aplicare a Decretului - Lege 118/1990 nr. 423/1991, 422/1990 şi adeverinţele emise de Primăria Şişeşti, reieşind că în perioada 18 iunie 1951 - 17 martie 1956, atât reclamanta, cât şi părinţii şi bunicii săi au fost ridicaţi de la domiciliu, stabilindu-li-se domiciliu obligatoriu în localitatea Urleasca Nouă, jud. Brăila, actul normativ în temeiul căruia s-a dispus această măsură fiind decizia M.A.I. nr. 200/1951.
În ceea ce priveşte criteriile de stabilire a despăgubirilor morale, în jurisprudenţă s-a decis că nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport cu consecinţele suferite de partea vătămată trebuie să aprecieze o anumită sumă globală care să compenseze suferinţele acesteia, apreciindu-se că acordarea sumei de 4000 euro reclamantei pentru prejudiciul personal şi a sumei de 1500 euro pentru prejudiciul încercat de fiecare dintre cei doi părinţi, este de natură a satisface proporţionalitatea între gravitatea vătămărilor aduse reclamantei şi autorilor săi şi durata menţinerii consecinţelor acestora şi se încadrează în limita maximă reglementată de legiuitor în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
S-a reţinut că reclamanta nu a făcut însă dovada că, urmare a aplicării administrativ politice, ei şi familiei sale i-ar fi fost confiscate bunurile imobile reclamate, respectiv o casă cu două camere, sală, cămară şi anexe, precum şi suprafaţa de 500 mp aferentă, iar acestea nu ar fi fost restituite.
S-a mai reţinut că, în raport cu dispoziţiile art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009 s-a apreciat că reparaţia legiuitorului vizează doar acoperirea prejudiciului material ce decurge din confiscarea bunurilor imobile, iar nu a celor mobile.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât pârâtul S.R. prin M.F.P. – D.G.F.P. Mehedinţi, cât şi reclamanta C.A.M.
Prin deciziei nr. 7 din 10 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, respingând apelul reclamantei şi admiţând apelul pârâtului, a fost schimbată în tot sentinţa apelată, în sensul respingerii acţiunii reclamantei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, prin care au fost declarate ca neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În această situaţie, instanţa având în vedere dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi dispoziţiile art. 147 din Constituţie a reţinut că decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti şi are putere numai pentru viitor, în sensul că după publicarea acesteia, are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
În raport de principiul aplicării imediate a legii noi, instanţa a considerat că este obligată să aplice dispoziţiile legale în vigoare la data când soluţionează cauza, inclusiv în căile de atac, fiind inadmisibil în cauză, ca legea veche să ultraactiveze. În aceste condiţii constatând că la data când se soluţionează apelurile declarate de părţi nu mai sunt în vigoare dispoziţiile legale ce au constituit temeiul legal al acţiunii, a apreciat că acţiunea formulată este neîntemeiată.
În speţă, s-a constatat că reclamanta a beneficiat de drepturile recunoscute după anul 1990 persoanelor persecutate politic, acordându-se lunar sume de bani potrivit Hotărârii nr. 423/1991, emisă de Comisia Judeţului Argeş pentru aplicarea Decretului - Lege nr. 118/1990, Hotărârii nr. 622/1990 şi Deciziei nr. R/ 119 din 22 septembrie 1998 emisă de D.G.M.P.S. Argeş, apreciindu-se că prejudiciul suferit este reparat ca urmare a beneficierii de drepturi materiale, potrivit actelor normative reparatorii anterioare.
În privinţa criticii din apelul reclamantei, referitoare la neacordarea despăgubirilor materiale pentru bunurile imobile şi bunurile mobile confiscate, s-a apreciat că tribunalul a soluţionat corect şi acest capăt de cerere. Susţinerile făcute de reclamantă în acţiune şi înscrisul depus de apărătorul reclamantei la dosar reprezentând redarea în formă lizibilă a conţinutului procesului verbal de confiscare din 20 iunie 1951, atestă că în imobilul casă ce nu s-a restituit autorilor reclamantei la momentul revenirii din Bărăgan, a funcţionat o perioadă sediul Sfatului Popular, ulterior însă, a fost predat proprietarilor.
Susţinerile reclamantei din acţiune privind nerestituirea unui imobil casă cu două camere, situat pe un teren pe care mai exista o casă, teren care, în prezent, ar fi ocupat de construcţia unui bloc, sunt contrazise atât de depoziţia martorei audiate, care a declarat că imobilul nerestituit a fost cel în care a funcţionat sediul Sfatului Popular, dar şi de opinia reclamantei exprimată cu ocazia efectuării expertizei, indicând ca fiind terenul autorilor ei o suprafaţă de teren proprietatea unei persoane fizice, ocupată de construcţii şi viţă de vie.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel a declarat recurs reclamanta prin care a solicitat admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată şi obligarea pârâtului la plata sumelor solicitate ca despăgubiri, respectiv, 200 000 de euro daune morale, pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă, câte 50 000 de euro cu titlu de daune morale pentru bunicii reclamantei, C.C. şi G., decedaţi, câte 50 000 de euro cu titlul de daune morale pentru părinţii reclamantei, P.A. şi P.I., decedaţi, iar ca daune materiale câte 50 000 de euro pentru fiecare membru al familiei, inclusiv pentru reclamantă.
A solicitat şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate pentru acest proces.
În susţinerea motivelor de recurs, indicând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta a arătat că în mod eronat, instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010, pronunţată de Curtea Constituţională.
A considerat că daunele morale solicitate trebuiau acordate având în vedere principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, fiind de neconceput ca persoane titulare ale aceloraşi drepturi să primească un tratament diferit în faţa legii, creând discriminări între persoanele care au obţinut o reparaţie în baza Legii nr. 221/2009 şi persoanele care nu mai pot obţine această reparaţie în prezent.
A susţinut că Avocatul Poporului, în punctele sale de vedere, a apreciat că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale, reglementarea dedusă controlului de constituţionalitate se aplică tuturor celor aflaţi în situaţia prevăzută în ipoteza normelor legale, fără nicio discriminare pe considerente arbitrare, iar C.E.D.O. a statuat, referindu-se la restituirile de bunuri, că este necesar ca acestea să se facă în aşa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăţi (Hotărârea din 05 noiembrie 2002 în cauza P. şi P. contra Cehiei).
În ceea ce priveşte daunele materiale solicitate, a arătat că în mod eronat instanţa de apel a considerat că nu se impune acordarea acestora.
Dispunând în acest fel, instanţa nu a luat în considerare înscrisurile depuse la dosarul cauzei şi declaraţiile martorilor audiaţi în cauză. A arătat că la data deportării, a dovedit faptul că, familia sa deţinea bunurile mobile din procesul verbal de inventariere din 20 iunie 1951, ce au rămas în administrarea Sfatului Popular, enumerate în anexa depusă odată cu acţiunea.
A mai arătat că a depus la dosarul cauzei şi copia extras, eliberată de Arhivele Statului - Mehedinţi, sub nr. 1592 din 28 septembrie 2009 cu care a făcut dovada că la data dislocării, părinţii şi bunicii mei deţineau în comuna Vânători, două case, două magazii şi două pătule, din care le-a fost predate numai o casă, un patul şi o magazie. A susţinut că prin administrarea probei cu expertiză care a stabilit o valoare orientativă a bunurilor mobile şi imobile, daunele materiale au fost pe deplin dovedite.
Recursul va fi respins, ca nefondat, pentru următoarele considerente.
În esenţă, recurenta-reclamantă a criticat hotărârea instanţei de apel sub aspectul greşitei reţineri în cauză a Deciziei nr. 1358/2010, pronunţată de Curte Constituţională.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin deciziile invocate de recurent, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, fiind publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Cu privire la despăgubirile materiale solicitate de recurenta-reclamantă, din considerentele deciziei recurate, rezultă faptul că, despăgubirile materiale solicitate de reclamantă au fost apreciate ca neîntemeiate, întrucât, nu au fost dovedite.
Susţinând că instanţa de apel nu a luat în considerare înscrisurile depuse la dosar, declaraţiile martorilor, precum şi expertiza care a stabilit o valoare orientativă a bunurilor mobile şi imobile, de fapt, recurenta reclamanta solicită reaprecierea probelor în recurs.
Această solicitare, nu se încadrează în nici unul din cazurile de modificare sau casare prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.
Faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, aşa cum urmăreşte în realitate recurenta, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.
Pentru considerentele arătate, recursul va fi respins, ca nefondat, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.A.M. împotriva deciziei nr. 7 din 10 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2238/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 224/2012. Civil. Uzucapiune. Recurs → |
|---|
