ICCJ. Decizia nr. 2283/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2283/2012
Dosar nr. 1266/97/2010
Şedinţa publică din 28 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 22 martie 2010, reclamanta M.A.F., în calitate de descendentă a tatălui său, M.I., a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând ca prin hotărâre:
- să se constate caracterul politic al condamnării suferite de către acesta prin sentinţa penală nr. 20 din 15 ianuarie 1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a III-a militară Cluj, pentru săvârşirea infracţiunii de omisiune a denunţării infracţiunii de insurecţie armată, prevăzută şi pedepsită de art. 228 rap. la art. 221 C. pen. anterior,
- să se dispună menţionarea caracterului politic al condamnării, atât pe respectiva hotărâre, cât şi pe decizia tribunalului superior – Colegiul Militar – nr. 181 din 14 aprilie 1959;
- să fie obligat pârâtul să-i achite suma de 610.000 euro, echivalent cu 2.623.000 lei calculaţi la cursul de 4,3 lei/euro, cu titlu despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de antecesorul său prin condamnare, precum şi suma de 12.800 lei reprezentând echivalentul bunurilor confiscate;
- reevaluarea sumelor pretinse la rata inflaţiei de la data plăţii;
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că are calitatea de unică descendentă a defunctului M.I., decedat la data de 30 aprilie 1973 şi că acesta a suferit o condamnare penală cu caracter politic de 8 ani închisoare corecţională şi confiscarea averii pentru infracţiunea de omisiune a denunţării prev. de art. 228 rap. la art. 211 C. pen. anterior, conform sentinţei penale nr. 20/1959 a Tribunalului Miliar a Regiunii a III-a militare Cluj, şi a deciziei nr. 181/1959 a Tribunalului Suprem. Detenţia a fost executată în perioada 20 octombrie 1958 – 15 ianuarie 1963, după care, tatăl reclamantei s-a reangajat la secţia de semifabricate a C.S.H. ca simplu tehnician, nicidecum ca şef antecalcul proiectare, funcţie avută la momentul arestării lui.
Ulterior, prin decizia nr. 32/1994, Plenul Secţiilor Unite ale Curţii Supreme de Justiţie a României a recunoscut caracterul abuziv al condamnării, achitând pe cei 23 de inculpaţi, între care şi antecesorul reclamantei.
Despăgubirile pretinse statului pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea pe nedrept a tatălui său sunt în sumă de 310.000 euro, adică 200 euro/zi de detenţie efectiv executată. Reclamanta a mai arătat că pentru efectele ulterioare acestei condamnări, respectiv eforturile de readucere a organismului la normal în condiţiile în care, în perioada de detenţie i-a fost zdruncinată sănătatea şi i-a fost cauzat decesul prematur, precum şi pentru degradarea socială, respectiv din punct de vedere al serviciului şi poziţiei sociale, suma cuvenită cu titlu de despăgubiri este de 300.000 euro.
Întrucât, prin hotărârea de condamnare i-a fost confiscată averea tatălui său, printre care şi un ceas elveţian marca T., extraplat, evaluat la 10.800 lei, precum şi verigheta în valoare de 2000 lei, incluzând şi valoarea sentimentală a acestor obiecte, solicită obligarea pârâtului şi la plata acestei sume de bani.
Cererea a fost precizată de reclamantă în sensul că a solicitat să se constate că infracţiunea pentru care antecesorul său a fost condamnat se încadrează în disp. art. 1 din Legea nr. 221/2009, fiind considerată de drept ca având caracter politic, iar despăgubirile morale în cuantumul arătat le pretinde pentru încălcarea drepturilor fundamentale ale tatălui său: dreptul la libertate şi siguranţă, interzicerea torturii, dreptul la libertatea vieţii private şi de familie, a domiciliului, a corespondenţei, a libertăţii de exprimare, a libertăţii de întrunire şi asociere, etc.
Prin sentinţa civilă nr. 168 din 9 iunie 2010, Tribunalul Hunedoara a admis în parte acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamanta M.A.F., şi în consecinţă, a constatat caracterul politic al condamnării dispuse prin sentinţa penală nr. 20/1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a III-a militară Cluj din dosar nr. 1994/1958, definitivă prin decizia nr. 181/1959 a Tribunalului Suprem – Colegiul Militar.
A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 50.000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii efective, cu titlu de despăgubiri morale, pentru prejudiciul moral cauzat prin condamnarea politică suferită de antecesorul său, M.I., decedat la 30 aprilie 1973, în baza sentinţei respective.
A fost respinsă în rest acţiunea.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că antecesorul reclamantei a suferit o condamnare penală de 8 ani închisoare corecţională şi confiscarea averii personale pentru săvârşirea infracţiunii de omisiune a denunţării crimei de insurecţie armată, conform sentinţei nr. 20/1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a III-a militară Cluj din dosar nr. 1994/1958, definitivă prin decizia nr. 181/1959 a Tribunalului Suprem – Colegiul Militar. Pedeapsa s-a executat parţial în perioada 26 octombrie 1958 – 14 ianuarie 1963, antecesorul reclamantei fiind eliberat prin graţiere din Penitenciarul Aiud.
După căderea regimului comunist, prin decizia nr. 32/1994, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare declarat de Procurorul General şi casând hotărârile de condamnare a lotului de inculpaţi din care a făcut parte şi antecesorul reclamantei, M.I., a dispus achitarea acestuia.
Instanţa de fond a reţinut că infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 211 C. pen. anterior este menţionată expres în art. 1 din Legea nr. 221/2009, ca fiind de drept condamnare politică, astfel încât reclamanta, în calitate de descendentă de gradul I a condamnatului politic M.I. este îndreptăţită la despăgubiri în condiţiile art. 5 din respectivul act normativ. Având în vedere principiul echităţii bazat pe dreptate şi nepărtinire, situaţia personală concretă a reclamantei şi momentul istoric în care s-a produs drama arestării sale, vârsta acestuia, situaţia familială, consecinţele perioadei de detenţie pentru familie şi sănătate, instanţa a considerat că este îndreptăţită cererea reclamantei de acordare de daune morale, pe care le-a apreciat la suma de 50.000 euro.
A fost respinsă acţiunea sub aspectul daunelor materiale apreciindu-se ca nedovedită, în condiţiile în care, din procesul verbal de opisare a bunurilor care au aparţinut antecesorului reclamantei, şi care s-au păstrat în custodia M.A.I., la momentul arestării nu se menţionează bunuri mobile de valoare precum cele indicate în acţiune.
Soluţionând apelurile părţilor declarate împotriva hotărârii tribunalului, curtea de apel a reţinut următoarele:
Reclamanta a formulat acţiunea la data de 12 decembrie 2009, acţiunea fiind soluţionată la data de 23 iunie 2010 când Legea nr. 221/2009 avea o altă formă decât legea în vigoare la momentul pronunţării hotărârii de faţă.
Astfel, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din legea nr. 221/2009, în forma anterioară, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, şi după decesul acesteia soţul sau descendenţii până la gradul II inclusiv, puteau solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Reclamanta în calitate de succesoare al tatălui său, îndeplinea condiţiile impuse de acest text legal – aspect necontestat de niciuna din părţi – astfel că a depus acţiunea pendinte.
Acest text de lege a fost modificat prin O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010, care a fost declarată neconstituţională prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 în vigoare de la 15 noiembrie 2010. De asemenea, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi au fost declarate neconstituţionale prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010. Prin declararea ca neconstituţională a acestei dispoziţii legale, a fost golită de conţinut prevederea legală care permitea acordarea de daune morale în temeiul acestei legi speciale, fiind posibilă în continuare acordarea de despăgubiri materiale.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, ";Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept";.
De la data publicării acestor decizii, a expirat termenul de 45 de zile, fără ca Guvernul, respectiv Parlamentul, să modifice în vreun fel legea, respectiv ordonanţa de urgenţă declarate neconstituţionale.
În aceste condiţii, se constată că temeiul juridic în baza căruia au fost acordate daunele morale nu mai subzistă, astfel că petitele din acţiunea reclamantei care vizau acest aspect sunt lipsite de temei juridic.
Suferinţele tatălui reclamantei din detenţie şi urmările acestora, sunt incontestabile, însă în condiţiile modificării legii şi încetării efectelor temeiurilor de drept care au permis acordarea despăgubirilor morale pentru această perioadă, nu se mai poate lua în calcul o reparaţie echitabilă pe acest temei.
Cu privire la despăgubirile materiale cerute, respectiv contravaloarea unui ceas elveţian şi a unei verighete; instanţa de fond în mod corect a respins pretenţiile ca nedovedite, cu motivarea că aceste bunuri nu au fost reţinute în procesul verbal de confiscare. Nici în apel nu au fost aduse alte probe cu care să fie făcută dovada certă că aceste bunuri au fost confiscate de organele statului, pentru a fi incidente prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din legea nr. 221/2009.
În ce priveşte apelul pârâtului s-a arătat că faţă de decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, prevederile art. 5 alin. (1) teza 1 lit. a) din legea nr. 221/2009 fiind declarate neconstituţionale sunt lipsite de efect, astfel că s-a reţinut ca neîntemeiat petitul din acţiunea reclamantului privind acordarea daunelor morale.
Ca urmare, prin decizia nr. 65 din 24 februarie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul declarat de pârâtul M.F.P prin D.G.F.P a jud. Hunedoara împotriva sentinţei civile nr. 168/2010 pronunţată de Tribunalul Hunedoara.
A fost schimbată în parte sentinţa atacată în sensul că s-a respins petitul privind acordarea de daune morale, formulat de reclamanta M.A.F. în contradictoriu cu pârâtul.
A fost menţinută în rest sentinţa atacată.
A fost respins apelul declarat de reclamantă împotriva aceleiaşi sentinţe.
Împotriva susmenţionatei hotărâri a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care a susţinut, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4, 5, 6, 7 şi 9 C. proc. civ. că:
- instanţa de apel a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti atunci când, din oficiu, a analizat legalitatea hotărârii primei instanţe în raport de constatarea neconstituţionalităţii normei ce a constituit temeiul cererii de chemare în judecată, deşi în cauză nu exista niciun incident procedural dintre cele pe care instanţa le-ar fi putut pune în discuţie din oficiu.
- instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., întrucât nu a indicat considerentele de fapt şi de drept pentru care a admis apelul pârâtului, dar şi pentru că nu a observat că direcţia nu are abilitare legală de a reprezenta statul şi de a promova apel în numele său.
Singura referire la temeinicia apelului statului este cea privind incidenţa deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale în raport de care s-a decis că „astfel se va respinge petitul din acţiunea reclamantului”, fără a fi examinată calitatea procesuală activă a direcţiei pentru Statul Român.
Deciziile Curţii Constituţionale nu constituie temei de drept, iar simpla menţiune de respingere a acţiunii sale nu reprezintă considerente de fapt în susţinerea soluţiei de admitere a apelului pârâtului, în acest fel fiind încălcate prevederile art. 261 pct. 5 şi ale art. 105 alin. (2) C. proc. civ., devenind astfel incidente prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
- instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut.
S-a arătat că deşi instanţa de apel a reţinut corect că cererea de apel formulată de pârât privea doar chestiunea diminuării despăgubirilor morale acordate, a admis apelul şi a respins în totalitate cererea privind obligarea pârâtului la daune.
- hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, aspect învederat anterior şi în acelaşi timp, cuprinde motive contradictorii în sensul că deşi a reţinut că întruneşte condiţiile legale pentru a beneficia de prevederile Legii nr. 221/2009, reţine că hotărârea tribunalului este lipsită de temei legal.
- decizia curţii de apel este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, sens în care a invocat art. 295 C. proc. civ., susţinând că nu se poate aduce atingere unei hotărâri judecătoreşti care la data când a fost pronunţată a fost dată cu respectarea legii – art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, neconstituţionalitatea acestei norme legale având efecte doar pentru viitor.
Instanţa de apel a ignorat chestiunea inexistenţei unui apel promovat de către reprezentantul legal al statului român, respectiv de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice, cu încălcarea prevederilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954.
În mod greşit se fac referiri la lipsirea de efecte juridice a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 întrucât pe lângă faptul că se încalcă principiul de interpretare al legii în timp, se analizează motive ce nu au fost puse în discuţie în apel, respectiv neincidenţa Legii nr. 202/2010.
Or, cu privire la această chestiune a susţinut că alin. (1) al art. 5, astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 202/2010 este în vigoare astfel încât şi norma corespondentă din Legea nr. 221/2009 este în fiinţă şi dau competenţa instanţei să acorde despăgubiri morale.
Cât priveşte despăgubirile materiale solicitate în cauza de faţă a susţinut că deşi nu s-a contestat de către pârât confiscarea bunurilor/ contravaloare acestora pretinsă, în mod greşit le-a fost respinsă cererea de restituire/ despăgubire ca echivalent al lor.
Dispoziţia instanţei este contrară normelor Decretului nr. 111/1951 şi ale deciziei Consiliului de Miniştri nr. 6491/1951 ce dispuneau exclusiv în favoarea statului şi în detrimentul proprietarilor (sens în care s-a făcut trimitere la dispoziţii din aceste acte normative).
Întrucât a dovedit cu martori existenţa bunurilor şi preluarea acestora de către stat (fiind în imposibilitate să depună eventuale înscrisuri), a solicitat admiterea recursului şi, în urma rejudecării cauzei, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Recursul reclamantei este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată în recurs în interesul legi, de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemata să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamanta M.A.F. norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, şi îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate; această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată” şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale”.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici nomele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, şi Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”.
Cum deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data 24 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal şi nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: “prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate”.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil ori dreptul la nediscriminare, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Ca urmare, criticile din recursul reclamantei privind lipsa de temei legal a hotărârii ori că aceasta a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se vădesc a nu fi fondate.
Nu sunt fondate nici criticile încadrate în prevederile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., întrucât în accepţiunea acestei norme legale, depăşirea atribuţiilor instanţelor judecătoreşti se concretizează într-o imixtiune a instanţei de judecată în sfera activităţii executive sau legislative, astfel cum a fost aceasta consacrată de Constituţie sau de o lege organică, iar nu situaţia în speţă, în care, constatând incidenţa deciziei instanţei de contencios constituţional, sus invocată, care practic a suprimat temeiul pretenţiilor deduse judecăţii, instanţa de apel a soluţionat cererea dedusă judecăţii în raport de situaţia juridică menţionată, pronunţându-se astfel în limitele competenţelor sale constituţionale.
Dat fiind caracterul devolutiv al apelului, consacrat de prevederile art. 292 C. proc. civ., care înseamnă devoluţiunea (analizarea) inclusiv a fondului cauzei în această etapă procesuală, chestiunea lipsei de temei legal (consecinţă a neconstituţionalităţii normei ce constituie baza pretenţiilor solicitate) putea şi trebuia să facă obiectul verificărilor instanţei de apel chiar dacă aceasta nu a fost invocată în declaraţia de apel (moment procesual la care nu se pronunţase încă instanţa de contencios constituţional), lipsa de temei legal fiind cu evidenţă o chestiune de ordine publică ce poate fi invocată inclusiv în recurs.
Nu sunt fondate nici criticile încadrate în prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât motivele dezvoltate în susţinerea acestui motiv de recurs se circumscriu, în realitate, în punctul şapte al art. 304 C. proc. civ., chestiunea nemotivării ori insuficientei nemotivări vădindu-se ca aparţinând acestui motiv de recurs.
Analizând această critică din perspectiva normei legale în care a fost reîncadrată, ca şi a celor dezvoltate în susţinerea acestui motiv de recurs (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) se constată că, dimpotrivă, hotărârea atacată cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază, expuse într-o manieră coerentă, precisă şi concisă, în concordanţă cu soluţia instanţei cuprinsă în dispozitivul aceleiaşi hotărâri.
Acţiunea reclamantei a fost respinsă, astfel cum limpede rezultă din cuprinsul deciziei, datorită intervenţiei deciziei Curţii Constituţionale, care a avut drept consecinţă suprimarea temeiului cererii de chemare în judecată – art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, consecinţa fiind soluţia pronunţată de instanţa de apel.
Chestiunea constând în nelegalitatea hotărârii pronunţată de instanţa de apel pe considerentul că nu s-ar fi pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a judeţului Hunedoara (în realitate, a lipsei calităţii de reprezentant) a făcut obiectul verificărilor instanţei, potrivit celor cuprinse în practicaua deciziei atacate, din care rezultă ca fiind nefondată excepţia menţionată, care a fost respinsă, întrucât direcţia şi-a justificat calitatea de reprezentant cu mandatul înregistrat sub nr. 43239 din 1 aprilie 2010, depus la dosarul cauzei.
Sunt, deasemenea, nefondate şi criticile încadrate în prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în raport de considerentele dezvoltate în analiza celorlalte motive de recurs, dar şi pentru că, în speţă, nu este întrunită ipoteza reglementată de acest text legal.
Acest motiv de recurs nu-şi găseşte aplicare, în ipostazele sale, astfel cum sunt reglementate de norma ce-l încorporează, în acele situaţii în care instanţa era obligată să statueze explicit asupra unor cereri şi nu poate fi găsit ca incident, în acele situaţii în care instanţa nu mai analizează/ se pronunţă în limitele pretenţiei deduse în justiţie, pentru că însăşi temeiul juridic al acestora a dispărut, ceea ce face să nu existe nici un caz de plus ori extra petita.
Nici nelegalitatea hotărârii din perspectiva nerestituirii bunurilor confiscate ori a echivalentului acestora, nu poate fi primită, întrucât, astfel cum legal au reţinut instanţele fondului, probele administrate în cauză au dovedit netemeinicia acestei cereri, sens în care corect s-a relevat că nici în hotărârea de condamnare şi nici din alte probe nu a rezultat o atare împrejurare, pentru a atrage astfel incidenţa prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 (care reglementează, în realitate, dreptul la despăgubiri pentru o cu totul altă categorie de bunuri decât cea pretinsă în cauză şi în măsura îndeplinirii cerinţelor textului evocat, condiţii neîndeplinite în cauză).
Ca urmare, faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecăţii va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.A.F. împotriva deciziei nr. 65 din 24 februarie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia - secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2241/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2363/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
