ICCJ. Decizia nr. 2273/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2273/2012
Dosar nr. 39001/2/2005
Şedinţa publică de la 28 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 1289/2004, pe rolul Tribunalului Ialomiţa, secţia civilă, reclamanţii T.D., V.M., V.V.C. i-au chemat în judecată pe pârâţii Consiliul local Bucureşti, Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Ialomiţa, Prefectura Ialomiţa şi Primăria Ţăndărei, solicitând anularea dispoziţiei nr. 609 din 25 mai 2004, emisă de Primarul comunei Bucureşti şi retrocedarea în natură a unor bunuri imobile: locuinţă personală cu 9 încăperi, acoperită cu tablă, construită din paiantă; clădire personală, situată în comuna Ţăndărei, compusă din 11 camere, învelită cu ţiglă, din cărămidă şi grajd pentru animale mari din scândură; magazie cereale din scândură acoperită cu tablă; magazie paiantă acoperită cu ţiglă; conac în suprafaţă de 1.800 mp şi 8 locuri de casă, în comuna Bucu.
Reclamanţii au solicitat, în situaţia în care retrocedarea în natură nu este posibilă, plata de despăgubiri pentru bunurile menţionate.
La termenul din 27 septembrie 2005, instanţa, din oficiu, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor.
Prin Sentinţa civilă nr. 687 F din 4 octombrie 2005, Tribunalul Ialomiţa, secţia civilă a admis excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor V.M. şi V.V.C., a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria Ţăndărei; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Prefectura Ialomiţa; a respins cererea formulată de reclamanţii V.M. şi V.V.C., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local Bucu, Prefectura Ialomiţa şi Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind introdusă de persoane lipsite de calitate procesuală activă; a respins cererea formulată de reclamantul T.D., în contradictoriu cu pârâta Primăria Ţăndărei, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a admis cererea formulată de reclamantul T.D., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local Bucu, Prefectura Ialomiţa şi Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. Ialomiţa; a anulat Dispoziţia nr. 609 din 25 mai 2004 a Consiliului Local Bucureşti; a constatat că reclamantul T.D. este îndreptăţit la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în titluri de despăgubire, în sumă de 26.552.633.238 lei (ROL) sau 2.655.263 lei (RON), conform raportului de expertiză; a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice să emită titlurile de despăgubire, corespunzător sumei menţionate.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanţii-apelanţi V.M. şi V.V.C., arătând că sunt moştenitorii legali ai defunctului T.D., în calitate de colaterali (strănepoţi de frate), şi, în consecinţă, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor este nelegală.
În cauză a mai declarat apel şi Ministerul Finanţelor Publice, arătând că motivarea Dispoziţiei nr. 609 din 25 mai 2004, cu privire la respingerea notificării, este temeinică şi legală, deoarece nu s-au depus acte doveditoare.
Prin Decizia civilă nr. 190A din 13 aprilie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. Ialomiţa; a admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi V.M. şi V.V.C.; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelanţilor şi a admis acţiunea, în sensul că toţi reclamanţii: T.D., V.M. şi V.V.C. sunt îndreptăţiţi la măsurile reparatorii stabilite prin sentinţa apelată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că, din actele de stare civilă aflate la dosar, rezultă că apelanţii-reclamanţi au vocaţie succesorală, fiind colaterali privilegiaţi (strănepoţi de frate). Aceştia sunt moştenitori legali ai mamei lor, V.G. (născută T.), decedată la 26 iunie 1981, care este nepoată de frate a defunctului T.D. V.G. este sora reclamantului T.D., amândoi având ca părinţi pe T.N. şi T.M., iar T.N., bunicul matern al apelanţilor şi tatăl reclamantului T.D., este fratele defunctului T.D., decedat la 11 mai 1969.
În consecinţă, dreptul autoarei apelanţilor, la succesiunea defunctului T.D., este identic cu cel al reclamantului T.D., fiind aplicabile, în cauză, dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte apelul declarat de Ministerul Finanţelor Publice, acesta este nefondat, întrucât actele doveditoare au fost depuse odată cu notificarea, iar art. 22 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, prevede că actele doveditoare pot fi depuse până la data soluţionării notificării.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Ialomiţa, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate.
În dezvoltarea criticilor formulate, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., pârâtul a arătat următoarele:
Motivarea Dispoziţiei nr. 609 din 25 mai 2004 a Consiliului Local Bucureşti, cu privire la respingerea notificării, este temeinică şi legală, deoarece notificarea a fost respinsă pentru că nu s-au depus acte doveditoare. Solicitantul avea obligaţia, conform art. 22 din Legea nr. 10/2001, să depună actele doveditoare prevăzute de lege în termen de 18 luni, termen care a fost prelungit succesiv, prin O.U.G. nr. 109/2001, nr. 145/2001, nr. 184/2002 şi nr. 10/2003, până la data de 1 iulie 2003.
Mai mult, prin probatoriu administrat în cauză, actele însoţitoare sunt executate la Direcţia Judeţeană Ialomiţa a Arhivelor Naţionale, la data de 22 octombrie 2004, în urma cererii depuse în data de 14 octombrie 2004, de către unul dintre reclamanţi, deci peste termenul prevăzut de lege. Prin urmare, actele doveditoare au fost depuse tardiv, Dispoziţia nr. 609 din 25 mai 2004 fiind temeinică şi legală.
Un alt motiv de recurs îl constituie stabilirea corectă a cadrului procesual, întrucât hotărârea instanţei de fond, menţinută şi în apel, nu poate fi pusă în executare, atât timp cât nu a fost pronunţată în contradictoriu cu persoana care ar fi avut calitate procesuală pasivă, adică Statul Român.
Potrivit art. 28 din Legea nr. 10/2001, numai în cazul în care nu a fost identificată unitatea deţinătoare, persoana îndreptăţită poate chema în judecată Statul, prin Ministerul Finanţelor Publice. Din chiar textul legii speciale, reiese că Ministerul Finanţelor Publice nu a avut calitate procesuală pasivă în prezenta acţiune, ci Statul Român, care este persoana juridică de drept public distinctă de Ministerul Finanţelor Publice.
Astfel, nici instanţa de fond şi nici cea de apel nu au stabilit cadrul procesual şi legitimarea procesuală pasivă a Statului Român, Ministerul Finanţelor Publice neputând fi chemat în calitate de pârât şi neputând participa în proces, în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al pârâtului Statul Român.
Afirmaţiile menţionate sunt întemeiate şi pe dispoziţiile art. 3 pct. 56 din H.G. nr. 208/2005, care stipulează că Ministerul Finanţelor Publice reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, în faţa instanţelor, precum şi în orice alte situaţii în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ.
Intimaţii reclamanţi V.M. şi V.V.C. au formulat întâmpinare, în condiţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Recursul nu este fondat, pentru considerentele ce vor succede:
Asupra primului motiv prin care se invocă depunerea tardivă a actelor doveditoare de către reclamanţi, în sensul art. 22 din Legea nr. 10/2001, instanţa îl consideră nefondat, pentru argumentele ce vor suplini motivarea instanţei de apel.
În acest sens, în opinia instanţei de recurs, dând eficienţă juridică probelor administrate în procedura judiciară, în dovedirea calităţii de persoane îndreptăţite la restituirea imobilului în litigiu şi a dreptului de proprietate asupra acestui imobil, instanţa de apel a procedat corect.
Astfel, contrar susţinerii recurentului, cenzurarea legalităţii dispoziţiei, prin care unitatea deţinătoare s-a pronunţat asupra notificării, nu se poate face doar prin prisma dovezilor aflate în dosarul administrativ. Altminteri, ar însemna ca accesul la un tribunal independent şi imparţial, cu deplină jurisdicţie, în fapt şi în drept, recunoscut părţilor interesate, prin reglementarea căii de atac împotriva actului unităţii deţinătoare, să fie unul iluzoriu, pur formal, de vreme ce nu li i s-ar îngădui acestora să demonstreze temeinicia pretenţiilor lor.
De asemenea, principiul care guvernează administrarea probatoriului este acela al nemijlocirii instanţei (conform art. 169 alin. (1) C. proc. civ., administrarea dovezilor se face în faţa instanţei de judecată, dacă legea nu dispune altfel), ceea ce înseamnă că fundamentarea soluţiei instanţei trebuie să se facă, în primul rând, pe probele administrate în faţa acesteia.
În consecinţă, urmează să se constate că, încuviinţând administrarea probelor, pe aspecte care vizau calitatea de persoane îndreptăţite şi dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, instanţa fondului au respectat normele procedurale care guvernează desfăşurarea judecăţii, precum şi dreptul reclamanţilor la un proces echitabil, garantat de articolul 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, prin recunoaşterea posibilităţii legale a acestora de a face dovada susţinerilor lor, în procedura judiciară.
Asupra motivului de recurs, prin care se critică greşita stabilire a cadrului procesual, prin faptul că nu s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, se observă că acesta a fost invocat direct în recurs, omisso medio, ceea ce este inadmisibil, în raport de natura căii de atac a recursului, de a fi o cale de atac subsecventă apelului.
Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt operante motivele de recurs invocate, reglementate de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva Deciziei nr. 190A din 13 aprilie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva Deciziei nr. 190A din 13 aprilie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2268/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2278/2012. Civil → |
|---|
