ICCJ. Decizia nr. 2286/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2286/2012
Dosar nr. 1730/115/2010
Şedinţa publică de la 28 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Caraş-Severin, sub nr. 1730/115 din 20 aprilie 2010, ulterior precizată, reclamanţii R.I. şi P.L. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să fie obligat pârâtul să le plătească despăgubiri morale în sumă de câte 1.000.000 euro pentru prejudiciul suferit de ei personal, cât şi de părinţii lor R.I. şi R.A., decedaţi, ca urmare a strămutării lor din localitatea Rusca Teregova, în localitatea Oţelu Roşu, în perioada 15 ianuarie 1950 - 31 august 1959.
Prin Sentinţa civilă nr. 1245 din 23 iunie 2010, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea precizată a reclamanţilor; a obligat pârâtul să plătească reclamanţilor contravaloarea în lei a sumei de câte 50.000 euro la data executării.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinţei civile apelate, iar, pe fond, respingerea acţiunii reclamanţilor, ca neîntemeiată.
Prin Decizia civilă nr. 616A din 17 martie 2001, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin şi, rejudecând: a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că a respins acţiunea civilă introdusă de către reclamanţii R.I. şi P.L. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Motivul pentru care reclamanţii nu au dreptul la despăgubiri morale, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii lor, a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţie şi cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile legale constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării, deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt general obligatorii şi au putere de lege numai pentru viitor.
În cazul de faţă, Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a expirat, fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Prin urmare, această decizie a Curţii Constituţionale a devenit obligatorie pentru instanţă.
Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii reclamanţilor R.I. şi P.L., şi-a încetat efectele juridice.
Inexistenţa temeiului juridic atrage nelegalitatea acţiunii reclamanţilor, sub aspectul despăgubirilor morale. Această soluţie se impune, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită, până la pronunţarea unei hotărâri definitive, şi faţă de caracterul devolutiv a căii de atac a apelului, prin care se readuc în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept dezbătute în prima instanţă, provocând-se o nouă judecată asupra fondului.
Nu se poate reţine nici că reclamanţii aveau, anterior deciziei Curţii Constituţionale un ";bun";, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Aceştia aveau doar posibilitatea de a-l dobândi, printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.
În cazul de faţă, nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanţa fiind îndreptăţită să exercite un control complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii R.I. şi P.L., solicitând admiterea recursului, modificarea Deciziei civile nr. 616/A din 17 martie 2011, iar, pe fond, menţinerea Sentinţei civile nr. 1245 din 23 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, ca temeinică şi legală.
În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanţii au arătat că instanţa de apel trebuia să analizeze consecinţele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 asupra drepturilor lor, din perspectiva art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, a art. 1 al Protocolului nr. 12 Adiţional la Convenţie, a art. 14 al Convenţiei, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie şi protocoalele adiţionale şi a art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.
Curtea Constituţională a statuat că situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă, pentru a se justifica deosebirile de tratament judiciar, iar această deosebire trebuie să fie obiectivă şi rezonabilă.
Or, aplicarea deciziei Curţii Constituţionale, în cazul persoanelor ale căror procese sunt formulate în baza Legii nr. 221/2009, care nu au fost soluţionate în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive, ar fi de natură să instituie un tratament diferit faţă de persoanele care deţin deja o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în situaţia unui proces sau a unei cereri, formulate tot în baza Legii nr. 221/2009, în baza unui criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, cu încălcarea principiului egalităţii în faţa legii, statuat prin art. 16 alin. (1) din Constituţia României, conform căruia, în situaţii egale, tratamentul judiciar nu poate fi diferit.
Art. 14 al Convenţiei, care interzice discriminarea, în legătură cu drepturile şi libertăţile pe care Convenţia le reglementează şi impune să se cerceteze dacă există discriminare, dacă tratamente diferenţiate sunt aplicate unor situaţii analoage sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă şi rezonabilă, dacă urmăreşte un scop legitim şi respectă un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru realizarea lui.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidenţiat că, pe baza art. 14 din Convenţie, o distincţie este discriminatorie, dacă nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă, adică dacă nu urmăreşte un ";scop legitim"; sau nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat (cauza Marckx c. Belgiei - 13 iunie 1979).
Or, reclamanţilor nu li se poate aplica un tratament diferit faţă de cei care au deja hotărâri de acordare a despăgubirilor morale, doar pentru că au acţionat mai târziu, deşi în termenul legal.
Prin urmare, aplicarea Deciziei nr. 1.358/2010 a Curţii Constituţionale unui proces pendinte şi suprimarea temeiului unei legi accesibile şi previzibile poate fi asimilată intervenţiei legislativului în soluţionarea procesului şi ar crea premisele unei discriminări între persoane cu situaţii identice.
În ceea ce priveşte garanţia egalităţii armelor, Curtea reaminteşte că, în jurisprudenţa sa, aceasta înseamnă tratarea egală a părţilor, pe toată desfăşurarea procedurii, în faţa unui tribunal independent şi imparţial instituit de lege, în sensul menţinerii unui just echilibru între interesele părţilor.
Or, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuşi temeiului juridic ce a stat la baza declanşării litigiului în care pârât este statul, la iniţiativa acestuia, pentru considerentele ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea cu dispoziţiile constituţionale, această garanţie poate fi afectată, cu consecinţa nerespectării drepturilor reclamanţilor la un proces echitabil, conform art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea a reţinut că art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează, în esenţă, dreptul de proprietate.
În acest sens, instanţa trebuie să aibă în vedere că, în speţă, reclamanţii se află în situaţia de a avea o hotărâre de admitere pronunţată de prima instanţă, într-un litigiu declanşat anterior intervenirii deciziei Curţii Constituţionale, motiv pentru care le sunt aplicabile dispoziţiile legale de la momentul învestirii instanţei, această decizie neputând retroactiva, fără a afecta, în principiu, garantarea art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, art. 14 al Convenţiei şi a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de către instanţa naţională, prima chemată să aplice Convenţia.
Această apreciere este în acord şi cu regulile aplicării legii civile în timp (raportul juridic de drept civil substanţial se naşte ca urmare a manifestării de voinţă a persoanei fizice, în sensul de a beneficia de drepturile civile recunoscute de legea civilă în vigoare la momentul declanşării litigiului, conform regulii tempus regit actum, iar, în ipoteza pronunţării unei hotărâri judecătoreşti, verificarea cerinţelor impuse de lege a fost deja realizată), cu principiul conform căruia, în căile de atac, se analizează legalitatea şi temeinicia unei soluţii, în raport cu legea în vigoare la data pronunţării lor, legea nouă substanţială putându-se aplica litigiilor declanşate anterior doar dacă aceasta conţine dispoziţii mai favorabile decât legea sub imperiul căreia aceste litigii au fost declanşate.
În acest sens, conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, ";de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor";. Efectul ex nunc al deciziilor Curţii Constituţionale constituie o aplicare a principiului neretroactivităţii, o garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale, de natură a asigura securitatea juridică şi încrederea în sistemul de drept, contribuind, în acest fel, la consolidarea statului de drept.
În privinţa cuantumului despăgubirilor acordate persoanelor care au fost victimele măsurilor administrative cu caracter politic, acesta nu este supus unor criterii legale de determinare, astfel încât daunele morale se stabilesc prin apreciere, în raport cu consecinţele negative suferite de victimă, pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. Toate aceste criterii de cuantificare a prejudiciului moral sunt subordonate conotaţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei.
Repararea integrală a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat băneşte.
În speţă, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanţa trebuie să aibă în vedere că, prin măsura administrativă luată împotriva lor şi a părinţilor, decedaţi, prezumată de drept ca având caracter politic, le-a fost cauzat un prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecinţele dăunătoare, neevaluabile în bani, ce au rezultat din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţa, inclusiv, a unor inconveniente de ordin fizic.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar şi din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secţiilor Unite a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa reţine următoarele:
Problema de drept care se pune în speţă este dacă textul de lege al art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii se regăsesc şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege, printr-o decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens, aspect invocat în cauză şi de către recurenţi.
Această problemă de drept a fost dezlegată în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în M. Of. al României nr. 789/07.11.2011, obligatorie pentru instanţe de la data publicării, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, Înalta Curte a stabilit că Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată, la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care, la această dată, era deja pronunţată o hotărâre definitivă, prin care se recunoştea dreptul persoanelor interesate la despăgubiri pentru prejudicial moral suferit.
Prin Deciziile nr. 1.358 şi nr. 1.360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă, astfel cum corect a apreciat şi instanţa de apel, inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, invocat chiar de reclamanţii din prezenta cauză, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În acest context, nu se poate susţine, în mod valid, că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în ipoteza unui act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecăţii, raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).
Trebuie să se facă, astfel, distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă, situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunţate de legea specială şi succesorii acestora).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat anterior şi contrar opiniei recurenţilor, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamanţii beneficiau de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamanţii R.I. şi P.L., norma juridică pe care aceştia se întemeiau nu mai exista, prin declararea ei ca neconstituţională, şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1.358 şi 1.360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un ";bun"; al reclamanţilor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive, care să le fi confirmat acestora dreptul de creanţă.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, şi Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358 şi nr. 1.360/2010, ";dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv, la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.";
Cum Deciziile nr. 1.358 şi nr. 1.360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 17 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamanţilor şi nici nu le-a fost afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată în recurs în interesul legii, de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
În cauză, nu este fondată nici critica recurenţilor-reclamanţi privind încălcarea art. 14 din Convenţie, care interzice discriminarea.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamanţii nu beneficiau de o hotărâre definitivă, care să le confirme dreptul la despăgubiri morale.
În acest context, trebuie reţinut că principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Or, în această materie, situaţia de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluţionate, de o manieră definitivă, la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit.
Izvorul pretinsei discriminări constă, astfel, în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În acelaşi timp nu poate fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie.
În situaţia analizată în cauza dedusă judecăţii, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, aşa cum s-a arătat anterior, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
În acest cadru normativ şi în acest context procesual, Înalta Curte constată că, în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. nr. 789/07.11.2011, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în considerarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recursul declarat de reclamanţii R.I. şi P.L. împotriva Deciziei nr. 616A din 17 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii R.I. şi P.L. împotriva Deciziei nr. 616A din 17 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2284/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2287/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
