ICCJ. Decizia nr. 2287/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2287/2012
Dosar nr. 2034/115/2010
Şedinţa publică din 28 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1580 din 05 octombrie 2010, Tribunalul Caraş a admis în parte acţiunea civilă formulată de către reclamanţii P.N. şi P.F., împotriva pârâtului S.R., prin M.F.P. prin D.G.F.P. Caraş-Severin; a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamanţi a sumei de 7.500 euro sau echivalentul în lei la data efectuării plăţii, reprezentând daune morale.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că la data de 18 iunie 1951, autorii reclamanţilor, P.M., tată, P.J., mama vitregă, actualmente decedaţi, împreună cu reclamanţii, pe atunci în vârstă de 8, respectiv 14 ani, au fost obligaţi să-şi părăsească casele în satul Drencova, aparţinător de comuna Berzasca, judeţul Caraş-Severin şi să fie deportaţi în comuna Cacomeanca, judeţul Ialomiţa. În urma lor au rămas două case situate în rada portului Drencova, din cărămidă arsă acoperite cu ţiglă.
Din declaraţia martorului audiat în cauză a rezultat că familia reclamanţilor avea o situaţie materială foarte bună, la data deportării aceştia deţinând două case mari, birt, trăsuri, mobilă, pământ, animale, casă, utilaje agricole, pe care la întoarcerea acasă le-au găsit ocupate de diverse instituţii, iar după o vreme, când le-au putut ocupa erau într-un stadiu avansat de degradare.
Prin stabilirea unui domiciliu obligatoriu, instanţa a apreciat că le-au fost cauzate atât reclamanţilor, cât şi familiei acestora prejudicii materiale şi morale ale căror consecinţe s-au repercutat asupra vieţii ulterioare a membrilor familiei, fiindu-le ştirbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum şi atributele ce ţin de relaţiile sociale, respectiv onoare şi reputaţie. De asemenea, stabilirea unui domiciliu forţat, lipsirea de libertate a produs consecinţe şi în planul vieţii private a familiei reclamanţilor, inclusiv după momentul întoarcerii acasă, când nu au mai găsit decât casele complet distruse, în locul gospodăriei prospere lăsate la plecare, precum şi asupra surselor de venit, fiind astfel întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Cât priveşte însă cuantumul acestor daune morale, instanţa a apreciat că suma de 2.000.000 euro solicitată prin acţiunea introductivă este exagerată.
În concret, în raport de atingerea adusă mai multor drepturi fundamentale ale reclamanţilor, autorilor reclamanţilor, familiei acestora, instanţa a apreciat că o indemnizaţie echitabilă o reprezintă suma de 7.500 euro, având în vedere şi dispoziţiile art. I din O.G. nr. 62/2010, după următorul algoritm de calcul (câte 500 euro/an/persoană deportată, atunci când acţiunea a fost promovată în nume propriu, câte 250 euro /an/persoană deportată, atunci când acţiunea a fost promovată de un descendent de grad I şi câte 125 euro/an/persoană deportată atunci când acţiunea a fost promovată de un descendent de grad II).
Stabilirea acestui cuantum nu a presupus stabilirea „preţului” suferinţelor fizice şi psihice ale reclamanţilor, autorilor reclamanţilor şi familiei acestora, care sunt inestimabile, ci a însemnat aprecierea multilaterală a tuturor consecinţelor negative ale prejudiciului şi ale implicaţiilor acestora pe toate planurile vieţii sociale.
În urma examinării sentinţei atacate, în raport de motivele invocate în apelurile părţilor şi de Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, Curtea de apel a apreciat ca fiind întemeiat apelul pârâtului şi ca neîntemeiat apelul reclamanţilor, pentru argumentele:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de S.R. prin M.F.P. şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
În ceea ce priveşte efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale în raport cu cauza de faţă, curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie [(prevăzute şi de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992)], potrivit cărora „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei”.
De asemenea, sunt aplicabile speţei şi dispoziţiile art. 47 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată (M. Of. nr. 761/15.11.2010), iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale [(art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009)] cu dispoziţiile Constituţiei, rezultă că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Aşadar, fiind desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acţiunii reclamanţilor, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, curtea a apreciat că se impune în cauză soluţia admiterii apelului pârâtului cu consecinţa schimbării sentinţei şi respingerii acţiunii reclamanţilor.
Ca urmare, prin decizia nr. 149 din 8 februarie 2011, Curtea de Apel Timişoara a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi.
A admis apelul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Caraş-Severin şi a schimbat sentinţa tribunalului în sensul respingerii acţiunii civile formulate de reclamanţi.
Împotriva susmenţionatei hotărâri au declarat recurs reclamanţii P.N. şi P.F. care, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au susţinut că dispoziţiile deciziei instanţei de contencios constituţional nu-şi pot produce efectele specifice şi asupra situaţiilor juridice născute anterior proceselor,aflate deja pe rolul instanţelor şi care erau soluţionate la data intervenţiei deciziei de neconstituţionalitate.
Admiterea excepţiei de neconstituţionalitate nu poate aduce atingere principiului de drept „tempus regit actum”, ceea ce echivalează cu pronunţarea unei hotărâri rezultat al unei greşite aplicări a legii.
Reiterând situaţia de fapt şi având în vedere daunele produse prin măsura administrativă abuzivă aplicată de autorităţile vremii, au susţinut că prin Legea nr. 221/2009 sunt repuşi în dreptul legitim de a solicita reparaţia civilă, materială şi morală, reglementată de legea specială.
Din punct de vedere legal, cauzei îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 5 lit. a) şi b) din Legea nr. 221/2009 în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului şi acordarea daunelor moral şi materiale.
Recursul reclamanţilor este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed:
Prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza 1 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii legii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face, însă, distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii şi îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată” şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale “.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici nomele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, şi Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of. nr. 789/07.11.2011), care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”.
Cum Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 8 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal şi nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: „prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate”.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, or încălcarea principiului nediscriminării, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa C.E.D.O., rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Cât priveşte despăgubirile materiale solicitate ca echivalent al consecinţelor produse prin aplicarea aceleiaşi măsuri administrative abuzive, se constată că textul art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009 (invocat în declaraţia de recurs) vizează despăgubirile reprezentând „echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative”, ipoteză inexistentă în cauză (obiectul pretenţiilor părţilor vizându-l despăgubirile cu titlu de degradări, ori echivalent al lipsei de folosinţă a bunurilor imobile) context în care, de asemenea, se vădesc a nu fi fondate criticile din recursul reclamanţilor.
Ca urmare, faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecăţii va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii P.N. şi P.F. împotriva deciziei nr. 149 din 08 februarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2286/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2290/2012. Civil → |
|---|
