ICCJ. Decizia nr. 2290/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2290/2012
Dosar nr. 4266/116/2010*
Şedinţa publică de la 28 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 4266/116/2010, pe rolul Tribunalului Călăraşi, reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date Bucureşti a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie, în Italia, a numitului B.A., pe o perioadă de cel mult 3 ani.
În motivarea acţiunii, s-a arătat că acesta a fost expulzat din Italia la data de 09 iulie 2010, în baza Acordului dintre România şi Republica Italiană, ratificat prin Legea nr. 173/1977.
Din documentele transmise de statul italian, reiese că, împotriva pârâtului, a fost emis de către Chestura din Milano, decret de îndepărtare, măsura fiind luată din cauza comportamentului de care a dat dovadă pe perioada şederii în Italia, fiind expulzat de autorităţile italiene.
La termenul de judecată din 21 octombrie 2010, procurorul a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Călăraşi de a soluţiona, în primă instanţă, această cauză.
Prin Sentinţa civilă nr. 2802 din 21 octombrie 2010, s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Călăraşi, în soluţionarea cauzei. În baza art. 39 din Legea nr. 248/2005 şi art. 158 C. proc. civ., s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Olt.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Olt, sub nr. 4266/116/2010.
Prin Sentinţa civilă nr. 1433 din data de 7 decembrie 2010, Tribunalul Olt a dispus încetarea de drept a procesului civil formulat de reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date Bucureşti împotriva pârâtului B.A.
Pronunţându-se astfel, instanţa a constatat că, prin Legea nr. 206/2010, au fost abrogate dispoziţiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, iar art. II pct. c din Legea nr. 206/2010 prevede că procesele în curs de desfăşurare, care se află pe rolul instanţelor în baza acestui articol, ce a fost abrogat, încetează de drept, situaţie în care s-a dispus încetarea de drept a procesului civil.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date Bucureşti, considerând-o ca fiind nelegală şi netemeinică.
Prin Decizia civilă nr. 19 din data de 13 ianuarie 2011, Curtea de Apel Craiova a admis apelul formulat de reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date împotriva Sentinţei civile nr. 1433 din 7 decembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Olt, în Dosarul nr. 4266/116/2010, în contradictoriu cu intimatul pârât B.A., având ca obiect limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate.
S-a desfiinţat sentinţa şi s-a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Olt, reţinându-se că, deşi temeiul de drept invocat de reclamantă în acţiunea promovată, nemodificată ulterior, îl reprezintă dispoziţiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, prin sentinţa pronunţată, instanţa de fond a soluţionat pricina, examinând acţiunea prin prisma unui alt text de lege, neinvocat în speţă, respectiv art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, articol ce a fost abrogat prin Legea nr. 206/2010.
Curtea de Apel Craiova a reţinut că, procedând astfel, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre vădit nelegală, dată cu încălcarea prevederilor art. 129 alin. (6) Cod proc. civ., care arată că instanţei îi incumbă obligativitatea de a hotărî numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii, prin sentinţa dată, soluţionând procesul fără a rezolva cererea cu care a fost învestită, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului cauzei, subzistând motivul de desfiinţare prevăzut de art. 297 alin. (1) teza I C. proc. civ.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Olt, sub nr. 4266/116/2010*.
Procedând la rejudecarea pricinii, instanţa de fond a solicitat reclamantei Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date dosarul de îndepărtare a pârâtului, prin care se invocă incidenţa în cauză a disp. art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, comunicându-se instanţei însă numai decretul de îndepărtare din Italia.
Prin Sentinţa civilă nr. 777 din 31 martie 2011, pronunţată de Tribunalul Olt, s-a dispus respingerea cererii formulate de reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, împotriva pârâtului B.A., ca neîntemeiată.
Pronunţându-se astfel, tribunalul, în raport de cererea reclamantei şi actele depuse la dosar, doar decretul de îndepărtare din Italia, a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile prev. de art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 pentru a se dispune restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în Italia, întrucât pârâtul a fost reţinut de poliţia italiană pentru şedere ilegală, fără să săvârşească fapte de natură penală, fiind returnat numai din acest motiv.
Ca atare, instanţa de fond a respins cererea ca neîntemeiată, reţinând că nu se poate îngrădi dreptul unui cetăţean la liberă circulaţie în Europa, atât timp cât nu a săvârşit fapte de natură penală.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date Bucureşti, considerând-o ca fiind nelegală şi netemeinică, invocând, în esenţă, faptul că, în mod greşit, instanţa de fond a procedat la respingerea acţiunii formulate de aceasta.
Apelanta reclamantă a susţinut că, faţă de comportamentul intimatului pârât, concretizat în activitatea infracţională ce a dus la expulzarea acestuia, dispusă de autorităţile Statului Italian, întrucât a încălcat ordinea juridică interioară a acestui stat, s-a făcut dovada faptului că pârâtul nu a respectat condiţiile de şedere în străinătate, solicitarea apelantei fiind întemeiată, în ceea ce priveşte măsura de restrângere a exercitării dreptului intimatului pârât la libera circulaţie pe teritoriul Italiei.
Prin Decizia civilă nr. 252 din 19 mai 2011, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta reclamantă Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Din verificarea actelor şi lucrărilor cauzei, se constată că sunt lipsite de temei legal criticile invocate de apelanta reclamantă.
Astfel, prin cererea de chemare în judecată, nemodificată ulterior, reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date Bucureşti a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie, în Italia, a numitului B.A., pe o perioadă de cel mult 3 ani, invocând, ca temei de drept, dispoziţiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.
Potrivit acestor prevederi, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români poate fi dispusă, pentru o perioadă de cel mult 3 ani, cu privire la persoana a cărei prezenţă pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfăşoară sau ar urma să o desfăşoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relaţiilor bilaterale dintre România şi acel stat.
Or, în cauză, nu s-a dovedit decât împrejurarea că intimatul pârât a fost reţinut de poliţia italiană pentru şedere ilegală, motiv pentru care a fost returnat, fapta acestuia neputând însă a fi asimilată activităţilor de care fac vorbire dispoziţiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date Bucureşti, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi, pe fond, admiterea cererii, cu consecinţa restrângerii exerciţiului la liberă circulaţie, în Italia, a pârâtului B.A., pentru o perioadă de până la 3 ani.
În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanta a arătat, în esenţă, următoarele:
Procedând la rejudecarea pricinii, instanţa de fond a solicitat reclamantei ";dosarul de depărtare al pârâtului";, în condiţiile în care aceasta a depus, odată cu cererea privind solicitarea de a restrânge exercitarea dreptului la libera circulaţie, toate documentele ce constituie dosarul de îndepărtare al pârâtului (talonul de expulzat, declaraţia numitului B.A. şi decretul de expulzare, emis de autorităţile italiene).
În acest context, au fost invocate dispoziţiile lit. a), b) şi d) ale Obiectivului nr. 2 din H.G. nr. 1.347/2007.
Instanţa a apreciat, în mod eronat, faptul că, din actele depuse la dosar, nu reiese că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.
Or, din prevederile decretului Chesturii din Milano, rezultă că pârâtul B.A. a avut un comportament infracţional, prin care a adus atingere ordinii şi siguranţei publice, fiind reţinut pentru săvârşirea infracţiunilor de furt, primire de bunuri furate şi abuz de port de arme.
Având în vedere activitatea infracţională şi analizând statutul de cetăţean european al pârâtului B.A., raportat la dispoziţiile aplicabile, autorităţile italiene au concluzionat, astfel, că prezenţa acestuia pe teritoriul italian constituie o ameninţare concretă şi actuală cu privire la siguranţa publică şi au dispus expulzarea imediată a pârâtului din Italia.
Au fost invocate şi dispoziţiile art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, care stabilesc că ";restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor uniunii se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză";.
S-a învederat că instanţele judecătoreşti nu se pot subroga legiuitorului în crearea de norme juridice favorabilă pârâtului, cât timp legiuitorul a statuat că restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor uniunii şi a membrilor lor de familie se dispune pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică, fiind întemeiată exclusiv pe conduita persoanei în cauză, cu respectarea principiului proporţionalităţii.
Or, reiese în mod clar că activitatea infracţională şi cu precădere una dintre infracţiunile săvârşite de către pârât, respectiv furtul, primirea de bunuri furate şi abuzul de port de arme, pentru care a fost expulzat, reprezintă împrejurări care justifică aprecierea că, prin conduita persoanei în cauză, sunt ameninţate valorile fundamentale protejate - ordinea publică şi siguranţă publică, drepturile şi libertăţile cetăţenilor - în statul gazdă, pe teritoriul căruia, pârâtul a manifestat acea conduită.
Dispoziţiile art. 28 din Directiva nr. 2004/38/CE stabilesc că, înainte de a lua o decizie de expulzare de pe teritoriul său, din motive de ordine sau siguranţă publică, statul membru gazdă ia în considerare diverşi factori, precum durata şederii individului pe teritoriul său, vârsta acestuia, starea lui de sănătate, situaţia sa familială şi economică, integrarea sa socială şi culturală şi legăturile sale cu ţara de origine.
În consecinţă, s-a apreciat că autorităţile italiene au avut argumente solide, din moment ce au dispus expulzarea pârâtului de pe teritoriul Italiei, ajungând la concluzia că pârâtul, prin conduita sa, reprezintă o ameninţare reală, prezentă şi suficient de serioasă la adresa interesului fundamental al societăţii statului italian.
Potrivit art. 25 din Constituţie, condiţiile exercitării dreptului la liberă circulaţie se stabilesc prin lege. Totodată, conform art. 17 din Constituţie, cetăţenii români aflaţi în străinătate se bucură de protecţia statului român, dar, în acelaşi timp, trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile ce le revin.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat:
Sub un prim aspect, se constată că prima critică formulată de reclamantă, vizând solicitarea instanţei de fond de a depune dosarul de îndepărtare a pârâtului, deşi acesta fusese depus, nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate, care să determine modificarea soluţiei pronunţate în cauză.
Analizând înscrisurile cauzei, verificând soluţia recurată, în baza criticilor susţinute în dezvoltarea motivelor de recurs, Înalta Curte apreciază că acestea nu întrunesc cerinţele tezei de nelegalitate cuprinse în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, cercetând motivele ce privesc fondul cauzei, instanţa reţine că reclamanta a solicitat restrângerea exercitării dreptului intimatului B.A. la libera circulaţie, în Italia, în temeiul art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate.
Conform acestui text, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani numai în condiţiile şi cu privire la următoarele categorii de persoane: b) cu privire la persoana a cărei prezenţă pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfăşoară sau ar urma să o desfăşoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relaţiilor bilaterale dintre România şi acel stat.
Libertatea circulaţiei cetăţenilor români nu este absolută, ea trebuind să se desfăşoare cu respectarea cerinţelor legii materiale speciale, la care trimite art. 25 alin. (1) teza a II-a din Constituţie.
Or, Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate nu stabileşte că, prin simpla returnare dintr-un alt stat a unui cetăţean român, trebuie să se dispună restrângerea exercitării dreptului acestuia la libera circulaţie.
Dacă legiuitorul ar fi dorit ca simpla luare a măsurii returnării să angajeze în mod direct restrângerea exerciţiului dreptului la libera circulaţie, ar fi stipulat că o asemenea restrângere operează de drept.
În legislaţia primară, art. 18.1. Tratatul Comunităţii Europene prevede că orice cetăţean al Uniunii are dreptul de a circula şi de a locui liber pe teritoriul Statelor membre, sub rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute de tratat şi de dispoziţiile luate pentru aplicarea sa.
În legislaţia secundară, Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind libera circulaţie şi rezidenţă a cetăţenilor Uniunii Europene şi membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1.612 din 68 şi de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE şi 93/96/CEE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 158 din 30 aprilie 2004, stabileşte că limitarea dreptului cetăţenilor statelor membre la liberă circulaţie poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică.
Prin Hotărârea pronunţată la 10 iulie 2008 în cauza C-33/2007, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a decis că art. 18 şi art. 27 din Directiva 2004/38/CE nu se opune unei reglementări naţionale care permite restrângerea dreptului unui resortisant al unui stat membru de a se deplasa pe teritoriul unui alt stat membru, în special pentru motivul că a fost returnat anterior de acest stat pentru că se afla acolo în situaţie de ";şedere ilegală";, cu condiţia ca, pe de o parte, conduita acestui resortisant să reprezinte o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii şi, pe de altă parte, norma restrictivă avută în vedere să fie aptă să garanteze realizarea obiectivului pe care îl urmăreşte şi să nu depăşească cadrul a ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia.
În cauză, contrar susţinerilor recurentei, nu s-a făcut dovada conduitei intimatului ca fiind suficient de gravă şi care să constituie o ameninţare reală şi prezentă la adresa unui interes fundamental al societăţii, astfel încât măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie a intimatului este disproporţionată faţă de scopul urmărit.
Prin O.U.G. nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European, aprobată prin Legea nr. 260/2005, şi care a intrat în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană (art. 35) a fost transpusă Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE.
Drept urmare, normele din reglementarea comunitară se vor aplica cu prioritate în raport cu normele de drept intern.
Dreptul la liberă circulaţie, recunoscut prin art. 18 Tratatul Comunităţii Europene şi de art. 2 alin. (3) din Protocolul adiţional nr. 4 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, presupune, în primul rând, dreptul de a intra pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, altul decât statul de origine, dar şi dreptul de a-l părăsi pe acesta din urmă.
Acest drept este formulat în termeni expliciţi de art. 2 alin. (3) din Protocolul adiţional nr. 4 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi trebuie dedus şi în contextul jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene, în care s-a statuat că libertăţile fundamentale garantate prin Tratatul Comunităţii Europene ar fi golite de conţinut dacă statul de origine ar putea, fără motive justificate, să interzică propriilor cetăţeni să iasă de pe teritoriul său cu scopul de a intra pe teritoriul unui alt stat membru (a se vedea, de exemplu, hotărârea din 15 decembrie 1995 a Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene în Cauza Bosman, C - 415/93).
În acest cadru, deşi Directiva 2004/38/CE nu împiedică autorităţile din statul de origine de a adopta măsuri de restrângere a exerciţiului dreptului la liberă circulaţie pentru un cetăţean român, restrângerea nu trebuie să fie arbitrară, în absenţa unei anumite justificări pentru o atare îngrădire.
Astfel, după cum s-a arătat, măsura de restrângere nu ar putea fi dispusă pentru singura împrejurare că respectiva persoană a fost returnată pentru expirarea termenului legal de şedere - şi, de altfel, nici art. 38 alin. (1) din Legea nr. 248/2005 nu impune acest lucru -, urmând a se circumstanţia, în raport de conduita concretă a respectivei persoane, care este de natură a justifica această restrângere şi se relevă ca o măsură necesară, într-o societate democratică, în special pentru securitatea naţională, siguranţa publică şi menţinerea ordinii publice, limitări ce decurg din articolul 27 din Directivă, cu respectarea principiului proporţionalităţii (text ce corespunde art. 25 din O.U.G. nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European, prin care Directiva a fost transpusă în dreptul intern).
În acest context, se reţine că motivaţia recurentei că se tinde la stoparea migraţiei ilegale nu poate reprezenta un argument viabil pentru adoptarea măsurii, dacă aceasta are un caracter de generalitate, nefiind direct legată de situaţia particulară a persoanei vizate, îmbrăcând forma unei măsuri de prevenţie generală, ce nu este admisibilă, în afara aprecierii conduitei personale a celui al cărui drept este supus limitării, sens în care a statuat Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene şi în Cauza Jipa, în soluţionarea chestiunii prejudiciale, invocate de instanţele din România, într-un context similar.
În jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene, s-a statuat, de asemenea, că noţiunea de «ordine publică» presupune o ameninţare reală, actuală şi suficient de gravă, de natură a afecta un interes fundamental al societăţii (a se vedea, de exemplu, hotărârea din 29 aprilie 2004 în cauza Orfanopoulos şi Oliveri, C-482/01 şi C-493/01), chiar dacă este vorba despre ordinea publică a unui alt stat decât cel de origine.
Întrucât reclamanta nu a probat, în condiţiile art. 1169 C. civ., incidenţa vreunuia dintre cauzele de limitare prevăzute în Directivă, instanţele de fond au pronunţat hotărâri legale, date cu aplicarea şi interpretarea corectă a prevederilor legii materiale incidente.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că nu sunt întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date împotriva Deciziei nr. 252 din 19 mai 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, cu consecinţa păstrării hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date împotriva Deciziei nr. 252 din 19 mai 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2287/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2292/2012. Civil. Uzucapiune. Accesiune. Recurs → |
|---|
