ICCJ. Decizia nr. 2416/2012. Civil. Conflict de competenţă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2416/2012
Dosar nr. 44/36/2012
Şedinţa publică de la 9 mai 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea adresată iniţial Judecătoriei Constanţa şi înregistrată sub nr. 5862/118/2011, reclamantul P.A. a chemat în judecată pârâţii D.N., D.D. si SC F.Q. SRL, pentru ca, pe calea ordonanţei preşedinţiale, să se dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară, ca urmare a constatării prin hotărâre irevocabilă a nulităţii contractelor de vânzare cumpărare principale şi subsecvente încheiate între părţi cu privire la imobilul teren situat in Eforie Nord, lotul 114, având suprafaţa de 54§ mp, solicitând ca terenul să reintre în patrimoniul reclamantului ca efect al retroactivităţii, iar pârâţii să fie obligaţi a-i preda reclamantului actele de proprietate predate la încheierea contractelor anulate. Totodată, s-a mai solicitat de către reclamant obligarea pârâţilor la desfiinţarea fundaţiei ridicată cu rea-credinţă pe terenul proprietatea reclamantului, consecinţă legală a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare.
In motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin Decizia nr. 1133 din 09 decembrie 2010 a Tribunalului Constanta, în dosarul cu nr. 8766/118/2010, instanţa a anulat contractele de vânzare-cumpărare încheiate între pârâţi. Deşi contractele de vânzare-cumpărare au fost anulate, reclamantul a constatat, la vizionarea terenului, că se construieşte o fundaţie, aspect ce îl determină să formuleze prezenta acţiune pe calea ordonanţei preşedinţiale. Pe fondul cererii, s-a arătat că potrivit principiului repunerii în situaţia anterioară, tot ce s-a executat în baza unui act anulat trebuie restituit, astfel că se impune obligarea pârâţilor la restituirea terenului către reclamant precum şi, faţă de reaua credinţă a tuturor pârâţilor şi desfiinţarea fundaţiei ridicate de terţ, pe cheltuiala sa.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 581 C. proc. civ., art. 948-968, art. 494 C. civ.
La data de 22 martie 2011, reclamantul a precizat că solicită judecarea cauzei pe calea dreptului comun, iar la data de 21 iunie 2011 reclamantul şi-a completat acţiunea prin capătul alternativ şi subsidiar capătului 2 din cerere, solicitând să se constate că a dobândit dreptul de proprietate pe fundaţia edificată de părţi prin efectul accesiunii imobiliare.
Pârâta SC F.Q. SRL, prin întâmpinare, a invocat excepţia necompetentei materiale a Judecătoriei Constanta în soluţionarea cauzei în raport de caracterul comercial al cauzei şi caracterul neevaluabil al capătului 2 din cerere.
Prin întâmpinare, pârâţii D.N. şi D.D. au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, solicitând suspendarea prezentei cauze, în baza dispoziţiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea dosarului nr. 6483/118/2011 aflat pe rolul Tribunalului Constanta având ca obiect revizuirea deciziei nr. 1133 din 09 decembrie 2010. împreună cu întâmpinarea, pârâţii au depus şi cerere reconvenţională solicitând obligarea reclamanţilor la plata sumei de 15.100 lei reprezentând preţul plătit, precum şi la plata preţului constând în creşterea valorii de circulaţie a terenului prin trecerea din domeniul public în domeniul privat.
Prin sentinţa nr. l3224 din 12 iulie 2011, Judecătoria Constanţa a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa.
În considerentele hotărârii, s-a arătat că al doilea capăt de cerere, vizând desfiinţarea fundaţiei edificată de societatea pârâtă, respectiv a construcţiei proprietatea acesteia, reprezintă o cerere neevaluabilă în bani, independentă de cererea de repunere în situaţia anterioară. Reţinând faptul că cererea de obligare la desfiinţarea fundaţiei nu are un caracter accesoriu, ci un caracter principal, asemenea capătului 1 de cerere, competenta aparţine tribunalului – secţia comercială, fiind atrasă de caracterul neevaluabil în bani al capătului de cerere nr.2, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. privind competenta tribunalului de a soluţiona aceasta cerere.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa.
Prin sentinţa civilă nr. 6491 din 24 noiembrie 2011, Tribunalul Constanţa a admis excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu şi a declinat cauza spre competentă soluţionare în favoarea Judecătoriei Constanţa şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus înaintarea dosarului la Curtea de Apel Constanţa în vederea soluţionării acestuia.
Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, tribunalul a reţinut următoarele:
In ce priveşte aplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 71/2011, s-a reţinut că, potrivit art. 223 din această lege „dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, procesele şi cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Codului civil se soluţionează de către instanţele legal învestite, în conformitate cu dispoziţiile legale, materiale şi procedurale în vigoare la data când acestea au fost pornite".
Prin urmare, având în vedere că prezenta acţiune a fost formulată la data de 08 martie 2011, anterior intrării în vigoare a Noului Cod civil, s-a constatat că acestei cauze îi sunt aplicabile dispoziţiile în vigoare la data înregistrării cauzei pe rolul judecătoriei, iar nu pe rolul tribunalului.
În ce priveşte caracterul accesoriu sau independent al capetelor de cerere formulate, s-a reţinut, în primul rând, că primul capăt de cerere constă în reintrarea terenului, ce a făcut obiectul contractelor de vânzare anulate prin decizia nr. 1133 din 09 decembrie 2010, în patrimoniul reclamantului, capăt de cerere evaluabil şi a cărui valoare a fost precizată de reclamanţi la 15.100 lei conform preţului înscris în contractele de vânzare-cumpărare respective. Caracterul evaluabil al aceste cereri nu a fost contestat, iar în faţa judecătoriei nu a fost contestată nici valoarea primului capăt de cerere astfel încât sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.
In raport de evaluarea sub cuantumul de 100.000 lei, acest prim capăt de cerere intră în competenţa materială de soluţionare a judecătoriilor.
Referitor la cel de-al doilea capăt de cerere, s-a reţinut ca acesta nu are caracter independent în prezenta acţiune, întrucât numai în situaţia în care se va dispune repunerea părţilor în situaţia anterioară se poate analiza dacă pot fi obligaţi pârâţii la desfiinţarea construcţiei sau nu. Astfel, cererea accesorie este aceea a cărei rezolvare depinde de soluţia dată acţiunii principale.
Nu se poate reţine faptul că s-ar putea dispune desfiinţarea construcţiei ridicate pe terenul a cărui restituire se solicită în lipsa dispunerii restituirii acestuia. Este adevărat că această solicitare poate fi formulată şi pe cale principală dar numai în condiţiile în care anterior s-a dispus restituirea terenului în proprietatea reclamantului.
Faţă de aceste considerente, tribunalul a apreciat că al doilea capăt de cerere este accesoriu primului capăt de cerere principal, astfel încât în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 17 C. proc. civ. care consacră prorogarea legală de competenţă, în sensul că şi acest capăt de cerere se va soluţiona de către instanţa competentă să soluţioneze primul capăt de cerere, respectiv Judecătoria Constanţa, în conformitate cu art. 1 pct. 1 C. proc. civ. şi în ce priveşte capătul subsidiar privind accesiunea imobiliară sunt aplicabile dispoziţiile art. 17 C. proc. civ.
În consecinţă, tribunalul a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Constanţa şi a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Judecătoriei Constanţa. Ca urmare a declinării reciproce a competenţei de soluţionare a cauzei, a constatat incident conflictul de competenţă prevăzut de art. 20 pct. 2 C. proc. civ. care atrage suspendarea oricărui act de procedură şi înaintarea dosarului instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Constanţa în vederea soluţionării acestuia conform art. 21 şi art. 22 C. proc. civ.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanta.
Prin încheierea nr. 4 din 08 februarie 2012, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei - obligaţia de a face - formulată de reclamantul P.A., în favoarea Judecătoriei Constanţa.
Pentru a pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele:
Reclamantul P.A. a solicitat instanţei de judecată să dispună, în contradictoriu cu pârâţii D.N., D.D. şi SC F.Q. SRL, repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractelor de vânzare cumpărare autentificate sub nr. 3603 din 04 decembrie 2001 şi 1224 din 04 martie 2005 la BNP V., precum şi a contractelor de vânzare cumpărare nr. 2378 din 18 martie 2005 şi 2379 din 18 martie 2005 autentificate la acelaşi birou notarial, iar ca o consecinţă a constatării nulităţii absolute a acestor contracte de vânzare cumpărare a mai solicitat reclamantul să fie obligaţi pârâţii la desfiinţarea fundaţiei ridicate cu rea credinţă pe terenul ce-i aparţine.
Principiul repunerii în situaţia anterioară urmăreşte ca tot ceea ce s-a executat în baza unui act anulat să fie restituit, astfel încât părţile raportului juridic să ajungă în situaţia în care acel act nu s-ar fi încheiat.
Astfel, prin solicitarea repunerii în situaţia anterioară încheierii contractelor a căror nulitate a fost constatată prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, reclamantul reintră în posesia tuturor atributelor care definesc dreptul său de proprietate, putând solicita, ulterior, încetarea oricărui act abuziv care încalcă aceste prerogative.
Este real că poate fi formulat pe cale principală un capăt de cerere având ca obiect o obligaţie de a face, respectiv desfiinţarea unei fundaţii aflate pe terenul unui terţ, însă numai după ce a avut loc o repunere în situaţia anterioară, respectiv după reintrarea proprietarului de drept în posesia terenului pe care 1-a pierdut în urma încheierii contractelor a căror nulitate s-a dispus.
Din această perspectivă, Curtea a constatat ca fiind corectă interpretarea dată de Tribunalul Constanţa asupra raportului de accesorialitate a celor două capete de cerere formulate de reclamantul P.A., astfel încât a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în funcţie de capătul principal, cel al repunerii părţilor în situaţia anterioară, evaluabil în bani, a cărui valoare atrage competenţa materială a Judecătoriei Constanţa.
Împotriva acestei încheieri, D.D., D.N. şi SC F.Q. SRL CONSTANŢA au declarat recurs, fără a indica temeiul de drept, prin care au solicitat admiterea recursului, modificarea încheierii atacate, în sensul stabilirii competenţei în favoarea Tribunalului Constanţa.
In motivarea recursului, se susţine că încheierea recurată este nelegală, întrucât nu are în vedere toate cererile cu care instanţa a fost investită şi nici disputa existentă între părţi privind valoarea obiectului litigiului, care depăşea suma de 100.000 lei, la data învestirii Tribunalului Constanta, dată care se situează anterior datei de 1 octombrie 2011.
Recurenţii susţin că, raţionamentul reţinut de curtea de apel ca argument al stabilirii competenţei în favoarea judecătoriei, este eronat, întrucât nu ţine seama de posibilitatea pe care o are reclamantul de a cere desfiinţarea construcţiei în mod independent, de cererea de restituire a terenului, în condiţiile în care posesia se exercită de către societatea pârâtă tocmai prin existenţa construcţiei pe acest teren.
Se mai arată că, în realitate, cererea principală este o cerere de ridicare a construcţiilor, numai astfel fiind posibilă restituirea terenului liber, în starea în care a fost atunci când autorul reclamantului a vândut acest teren către pârâţii D.
Stabilind caracterul de cerere principală a cererii de ridicare a construcţiilor, recurenţii apreciază că instanţa competenta să soluţioneze o acţiune, care cuprinde şi o cerere neevaluabilă în bani, este Tribunalul Constanţa, sens în care se solicită modificarea soluţiei adoptată prin încheierea de regulator de competenţă, în sensul stabilirii competenţei în favoarea tribunalului.
Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile invocate, Înalta Curte, constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge, pentru următoarele considerente:
Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ. va încadra criticile recurenţilor în motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând să analizeze prezentul recurs prin prisma acestuia.
Susţinerea recurenţilor vizând nelegalitatea încheierii atacate sub aspectul faptului că instanţa nu a avut în vedere toate cererile cu care a fost învestită, precum şi disputa dintre părţi cu privire la valoarea terenului, nu poate fi reţinută.
Astfel, se constată că prin încheierea recurată instanţa anterioară a avut în vedere raportul de accesorialitate al celor două capete de cerere formulate de reclamant, stabilind în mod corect competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea judecătoriei în raport de prevederile art. 1 pct. 1 C. proc. civ., faţă de împrejurarea că primul capăt de cerere al acţiunii îl constituie repunerea părţilor în situaţia anterioară, a cărui valoare se încadrează în limitele textului de lege evocat.
Referitor la divergenţele dintre părţi cu privire la valoarea terenului, ce face obiectul prezentului litigiu, se reţine că acestea reprezintă chestiuni ce vizează fondul litigiului, instanţa raportându-se în mod corect la suma precizată de reclamant, respectiv de 15.100 lei, conform preţului înscris în contractele de vânzare-cumpărare.
Faţă de considerentele expuse anterior, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de D.D., D.N. şi SC F.Q. SRL împotriva încheierii nr. 4 din 8 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii D.D., D.N. şi SC F.Q. SRL CONSTANŢA împotriva încheierii nr. 4 din 8 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2412/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2419/2012. Civil. Acţiune în constatare.... → |
|---|
