ICCJ. Decizia nr. 243/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 243/2012
Dosar nr. 5580/117/2009
Şedinţa publică din 19 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 28 octombrie 2009 pe rolul Tribunalului Cluj, reclamantul C.V.L. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 500.000 euro în echivalent în lei la cursul din ziua plăţii, reprezentând daune morale pentru prejudiciul suferit în urma condamnării sale la pedeapsa de 5 ani închisoare corecţională şi 4 ani interdicţie corecţională aplicată prin sentinţa nr. 288 din 09 iulie 1959, pronunţată de Tribunalul Militar Cluj în dosarul nr. 269/1959 pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale prevăzut şi pedepsit de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. în vigoare la data respectivă.
Prin sentinţa civilă nr. 382 din 29 aprilie 2010 a Tribunalului Cluj a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantul C.V.L. şi a fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice să achite reclamantului echivalentul în lei la data plăţii a sumei de 200.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică aplicată reclamantului prin sentinţa nr. 288/1959, pronunţată în dosarul nr. 269/1959 al Tribunalului Cluj, precum şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 150 lei.
Curtea de Apel Cluj - secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, prin decizia nr. 123/A din 17 februarie 2011, a respins apelul reclamantului şi a admis în parte apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva sentinţei primei instanţe, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins petitul privind daunele morale şi a menţinut restul dispoziţiilor privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată către reclamant.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a arătat că, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 ca neconstituţional.
Admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiei pe care persoanele în cauză şi-au fundamentat pretenţiile, în timp ce litigiile sunt pendinte, coroborat cu lipsa intervenţiei Parlamentului, are ca şi consecinţă lipsirea de fundament juridic a tuturor acţiunilor întemeiate pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, această prevedere încetându-şi efectele judiciare, decizia fiind obligatorie şi cu efecte „erga omnes”, potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
Termenul de 45 de zile în care Parlamentul sau Guvernul ar fi putut adopta alte dispoziţii legale în prezenta materie, compatibile cu Constituţia este depăşit, situaţie în care dispoziţiile legale declarate neconstituţionale au rămas fără efecte juridice.
În ce priveşte prezenta cauză, instanţa de apel a analizat şi dacă, având în vedere dispoziţiile Legii nr. 221/2009 pe perioada cât au fost în vigoare până la declararea lor ca neconstituţionale prin decizia nr. 1358/2010, reclamantul avea un bun sau o speranţă legitimă la acesta, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, mai ales că reclamantul deţine şi o hotărâre de primă instanţă pronunţată în temeiul acestui act normativ.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că nu se pune problema încălcării dreptului la un bun în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1, neexistând o speranţă legitimă la plata daunelor moment fundamentul într-un act normativ în vigoare, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aşa cum a reţinut Curtea Constituţională în decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, a existat un alt act normativ, respectiv Decretul-lege nr. 118/1990, în temeiul căruia puteau fi solicitate astfel de despăgubiri, text ce a rămas în vigoare, motivul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate fiind în principal paralelismul legislativ.
Din acest motiv, s-a arătat că nu se pune nici problema unei eventuale discriminări în sensul Protocolului nr. 12, respectiv a aplicării unui tratament juridic inegal unor persoane aflate în situaţii juridice identice, cu referire la cei care aveau acţiuni pe rol, exercitate în acelaşi interval, tocmai pentru că nu a existat timpul necesar cristalizării unei jurisprudenţe în temeiul unor hotărâri irevocabile.
În speţă nu se poate vorbi nici de încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţie, întrucât schimbarea în apel a sentinţei pronunţate în prima instanţă nu constituie o nerespectare a securităţii raporturilor juridice, raportat la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ea reţinându-se doar pentru situaţiile în care hotărâri judecătoreşti irevocabile au fost modificate prin căi extraordinare de atac, ce nu se aflau la dispoziţia părţilor din proces.
Problema retroactivităţii legii civile în sensul art. 15 alin. (2) din Constituţie nu se pune în cauză, întrucât excepţia de neconstituţionalitate a fost admisă în cursul soluţionării procesului şi nu după ce hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă. Având în vedere că excepţia de neconstituţionalitate care poate fi ridicată în temeiul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992 de oricare dintre părţi, poate fi invocată şi în căile de atac, admiterea ei lasă fără suport legal nu doar acţiunea civilă în justiţie, ci şi hotărârea judecătorească fundamentată în drept pe dispoziţia declarată neconstituţională.
Raportat la aceste considerente, curtea de apel a apreciat că reclamantul nu este îndreptăţit la acordarea unor daune morale pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare a condamnării lui prin sentinţa nr. 288/1959 pronunţată de Tribunalul Militar Cluj.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul C.V.L., invocând dispoziţiile de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că, în mod nelegal instanţa de apel a respins acţiunea pe motiv că, în cursul soluţionării litigiului, a intervenit Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale care a statuat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este neconstituţional şi, ca atare, acţiunea nu mai are suport juridic.
Recurentul a susţinut că la data înregistrării acţiunii textul de lege care acorda dreptul la despăgubiri era în vigoare şi raportul juridic trebuia guvernat de această lege, mai ales că dispoziţiile modificatoare nu au putere retroactivă, conform art. 15 alin. (2) din Constituţie.
Astfel, recurentul a apreciat că decizia Curţii Constituţionale menţionată se aplică doar acţiunilor înregistrate pe rolul instanţelor de judecată după pronunţarea acesteia.
De asemenea, având în vedere că s-au soluţionat şi au rămas definitive hotărâri judecătoreşti prin care s-au acordat despăgubiri în baza textului de lege menţionat, recurentul a arătat că se creează o situaţie discriminatorie, întrucât la situaţii identice, egale, se aplică un tratament juridic diferenţiat, violându-se astfel principiul legalităţii.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Cu prioritate, este de observat că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează – interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii.
Criticile formulate de recurent aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.
Problema de drept care se pune în speţă nu este deci cea a faptului dacă reclamantul este sau nu îndreptăţit la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aspect care, de altfel, a fost soluţionat definitiv de curtea de apel, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Contrar susţinerilor recurentului, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanţa de apel, care a reţinut că decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantului.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.V.L. împotriva deciziei nr. 123/A din 17 februarie 2011 a Curţii de Apel Cluj - secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 242/2012. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 246/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
