ICCJ. Decizia nr. 2535/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2535/2012
Dosar nr. 15016/3/2010
Şedinţa publică de la 5 aprilie 2012
Deliberând conform art. 256 C. proc. civ. asupra recursului civil de faţă, constată;
Prin acţiunea formulată la data de 23 martie 2010 reclamanţii G.L.A. şi S.M. au chemat în judecată pe pârâta Primăria municipiului Bucureşti, prin Primarul general solicitând a li se constata calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii prin echivalent, în cote egale, pentru construcţiile demolate, anume: corpul A (suprafaţa 882,51 mp), corpul B (suprafaţa de 102,40 mp), corpul C (suprafaţa de 458,06 mp), ce erau situate în Bucureşti, Calea Griviţei şi obligarea acesteia la emiterea unei decizii prin care să se propună acordarea de măsuri reparatorii.
S-a mai solicitat ca, prin dispoziţia ce urmează a fi emisă de pârâtă, să se înainteze notificarea şi întreaga documentaţie, direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că potrivit Legii nr. 10/2001 au formulat notificările din 14 februarie 2002 şi 13 februarie 2002, prin care au solicitat măsuri reparatorii în echivalent pentru construcţiile demolate, situate în Bucureşti, Calea Griviţei, sector 1, însă notificările nu au fost soluţionate.
S-a arătat că aceştia au calitatea de persoane îndreptăţite conform acestei legi, reclamantul G.L.A. fiind moştenitorul numitei G.B. conform certificatului de moştenitor din 24 septembrie 2009 şi că imobilul a fost dobândit de M.L., conform actului de vânzare-cumpărare, iar conform certificatelor de moştenitor din 06 februarie 2003, 12 februarie 2003 şi 24 septembrie 2009, reclamanţii sunt moştenitorii acestuia, imobilul fiind trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, iar pentru construcţiile demolate, nu s-au acordat despăgubiri.
Cât priveşte terenul liber de construcţii s-a dispus restituirea în natură către reclamanţi, a acestuia, conform dispoziţiei nr. 4331 din 18 mai 2005, însă pentru construcţiile demolate nu s-a soluţionat notificarea.
Pârâta era obligată să soluţioneze notificarea în termen de 60 de zile, termen cu caracter imperativ, însă nu a emis până în prezent dispoziţie sau decizie motivată, astfel încât instanţa era competentă să soluţioneze pe fond, nu numai contestaţia împotriva deciziei sau dispoziţiei de respingere, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate, conform Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În drept, au fost invocate dispoziţiile din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
Prin sentinţa nr. 1183 din 02 iulie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă a admis în parte acţiunea, a constatat că reclamanţii sunt persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii prin echivalent.
A dispus obligarea pârâtei să emită o dispoziţie motivată pe numele reclamanţilor, prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcţiile în suprafaţă totală de 896 mp, situate în Bucureşti, Calea Griviţei, sector 1, pe terenul în suprafaţă de 1839 mp, ce a fost preluat prin Decretul de naţionalizare nr. 92/1950 şi care, ulterior au fost demolate conform Decretului nr. 36/1985, fără a se acorda despăgubiri.
A dispus obligarea pârâtei la plata către reclamanţi a sumei de 4000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Reclamanta S.M. a formulat, în condiţiile Legii nr. 10/2001, notificarea din 14 februarie 2002 prin care a solicitat măsuri reparatorii sub forma de despăgubiri băneşti pentru partea din imobilul situat în Bucureşti, Calea Griviţei, sector 1.
De asemenea, G.G., autoarea reclamantului G.L.A., conform certificatului de moştenitor din 24 septembrie 2009, a formulat notificarea din 13 februarie 2002 prin care a solicitat măsuri reparatorii sub forma de despăgubiri băneşti pentru partea sa, din imobilul situat în Bucureşti, Calea Griviţei, sector 1.
Tribunalul a constatat că, pe de o parte, termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire este un termen imperativ şi poate avea două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare, iar pe de altă parte, în prezenta cauză nu se poate interpreta că termenul a fost prorogat conform art. 25 pct. 1 din H.G. nr. 250/2007.
De asemenea, în cazul în care pârâta ar fi considerat că nu au fost depuse toate actelor solicitate, acesta are posibilitatea emiterii unei dispoziţii prin care să respingă notificarea, astfel încât reclamanta (reclamanţii) să poată contesta această dispoziţie, prin căile prevăzute de lege.
În consecinţă, tribunalul a constatat că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia legală prevăzută de art. 25 din Legea nr. 10/2001 şi, având în vedere dispoziţiile Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a stabilit că în aplicarea prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia împotriva deciziei sau dispoziţiei de respingere, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate, instanţa a analizat pe fond cererea de obligare a pârâtei să emită o dispoziţie motivată privind stabilirea de despăgubiri.
În ceea ce priveşte calitatea de persoane îndreptăţite în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001, instanţa de fond a constatat că în baza actului de vânzare-cumpărare din 12 noiembrie 1907, autorul reclamantelor L.M. a devenit proprietarul imobilului situat în Bucureşti, Calea Griviţei, sector 1.
Conform actului de partaj voluntar din 16 iunie 1947 s-a partajat imobilul situat în Bucureşti, Calea Griviţei, sector 1, compus din teren şi construcţii între numiţii S.S., R.M., J.S., M.N. şi R.T.
Conform adresei nr. 29419 din 23 ianuarie 2005 emisă de Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar a rezultat că imobilul situat în Bucureşti, Calea Griviţei, sector 1 a fost trecut în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 92/1950, iar construcţiile demolate fără acordarea de despăgubiri, conform Decretului nr. 36/1985.
În ceea ce îi priveşte pe reclamanţi, instanţa a reţinut că aceştia şi-au justificat calitatea de persoane îndreptăţite conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, prin actele depuse la dosar.
Astfel, instanţa a constatat că G.G. este autoarea reclamantului G.L.A., conform certificatului de moştenitor din 24 septembrie 2009, acesta fiind unicul moştenitor legal, în calitate de fiu şi, prin urmare, cei doi reclamanţi au făcut dovada calităţii de moştenitori ai defunctului L.M. care a fost proprietarul imobilului situat în Bucureşti, Calea Griviţei.
Totodată, instanţa a apreciat că, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin din Legea nr. 10/2001, de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la Cap. III profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire şi, văzând că pentru imobilul construcţie situat în Bucureşti, Calea Griviţei au formulat notificări doar reclamanta S.M. şi G.G., autoarea reclamantului G.L.A., chiar dacă ar mai exista alţi moştenitori, reclamanţii ar profita de cotele acestora, conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Mai mult decât atât, tribunalul a reţinut că această calitate de persoane îndreptăţite a reclamanţilor, conform Legii nr. 10/2001, a mai fost analizată pe cale administrativă cu ocazia soluţionării notificărilor formulate de aceştia în dosarele administrative, ce au fost conexate şi finalizate prin emiterea dispoziţiei din 18 mai 2005 de către Primăria Municipiului Bucureşti, prin care s-a dispus restituirea în natură către reclamanţi a terenului în suprafaţă de 1833,14 mp situat în Bucureşti, Calea Griviţei, sector 1, rămânând nesoluţionat, doar dosarul administrativ nr. 41032.
Astfel, tribunalul a admis primul capăt de cerere şi a constatat că reclamanţii sunt persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii prin echivalent.
În ceea ce priveşte dovada dreptului de proprietate asupra construcţiilor şi întinderea dreptului de proprietate, instanţa a reţinut că existenţa imobilului construcţii a fost dovedită atât prin fişa imobil, cât şi prin adresele existente la dosar din care a reieşit că imobilul construcţie a fost demolat, conform Decretului nr. 36/1985.
Cât priveşte întinderea acestui drept de proprietate, instanţa a reţinut conform adreselor nr. 4452 din 03 aprilie 2007, nr. 431342/163 din 28 ianuarie 2005 şi nr. 33014/8072 din 06 august 2003 emise de Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Evidenţa Imobiliară şi Cadastrală - Serviciul Evidenţa Proprietăţii, că în evidenţele cadastrale întocmite în anul 1986, imobilul din Calea Griviţei, sector 1 a fost înscris cu teren în suprafaţă de 1839 mp, din care 896 mp construcţii, proprietate de stat, categoria de folosinţă construcţii şi curţi, cu posesor parcelă, fostul I.C.R.A.L. Pajura.
Făcând aplicarea prezumţiei instituite prin art. 24 din Legea nr. 10/2001, în ceea ce priveşte întinderea dreptului de proprietate asupra construcţiilor demolate şi care nu mai există în prezent pe terenul ce a fost restituit în natură, aşa cum reiese şi din raportul de expertiză extrajudiciară depus în cadrul dosarului administrativ, instanţa a reţinut că, în lipsa altor probe relevante, construcţiile demolate au fost în suprafaţă de 896 mp.
În speţă, este de necontestat că imobilul situat în Bucureşti, Calea Griviţei, sector 1 a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, iar construcţiile demolate, fără acordarea de despăgubiri conform Decretului nr. 36/1985.
Faţă de dispoziţiile art. 1, art. 6, art. 10 şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, text ce reglementează situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă şi, care face trimitere expresă la legea specială privind regimul de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, aceasta fiind Titlul VII din Legea nr. 247/2005 s-au reţinut următoarele:
Acest titlu reglementează regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv şi prevede în acest sens, o altă procedură administrativă, în sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, căreia, propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent îi va fi înaintată, având în vedere că, prin dispoziţia nr. 4331 din 18 mai 2005 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti s-a dispus restituirea în natură către reclamanţi a terenului în suprafaţă de 1833,14 mp situat în Bucureşti, Calea Griviţei, sector 1, însă nu a fost soluţionată şi notificarea privind acordarea de despăgubiri, pentru construcţiile demolate.
Ca atare, tribunalul a admis în parte cererea reclamanţilor şi a obligat pârâta să emită o dispoziţie motivată prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcţiile în suprafaţă totală de 896 mp situate în Bucureşti, Calea Griviţei, sector 1, pe terenul în suprafaţă de 1839 mp, ce a fost preluat prin Decretul de naţionalizare nr. 92/1950 şi care ulterior au fost demolate, conform Decretului nr. 36/1985, fără a se acorda despăgubiri.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul general, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
S-a susţinut că instanţa de fond a fost sesizată cu o contestaţie întemeiată pe Legea nr. 10/2001 îndreptată împotriva refuzului unităţii deţinătoare de a soluţiona notificarea înregistrată de reclamant.
Legiuitorul a stabilit prin art. 22 din Legea nr. 10/2001 că unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau după caz, dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.
Aceasta deoarece, unitatea deţinătoare este singura abilitată de legiuitor să emită o decizie sau, după caz, dispoziţie de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent sau de restituire în natură, însă, aceeaşi unitate deţinătoare nu poate să emită decizie/dispoziţie decât dacă este investită cu soluţionarea unei notificări formulate în condiţiile art. 22 şi următoarele din lege.
S-a arătat de către apelantă că, o asemenea condiţie prealabilă, nu încalcă prevederile art. 21 din Constituţie, care consacră accesul liber la justiţie, întrucât vizează faza administrativă a procedurii necontencioase şi nu afectează substanţa dreptului garantat, atât constituţional, cât şi prin art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în cauza ";Golder contra Regatului Unit";, 1975 că ";dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut";, precum şi că „există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept.";
De altfel, accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil este asigurat, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzută de Capitolul III al Legii nr. 10/2001, deci în condiţiile şi pe căile prevăzute de legea specială.
În cazul în care persoana îndreptăţită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înţelege să uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 zile curge de la data depunerii notificării.
Însă, în ipoteza în care odată cu notificarea nu s-au depus actele doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.
Mai mult decât atât, Normele metodologice fac vorbire de necesitatea existentei, alături de notificare şi celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptăţite la restituire în sensul că nu mai deţine alte probe, precizare ce condiţionează pârâtul în a se pronunţa asupra notificării.
În speţă, se arată de către apelanta-pârâtă că reclamanţii nu au depus actele solicitate, context în care, obligaţia de a emite dispoziţie de restituire este prematură.
Au fost aduse critici şi în ceea ce priveşte obligarea apelantei-pârâte la plata de cheltuielilor de judecată, stabilite şi acordate conform art. 274 C. proc. civ., aceasta considerând că, în mod greşit a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, întrucât nu s-a făcut dovada culpei sale procesuale, în condiţiile textului de lege mai sus menţionat.
Prin decizia nr. 301/A din 18 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei nr. 1183 din 02 iulie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
A dispus obligarea apelantei-pârâte la 2000 lei, cheltuieli de judecată către intimaţii-reclamanţi.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Instanţa de fond a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată (art. 23 alin. (1) în numerotarea legii înainte de republicare în Monitorul Of. 798 din 02 septembrie 2005, invocat de către apelant), aşa cum au fost interpretate prin decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată de I.C.C.J. în dosarul nr. 37/2006, prin care s-a statuat că, în cazul când unitatea deţinătoare sau investită cu soluţionarea notificării nu se pronunţă cu privire la notificare în termen de 60 de zile de la înregistrarea acesteia, „se impune (..) ca instanţa investită să evoce fondul în condiţiile prevăzute în art. 297 alin. (1) C. proc. civ. şi să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură";.
„Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv al entităţii investite cu soluţionarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei";.
În consecinţă, instanţa de judecată are plenitudinea de a se pronunţa pe fondul notificării în situaţia lipsei răspunsului entităţii deţinătoare, ceea ce instanţa de fond a şi făcut, stabilind existenţa uneia dintre ipotezele de excepţie de la regula restituirii în natură prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
S-a reţinut de instanţa de apel, incidenţa în cauză a dispoziţiilor prevăzute de art. 1 alin. (2), art. 10 alin. (1) şi (9) din Legea nr. 10/2001, întrucât construcţiile au fost demolate în baza Decretului nr. 36/1985.
De asemenea, instanţa de fond a mai reţinut şi faptul că, deşi prin Dispoziţia nr. 4331 din 18 mai 2005 emisă de Primăria municipiului Bucureşti s-a dispus restituirea în natură, către reclamanţi, a terenului în suprafaţă de 1833,14 mp situat în Bucureşti, Calea Griviţei, sector 1, totuşi, notificarea privind acordarea de despăgubiri pentru construcţiile demolate nu a fost soluţionată.
În al doilea rând, pârâtul a mai susţinut prin apelul formulat şi faptul că unitatea deţinătoare poate să se pronunţe numai după ce contestatorul a depus actele doveditoare ale dreptului de proprietate şi ale calităţii de moştenitor, astfel că termenul de 60 de zile începe să curgă, după data completării dosarului cu aceste înscrisuri.
Nici acest argument adus în susţinerea apelului nu va fi reţinut, ca fondat, de instanţa de control judiciar ordinar, deoarece:
Termenul de 60 de zile reglementat prin dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, după expirarea căruia unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe asupra notificării, prin decizie sau dispoziţie motivată, începe să curgă de la două date de referinţă, respectiv: de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 23 (care prevede că „actele doveditoare ale dreptului de proprietate (..) precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate (..) pot fi depuse până la data soluţionării notificării"").
Din interpretarea acestor texte legale reiese că termenul în care entitatea investită cu soluţionarea notificării are obligaţia de a se pronunţa asupra îndreptăţirii notificatorului la obţinerea măsurilor reparatorii prevăzute de lege poate fi prorogat, cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptăţite, dar numai dacă unitatea deţinătoare, în urma analizei actelor doveditoare depuse, comunică notificatorului, în scris, în intervalul de 60 de zile de la înregistrarea notificării, faptul că documentaţia este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.
Or, la dosar nu există nici o dovadă în sensul că apelantul a solicitat intimaţilor-reclamanţi completarea dosarului, astfel încât Curtea consideră că apelantul-pârât este culpabil de depăşirea termenului de 60 de zile prevăzut de lege, iar pasivitatea acestuia în soluţionarea notificării, deschide celui vătămat accesul la jurisdicţia civilă, pentru a fi finalizată.
În plus, instanţa de apel a mai reţinut că, şi în situaţia în care reclamantul nu ar fi depus toate actele considerate necesare de către pârât, acest aspect nu poate conduce la nelegalitatea sentinţei apelate, căci, în caz contrar, ar însemna să se dea posibilitatea entităţii notificate ca, sub pretextul că actele depuse de reclamant nu sunt adecvate sau suficiente, să refuze, soluţionarea notificării.
Prima instanţă a reţinut că până la data introducerii acţiunii, notificarea nu a fost soluţionată de pârât, aspect ce nu a fost contestat de pârât prin motivele de apel, astfel că, de la data înregistrării notificării, cererea reclamanţilor formulată în baza Legii nr. 10/2001, privind construcţiile situate în Bucureşti, Calea Griviţei, sector 1, nu a primit nicio soluţionare timp de 8 ani, termen ce nu poate fi considerat rezonabil.
În privinţa criticii referitoare la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamanţi în primă instanţă, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Contestaţia reclamanţilor fiind admisă în primă instanţă de tribunal, în mod evident pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar, a căzut în pretenţii, în sensul textului de lege evocat mai sus.
De asemenea, pârâtul se află în culpă procesuală prin nesoluţionarea notificării timp de 8 ani de la data înregistrării acesteia.
Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 26 aprilie 1994), în materie civilă, termenul pentru soluţionarea unei cauze, în cazul în care sesizarea instanţei este condiţionată de epuizarea unei proceduri prealabile - în speţă procedura administrativă declanşată prin notificare în baza Legii nr. 10/2001 - va începe să curgă de la data declanşării acestor proceduri prealabile.
Prin urmare, stabilirea în sarcina pârâtului a obligaţiei de a plăti reclamantului cheltuielile de judecată determinate de proces, este expresia unei judicioase aplicări a legii.
Apelanta a invocat că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., fără însă a-şi fundamenta această susţinere din punct de vedere juridic, astfel că această critică nu va fi reţinută de către instanţă, întrucât Legea nr. 10/2001 nu conţine dispoziţii exprese, în sensul exonerării entităţii investite cu soluţionarea notificării, de la plata cheltuielilor de judecată.
De asemenea, în temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., constatând culpa procesuală a apelantei în această fază procesuală, curtea de apel a dispus obligarea pârâtei la plata către intimaţii-reclamanţi, a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, dovedit cu factura din 17 martie 2011, încasat conform contractului de asistenţă juridică din 17 martie 2011 (filele 13, 14 din dosarul de apel).
În consecinţă, constatând că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 22, art. 23 şi art. 25 din Legea nr. 10/2001 rep. şi a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Curtea de Apel Bucureşti a respins apelul formulat de pârât, ca nefondat, cu obligarea apelantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva deciziei nr. 301/A din 18 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secția a IV-a civilă a declarat recurs, pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul general, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 3 04 pct. 9 C. proc. civ., în ceea ce priveşte aplicarea greşită a prevederilor art. 21-23 (actual 25 din Legea nr. 10/2001), precum şi a dispoziţiilor art. 274 din acelaşi cod.
Se susţine de către recurentul-pârât că nu au fost depuse de către reclamanţi actele doveditoare ale dreptului de proprietate şi cele privind calitatea de moştenitor şi că nu s-a făcut dovada calităţii acestora de persoane îndreptăţite, înscrisurile doveditoare nefiind depuse la dosarul administrativ.
O altă critică invocă faptul că nu s-au produs dovezi, în sensul că reclamanta a primit despăgubiri pentru imobilul în litigiu, conform art. 5 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 245/2005 şi s-a susţinut că nu sunt îndreptăţite la restituire în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent, persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie.
Ultima critică a recurentului-pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul general are în vedere greşita aplicare a prevederilor art. 274 C. proc. civ. şi se solicită admiterea recursului, modificarea deciziei şi a sentinţei, în sensul respingerii ca nefondată, a cererii de chemare în judecată.
Recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul general este nefondat şi urmează a fi respins, pentru considerentele ce succed:
În ceea ce priveşte criticile privind nedepunerea de către reclamanţi a actelor doveditoare ale dreptului de proprietate, în calitatea de moştenitori ai proprietarului imobilului ce face obiectul litigiului de faţă şi nedovedirea calităţii acestora de persoane îndreptăţite în sensul Legii nr. 10/2001, acestea sunt nefondate.
În spiritul Legii nr. 10/2001, reglementare cu caracter reparatoriu, sintagma „actele doveditoare ale calităţii de persoană îndreptăţită";, trebuie interpretată, conform art. 23, în sensul că în situaţia în care titularul notificării nu a depus actele doveditoare ale dreptului său de proprietate până la data soluţionării acesteia, instituţia învestită este obligată să se pronunţe prin decizie/dispoziţie administrativă, doar pe baza actelor depuse în faţa Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Este adevărat că art. 23 din Legea nr. 10/2001 prevede că actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate, pot fi depuse până la data soluţionării notificării, însă sintagma „până la data soluţionării notificării";, nu are în vedere numai etapa administrativă a soluţionării notificării, ceea ce înseamnă că dispoziţiile mai sus evocate, trebuie interpretare în spiritul legii.
Această sintagmă trebuie înţeleasă ca referindu-se la soluţionarea notificării, în oricare dintre cele două etape - administrativă, înaintea entităţii entităţii notificate, sau judiciară - prin hotărâre irevocabilă a instanţei de judecată, deoarece legiuitorul nu face nicio distincţie între cele două faze procesuale de soluţionare a notificării, iar instanţa învestită cu soluţionarea notificării şi eventual a contestaţiei împotriva dispoziţiei/deciziei administrative de soluţionare a notificării, are competenţa de a verifica legalitatea şi temeinicia acesteia, prin raportare şi la alte acte decât cele prezentate de titularul notificării unităţii deţinătoare.
De altfel, nicio prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară, iar a considera altfel, ar însemna să se aducă atingere principiului liberului acces la justiţie, consacrat prin Constituţie.
Aşa fiind, este de observat că instanţa de apel a apreciat în mod corect, că tribunalul a stabilit situaţia de fapt dedusă judecăţii şi a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză, atunci când a constatat că reclamanţii au dovedit că imobilul în litigiu a aparţinut autorului lor, M.L., în baza actului de vânzare din 12 noiembrie 1907.
Referitor la calitatea de persoane îndreptăţite a reclamanţilor, tribunalul a reţinut că s-au depus acte doveditoare, şi anume, certificatele de moştenitor: (de pe urma defunctei M.N. au rămas ca moştenitori S.M. şi G.B., în calitate de nepoate de soră predecedată; certificatul de moştenitor din 12 februarie 2003, potrivit căruia, de pe urma defunctei M.V., au rămas ca moştenitori, S.M. şi G.B., precum şi certificate (sentinţa nr. 1183 din 02 iulie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă).
Termenul-limită prevăzut de art. 23 pentru depunerea actelor doveditoare şi, anume „data soluţionării notificării"; este exclusiv aplicabil pentru faza administrativă a cererilor de restituire în natură sau în echivalent a imobilelor ce intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, etapă a cărei finalizare este marcată, conform art. 21, de emiterea unei decizii/dispoziţii motivate, de către organele de conducere ale unităţii deţinătoare a imobilului.
În absenţa unei reglementări distincte în legea specială, etapa jurisdicţională a contestaţiei, în cadrul căreia se realizează de către instanţa de judecată controlul legalităţii şi temeiniciei deciziei/dispoziţiei administrative, urmează, sub aspectul probaţiunii, regulile procesual civile de drept comun prevăzute de Codul de procedură civilă.
Cum corect au reţinut ambele instanţe, nedepunerea de către titularul notificării a tuturor actelor doveditoare privind dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat şi, după caz, a dovezilor privind calitatea sa de moştenitor, până la data soluţionării notificării prin decizie/dispoziţie administrativă, atrage doar emiterea actului administrativ pe baza probatoriilor emise în faţa Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, neavând nicio consecinţă asupra regulilor probaţiunii din faza jurisdicţională; în etapa jurisdicţională, titularul notificării poate complini lipsa dovezilor din etapa administrativă, după regulile procesual civile ce guvernează probaţiunea în procesul civil.
Conform Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, cu privire la competenţa instanţei de judecată de a soluţiona pe fond acţiunea persoanei îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate, entitatea învestită cu soluţionarea notificării are obligaţia să ia în considerare toate actele depuse până la data emiterii deciziei sau dispoziţiei, după caz, iar stabilirea momentului până la care, în etapa procedurii administrative, persoana îndreptăţită poate să depună actele doveditoare, nu limitează posibilitatea instanţei, învestită cu acţiunea întemeiată pe art. 26 din lege, de a soluţiona, în cadrul procedurii judiciare, numai pe baza înscrisurilor anterior invocate.
Înscrisurile ce atestă calitatea autorului reclamanţilor, de proprietari ai imobilului, chiar dacă sunt anterioare momentului preluării de către stat, se coroborează - astfel cum au reţinut instanţele - cu prezumţia simplă instituită prin art. 24 din Legea nr. 10/2001 şi fac dovada concludentă a celor susţinute prin notificare.
Referitor la critica privind faptul că reclamanta nu a făcut dovada că a primit despăgubiri pentru construcţiile demolate, în conformitate cu prevederile art. 5 din Legea nr. 10/2001 este de observat că aceasta nu poate fi examinată, fiind invocată omisso medio, întrucât nu a constituit obiect al analizei în apel, fiind formulată direct în recurs.
De altfel, este de observat că, prin dispoziţia nr. 13332 din 16 noiembrie 2010 emisă de Primăria municipiului Bucureşti prin Primarul general s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru construcţiile demolate, ce au fost situate în Bucureşti, Calea Griviţei, sectorul 1, imposibil de restituit persoanelor îndreptăţite S.M. şi G.L.A.
Apreciind că nu sunt incidente prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte va respinge cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată, în fond şi apel, formulată de reclamanţi, constatând întemeiată critica referitoare la cheltuielile de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul municipiul Bucureşti prin Primarul general împotriva deciziei nr. 301/A din 18 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Respinge cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată, în fond şi apel, formulată de intimaţii-reclamanţi G.L.A. şi S.M., prin avocat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 aprilie 2012
| ← ICCJ. Decizia nr. 2500/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 2541/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
