ICCJ. Decizia nr. 2541/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2541/2012
Dosar nr. 999/117/2010
Şedinţa publică din 5 aprilie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 496 din 27 mai 2010, Tribunalul Cluj a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.R. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj.
A obligat pe pârât să plătească reclamatei suma de 150.000 euro sau echivalentul în lei, la data plăţii efective, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică aplicată defunctului V.M. (M.), prin sentinţa nr. 344/1960 pronunţată în dosarul nr. 374/1960 a Tribunalului Militar Cluj.
A fost respins petitul privind obligarea la despăgubiri materiale, precum şi cel referitor la acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că prin sentinţa nr. 344 din 18 august 1960 dată de Tribunalul Militar Cluj, autorul reclamantei a fost condamnat la 9 ani închisoare corecţională şi confiscarea totală a averii pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale prev. de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen.
Instanţa a apreciat că această condamnare aplicată autorului reclamantei constituie, de drept, o condamnare cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009, prin art. l alin. (2) din actul normativ menţionat, legiuitorul indicând expres infracţiunile prevăzute de Codul penal din 1936, care reprezintă condamnările cu caracter politic, infracţiunea prev. de art. 209 C. pen., fiind enumerată în conţinutul acestui text de lege.
Cât priveşte cuantumul daunelor morale acordate, tribunalul a mai reţinut că, prin condamnare şi executarea pedepsei (4 ani, o lună şi 20 de zile) s-a cauzat autorului reclamantei un prejudiciu nepatrimonial, consecinţele condamnării vizând lipsirea de libertate, sănătatea fizică şi psihică, situaţia familială, profesională şi socială, cursul vieţii acestuia fiind schimbat în mod esenţial urmare condamnării, aceste împrejurări având efecte negative şi asupra vieţii reclamantei.
Ca atare, Tribunalul Cluj a apreciat daunele morale la suma de 150.000 euro cu titlul de daune morale, reprezentând o reparaţie echitabilă pentru suferinţele produse acestuia ca urmare a condamnării sale politice.
Cât priveşte daunele materiale, instanţa le-a respins cu motivarea că acestea nu au fost dovedite, iar în ceea ce priveşte bunurile confiscate, s-a reţinut că, prin procesul-verbal din 7 iulie 1960 au fost puse sub sechestru bunurile mobile ce au fost individualizate în cuprinsul acestuia şi că reclamanta nu a probat împrejurarea că această confiscare a avut loc efectiv, instanţa apreciind că acestea au rămas în posesia soţiei defunctului.
Privitor la venitul din muncă nerealizat, contravaloarea bunurilor distruse, sumele solicitate cu titlu de daune materiale, respectiv medicamentaţia şi valoarea îngrijirilor medicale, nu au fost, de asemenea, dovedite.
Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel, pârâtul şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, criticând-o pentru nelegalitate, reclamanta formulând o cerere de aderare la apelul părţii potrivnice, prin această din urmă cerere, solicitând majorarea cuantumului sumei acordată de instanţa de fond, cu titlul de daune morale pentru prejudiciul suferit de tatăl său.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a arătat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, întrucât au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, care este general obligatorie, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti şi are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluţionare sau, care se vor soluţiona în viitor.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, a susţinut în motivarea apelului că având în vedere că temeiul juridic al acţiunii a fost declarat neconstituțional, acţiunea introductivă de instanţă este lipsită de suport legal, nemaiputând fi admisă.
Prin decizia nr. 190/A din 24 martie 2011, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă de muncă şi asigurări sociale pentru minori şi familie a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj împotriva sentinţei civile nr. 496 din 27 mai 2010 a Tribunalului Cluj.
A schimbat sentinţa atacată, în sensul că a respins acţiunea reclamantei.
A respins cererea de aderare la apel formulată de reclamanta S.R.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că prin Decizia nr. 1358/2010 Curtea Constituţională a declarat art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, ca neconstituţional.
Potrivit art. 147 din Constituţie, dispoziţiile constatate ca neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Ca urmare, faptul că cererea de chemare în judecată a fost introdusă anterior constatării neconstituţionalităţii, nu este de natură a înlătura aplicarea deciziei Curţii Constituţionale, care are caracter obligatoriu.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele juridice, în baza acestei decizii şi nu mai pot fi aplicate, fiind suspendate de drept.
Cu aceste argumente au fost admise apelurile declarate de pârât şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, cu consecinţa schimbării sentinţei tribunalului, în sensul respingerii acţiunii.
Curtea a respins cererea de aderare la apel formulată de reclamantă, cu motivarea că, în raport de Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, cererea sa de majorare a cuantumului daunelor morale nu putea fi admisă.
Împotriva deciziei nr. 190/A din 24 martie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă de muncă şi asigurări sociale pentru minori şi familie a declarat recurs reclamanta S.R.
Recurenta-reclamantă a invocat nelegalitatea hotărârii, în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a avut în vedere că, legea aplicabilă era aceea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată şi că nu se aplica Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
Recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora legea dispune numai pentru viitor, precum şi cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii.
Prin urmare, reclamanta a arătat că dispoziţiile Legii nr. 221/2009 sunt aplicabile în speţă, deoarece acţiunea a fost formulată în temeiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, care erau în vigoare la data introducerii acţiunii, iar dispoziţiile privind neconstituţionalitatea acestui text de lege, nu sunt incidente în cauză.
În mod greşit instanţa de apel a constatat incidenţa în cauză a deciziei de neconstituţionalitate în raport de care a respins acţiunea, aceasta fiind aplicabilă doar cauzelor înregistrate ulterior publicării sale în M. Of.
O interpretare contrară este de natură să încalce principiile egalităţii de tratament în faţa legii şi al nediscriminării, prin adoptarea unor soluţii juridice diferite în situaţii similare, funcţie de momentul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Instanţa de apel nu a luat în considerare prevederile conţinute în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Rezoluţiile A.P.C.E. nr. 1096, nr. 1996 şi nr. 1481/2006, incidente în cauză, precum şi practica judiciară naţională în materie, conform căreia, chiar şi ulterior constatării neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cereri similare au fost soluţionate favorabil.
Cuantumul daunelor morale acordate de către prima instanţă este prea redus, în funcţie de situaţia de fapt prezentată şi de sumele solicitate prin cererea de chemare în judecată, nereprezentând o reparaţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit.
Instanţa de apel a încălcat art. 6 C.E.D.O. privind dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie care interzice discriminarea, art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie care garantează dreptul la respectarea bunurilor, iar prin aplicarea în cauză a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale s-a realizat o intervenţie a legiuitorului în actul de justiţie de natură să creeze premisele discriminării anterior menţionate.
S-au mai adus critici în sensul că instanţa de apel nu a aplicat direct dispoziţiile art. 20 şi 21 din Constituţia României, cât şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit principiului preeminenţei sale, consacrat în art. 20 alin. (2) din Constituţie.
S-a susţinut că, potrivit art. l din Protocolul adiţional la C.E.D.O. şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de bunuri priveşte, atât bunurile actuale, având o valoare patrimonială, precum şi, în situaţii precis delimitate, creanţele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care, cel îndreptăţit, poate avea o speranţă legitimă, în sensul că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate.
Recursul declarat de reclamantă este nefondat pentru considerentele ce succed:
Criticile formulate de recurentă aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nu constituie, cum, în mod greşit a susţinut recurentul, o încălcarea a atribuţiilor puterii judecătoreşti, ci dimpotrivă, o respectare a caracterului obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, şi nu în ultimul rând, a dispoziţiilor imperative, reglementate de prevederile ale art. 329 alin. (3) C. proc. civ., privitor la caracterul, de asemenea, obligatoriu al deciziilor în interesul legii, în ceea ce priveşte dezlegarea dată problemelor de drept judecate.
Prin decizia nr. 1358/2010 publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, la o dată anterioară pronunţării deciziei instanţei de apel, Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 care acordau dreptul la despăgubiri, persoanelor condamnate politic sau care au făcut obiectul unor măsuri cu caracter politic, sunt neconstituţionale.
Cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern inter temporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. l din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. l din Protocolul nr. l adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. l din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 330 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (fada pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituționalității textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. l din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar crea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie.
S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. l din Protocolul nr. l, adiţional la Convenţie, înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul, înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. l din Protocolul nr. l.
Atât soluţia instanţei de apel, cât şi deciziile prin care s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 211/2009 sunt în concordanţă cu rezoluţiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/1996 şi nr. 1481/2006, precum şi cu Rezoluţia nr. 40/1985 a Adunării Generale O.N.U., astfel încât nu se poate reţine o încălcarea a documentelor internaţionale la care face referire recurenta-reclamantă.
Aceste documente internaţionale au un caracter esenţialmente declarativ, în sensul că rolul lor este de a institui anumite principii care trebuie să pătrundă în conştiinţa comunităţii internaţionale, în scopul repudierii complete a crimelor comise de regimurile totalitare şi de a proteja generaţiile viitoare de astfel de atrocităţi.
Aşa cum a reţinut şi Curtea Constituţională în deciziile anterior analizate, nici comunitatea internaţională şi nici organismele care acţionează în materia drepturilor omului nu impun fostelor state comuniste o obligaţie legală de a acorda despăgubiri băneşti persoanelor persecutate în perioada comunistă.
Fiecărui stat îi este recunoscută şi respectată o marjă largă de apreciere a măsurilor reparatorii pe care le consideră oportune pentru lichidarea moştenirii comuniste, astfel încât să se asigure un just echilibru social.
Curtea Constituţională a constatat prin deciziile sus-menţionate, că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similară cu cea avută anterior-ceea ce este, practic, imposibil-ei finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacţie de ordin moral, prin însăşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu ce reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanţă cu recomandările conţinute în documentele internaţionale evocate de recurenta-reclamantă.
Critica conform căreia s-ar fi încălcat principiile egalităţii de tratament şi nediscriminării, de asemenea, nu poate fi reţinută.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care recurenta-reclamantă s-ar găsi prin nesoluţionarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunţării deciziei de neconstituționalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării"; îl constituie decizia de neconstituționalitate şi a-i nega legitimitatea, înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Referitor la noţiunea de „bun";, potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale";, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă"; de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie"; atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate";. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol"; (Cauza Caracas împotriva României).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza Ionescu şi Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră";.
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. l din Protocolul nr. l.
În jurisprudenţa instanţei europene s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută
În puterea lucrului judecat"; (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situaţia existentă în cauză nu se circumscrie dispoziţiilor convenţiei la care face generic referire reclamanta.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă";, fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudență clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza Atanasiu ş.a. contra României, paragraful 137).
O asemenea jurisprudență nu s-a conturat însă, iar noţiunea de „speranţă legitimă"; nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală declarată constituţională nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.
PETRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.R. împotriva deciziei nr. 190/A din 24 martie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă de muncă şi asigurări sociale pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2535/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2543/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
