ICCJ. Decizia nr. 2549/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2549/2012
Dosar nr. 8512/3/2010
Şedinţa publică de la 5 aprilie 2012
Asupra recursului civil de faţă, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 16 februarie 2010, reclamantul S.S., în calitate de fiu al defunctei S.E. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 250.000 euro, echivalentul în lei la cursul B.N.R. din data efectuării plăţii.
Reclamantul a arătat că suma solicitată reprezintă despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, ca urmare a măsurii cu caracter politic la care a fost supusă mama sa, prin dislocarea din zona frontierei de vest şi stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951-27 iulie 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 3, 5 şi urm. din Legea nr. 221/2009.
Prin sentinţa nr. 1011 din 11 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă a admis în parte acţiunea şi a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 8.000 euro, sau echivalentul în lei calculat la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu titlul de daune morale.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut incidenţa în cauză a prevederilor art. 3 lit. e) şi 5 din Legea nr. 221/2009 şi a arătat că prin stabilirea unui domiciliu obligatoriu, mamei reclamantului i-a fost încălcat dreptul la libertate, precum şi atributele ce ţin de onoare şi reputaţie.
În stabilirea despăgubirilor pe care instanţa de fond le-a acordat pentru evaluarea prejudiciului moral, s-a reţinut că reclamantul nu a administrat suficiente probe din care să rezulte care au fost consecinţele luării măsurii administrative, pe plan fizic şi psihic, şi în ce măsură i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, în raport de circumstanţele în care a avut loc încălcarea drepturilor autoarei lui, în condiţiile în care, în cazul daunelor morale, datorită naturii nepatrimoniale a acestora, o evaluare exactă, în bani, a acestora nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere, raportat la elementele de fapt.
Instanţa de fond a apreciat că suma de 8.000 euro, constituie o reparaţie echitabilă şi suficientă a prejudiciului moral suferit la autoarea reclamantului, în raport de împrejurarea că reclamantul a beneficiat de măsurile reparatorii, după anul 1990, conform Decretului-lege nr. 118/1990.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apeluri părţile şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
În motivarea apelului său, reclamantul a criticat soluţia pronunţată de instanţa de fond sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate pentru daunele morale, considerând că se impunea acordarea unei sume mult mai mari, având în vedere privaţiunile la care a fost suspusă mama reclamantului referitoare la condiţiile de viață și a arătat că era necesar a se acorda o sumă de bani, mult mai mare, având în vedere natura măsurii şi durata de aplicare a acesteia, de 4 ani, 1 lună şi 9 zile.
Apelantul-reclamant a arătat că, deşi nu au fost deţinuţi în penitenciar, condiţiile de trai erau asemănătoare celor din închisori. Astfel erau păziţi zi de zi de către soldaţi şi nu aveau voie să depăşească perimetru stabilit. Deportarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu a condus la lezarea drepturilor fundamentale, respectiv onoarea, reputaţia, nume, încrederea acordată în societate, diminuarea veniturilor acestora.
Prin deportarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu i-au fost cauzate mamei sale prejudicii materiale şi morale ale căror consecinţe s-au repercutat asupra vieţii ulterioare, fiindu-i ştirbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum şi atributele ce ţin de relaţii sociale, respectiv onoare și reputaţie.
De asemenea, stabilirea unui domiciliu forţat şi implicit, lipsirea de libertate a produs consecinţe şi în planul vieţii private, când şi după ce i s-au ridicat restricţiile, deoarece a întâmpinat greutăţi nenumărate, nu a putut găsi uşor un loc de muncă, nu a avut acces la specializări, veniturile fiindu-i mult diminuate.
Reclamantul consideră că acordarea sumei solicitată în temeiul cererii introductive, nu conduce la o îmbogăţire fără justă cauză, având în vedere traumele suferite de acesta şi familia sa, invocând ca jurisprudenţă Hotărârea C.E.D.O. în Cauza Niţă contra României în care au fost acordate despăgubiri de 7000 euro pentru 3 zile de reţinere abuzivă.
În motivarea apelului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice s-a susţinut că sentinţa tribunalului este nelegală, fiind pronunţată cu aplicarea greşită a legii în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral suferit de mama reclamatului.
Apelantul-pârât a susţinut că la stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama de măsurile reparatorii deja acordate, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 şi a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 despăgubirile morale se acordă doar în cazul condamnărilor, nu şi în cazul aplicării unor măsuri administrative cu caracter politic, astfel cum este măsura dislocării.
Cum, în cauza de faţă, mama reclamantului nu a suferit o condamnare, ci acesta a făcut obiectul unei masuri administrative cu caracter politic, pârâtul consideră că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat in urma luării măsurii administrative de dislocare într-o altă localitate.
Referitor la daunele morale în general, sub aspectul cuantumului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o jurisprudenţă constantă, statuând în echitate şi în raport de circumstanţele cauzei, adoptând o soluţie moderată prin sumele rezonabile acordate.
Spre exemplu, în Cauza Konolos (Hotărârea din 7 februarie 2008), în care Curtea a constatat violarea art. 5 parag. l prin arestarea nelegală, a acordat 3000 euro pentru prejudiciul moral incontestabil, suferit de reclamant. În Cauza Canciovici, pentru detenţie nelegală, neaducerea în faţa unui magistrat şi interceptări telefonice nelegale, Curtea a acordat reclamantului suma de 12.000 euro, cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral. Şi în alte hotărâri din anul 2008 (încălcarea art. 6 parag. 1 din Protocolul nr. l la Convenţie), Curtea a manifestat aceeaşi moderaţie, acordând sume cuprinse între 1000-5000 euro pentru prejudiciul moral.
În subsidiar, în măsura în care s-ar aprecia că acţiunea este legală si temeinică, pe fondul cauzei, în ceea ce priveşte obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 8.000 euro reprezentând despăgubiri morale pentru perioada de peste 4 ani cât mama reclamantului a fost deportată într-o altă localitate, apelantul-pârât susţine că suma acordată de instanţa de fond este exagerat de mare şi disproporţionată.
Apelantul-pârât a solicitat să se observe că în speţă au fost deja acordate despăgubiri în baza Decretului-lege nr. 118/1990.
Ţinându-se seama de echivalentul real al consecinţelor negative la care s-a făcut referire şi al suferinţelor suportate de către mama reclamantului, pe perioada de aprox. 4 ani, cât a fost deportată într-o altă localitate, precum si de faptul că aceasta a primit deja despăgubiri in baza Decretului-lege nr. 118/1990, se impune să fie cenzurat si reapreciat cuantumul daunelor morale acordate, suma de 8.000 euro fiind exagerat de mare. Concluzionează criticile sale şi solicită admiterea apelului, în sensul schimbării sentinţei tribunalului şi reducerii cuantumului daunelor morale la care a fost obligat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Apelantul Ministerul Public - Parchetul pe de lângă Tribunalul Bucureşti critică sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, deoarece în mod greşit, prima instanţă a admis acţiunea, mama reclamantului nesuferind o condamnare, astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri.
În subsidiar, apelantul solicită reducerea cuantumul daunelor morale, acestea fiind, în opinia Ministerului Public supraevaluate şi nedovedite.
La termenul de judecată din 25 ianuarie 2011, apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, au invocat motivul de ordine publică, în raport de situaţia intervenită, ca urmare a pronunţării de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 1358/2010, în urma căreia, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale.
Prin decizia nr. 36/A din 3 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX- civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, în unanimitate, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul S.S. şi, în majoritate, a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 101 din 11 iunie 2010.
A schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea reclamantului.
Cu opinia parţial separată a doamnei judecător, M.S., în sensul schimbării în parte a sentinţei, ca efect al admiterii apelurilor formulate de Statul Român şi Ministerul Public şi obligării pârâtului la 4.000 euro către reclamant, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral produs prin măsura administrativă a domiciliului obligatoriu aplicată mamei reclamantului.
Şi cu opinia concordantă, în ceea ce priveşte soluţia pronunţată cu privire la apelul declarat de reclamant.
Astfel, în majoritate, analizând apelurile, Curtea a constatat că este corectă soluţia pronunţată cu privire la admisibilitatea acţiunii, critica invocată de apelantul-pârât, sub motivul, că despăgubirile morale se acordă doar în cazul condamnărilor, nefiind fondată, în speţă neexistând o hotărâre de condamnare, ci doar o măsură administrativă luată împotriva mamei reclamantului.
Ca atare, curtea de apel a apreciat că sintagma prejudiciul moral suferit prin condamnare este folosit de legiuitor, într-un sens larg, incluzând atât prejudiciul moral suferit ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti de condamnare, cât şi cel produs, prin luarea unui măsuri administrative cu caracter politic.
Fiind vorba de discriminare politică în ambele situaţii, nu există vreo raţiune pentru care, în cazul condamnării penale printr-o hotărâre, să se acorde daune morale, iar când s-a dispus o măsură administrativă, din aceleaşi motive, să nu fie permisă acordarea daunelor morale.
Ca atare, reclamantul, prin cererea sa, se încadrează în dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pentru a solicita despăgubiri ca urmare a prejudiciului moral produs prin luarea unor măsuri administrative cu caracter politic.
Asupra fondului cauzei, analizând motivul de ordine publică invocat, faţă de caracterul prioritar al aspectului legat de declararea neconstituţionalităţii prevederilor legale menţionate, pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, că urmare sesizării Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 şi soluţionării acestei excepţii prin Deciziile nr. 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale s-a stabilit de instanţa supremă că aceste dispoziţii sunt neconstituţionale.
În consecinţă, aceste dispoziţii nu mai produc efecte juridice, ceea ce determină inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat, cât şi în cuprinsul dispoziţiilor art. 31 se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Faţă de aceste dispoziţii, în funcţie de care declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, produce efecte pentru viitor şi erga omnes, s-a pus problema dacă ele se aplică şi acţiunilor în curs.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, care a statuat că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
De altfel, Curtea Constituţională s-a pronunţat cu privire la întinderea efectelor deciziilor prin care se constată neconstituţionalitatea unor dispoziţii lege, exemplificativ decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999.
Având în vedere caracterul devolutiv al apelului, curtea de apel a constatat că soluţia de prima instanţă este fondată pe dispoziţii legale care au fost contestate de instanţa de contencios constituţional, ca fiind contrare legii fundamentale.
Pe cale de consecinţă, ţinând seama de caracterul devolutiv al căii ordinare de atac şi de principiul ierarhiei actelor normative, prevederile declarate neconstituţionale din Legea nr. 221/2009, nu pot fi considerate ca unele apte a justifica menţinerea sentinţei pronunţată de tribunal, astfel că se impune respingerea acţiunii formulată de reclamantul S.S.
Potrivit acestor considerente, s-a apreciat de către judecătorii majorităţii, că se impune respingerea ca nefondat, a apelului declarat de reclamant.
Cât priveşte opinia minoritară, referitor la motivul de ordine publică, s-a motivat că admiterea acestuia, ar conduce la încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului pentru argumentele evocate în considerentele deciziei instanţei de apel, în sensul respingerii acestei excepţii (în partea referitoare la opinia parţial separată a doamnei judecător M.S.).
Împotriva deciziei nr. 36/A din 3 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală a declarat recurs reclamantul S.S., invocând lipsa de temei legal a hotărârii atacate, în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Recurentul-reclamant solicită modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului declarat de reclamant, schimbării în parte a sentinţei, admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată şi respingerii apelurilor exercitate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de către Ministerul Publice - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Criticile aduse deciziei curţii de apel vizează nelegalitatea acesteia, sub următoarele aspecte:
Reclamantul arată că în privinţa proceselor deja declanşate la momentul publicării în M. Of. a deciziilor Curţii Constituţionale, aceste decizii nu sunt aplicabile, iar prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţia României trebuie interpretate în sensul că deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, doar pentru acele raporturi juridice, care nu au fost deduse judecăţii.
În dezvoltarea criticilor sale, reclamantul susţine că, a considera că efectele deciziilor Curţii Constituţionale îşi produc efectele şi în această speţă, cu consecinţa respingerii acţiunii, ar însemna să se accepte ingerinţa statului, în dreptul de acces al acestuia la o instanţă judecătorească.
Recurentul-reclamant susţine că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a legii, care trebuie interpretată în favoarea acestuia, dat fiind caracterul de reparaţie şi de îndreptare, pe cât posibil, a măsurilor abuzive luate, prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.
Se invocă şi că nelegalitatea deciziei atacate constă în ignorarea prevederilor art. 5, 6 şi 14 din C.E.D.O. şi Rezoluţia 1096 din 1996 a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, recurentul-reclamant consideră că decizia Curţii Constituţionale, referitoare la art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 este in contradicţie cu prevederile forurilor internaţionale. Prin aceasta decizie se încalcă prevederile europene (C.E.D.O.) şi internaţionale (Declaraţia Universală a Drepturilor Omului), nerespectându-se principiul liberului acces la justiţie, egalitatea de şanse şi proporţionalitatea, existând şi o discriminare, având în vedere că, pentru persoane aflate în aceeaşi situaţie au fost aplicate reguli diferite.
Se arată că decizia Curţii Constituţionale nu poate avea incidenţă în prezenta cauză, având în vedere că la data pronunţării acesteia, acţiunea pe care a formulat-o reclamantul, se afla pe rolul instanţelor şi astfel, nu putea fi aplicat un tratament distinct persoanelor îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă si irevocabilă, deşi cererile au fost depuse în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009.
Instanţa de control judiciar a mai reţinut că, faţă de considerarea ca fondat a acestui motiv de ordine publică, nu se mai impune analizarea celorlalte critici ale căii de atac a apelului, astfel că, în temeiul art. 296 C. proc. civ., instanţa a admis în majoritate apelurile pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice – D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, cu consecinţa schimbării în tot a sentinţei tribunalului, şi respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.
Recursul declarat de reclamant este nefondat şi urmează a fi respins pentru considerentele ce succed:
Problema de drept a efectelor deciziilor Curţii Constituţionale asupra procedurilor jurisdicţionale aflate în curs de desfăşurare a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în soluţionarea unui recurs în interesul legii.
Această decizie a fost publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-şi efectele la data soluţionării prezentului recurs, în virtutea dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe.
Prin decizia nr. 12 din 19 ianuarie 2011, s-a statuat că „urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.";
În motivarea deciziei date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern, cât şi de blocul de convenţionalitate, reprezentat de textele Convenţiei europene a drepturilor omului şi de jurisprudenţa instanţei europene, creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curţii Constituţionale trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, prin prisma regulilor de aplicare în timp, situaţiile juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009, cum sunt drepturile de creanţă, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, şi al întinderii dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă, sub incidenţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, de imediată şi generală aplicare.
Ca atare, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând (neflind vorba despre o situaţie voluntară), în absenţa unei dispoziţii legale exprese.
Aşa fiind, faţă de caracterul imperativ, de ordine publică al dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, aplicarea generală şi obligatorie a deciziei Curţii Constituţionale nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu este posibil, faţă de dispoziţiile Constituţiei României.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite, ceea ce nu este cazul în situaţia dată.
Neexistând o soluţie definitivă, reclamantul nu are un drept definitiv câştigat, motiv pentru care nu este titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea Constituţională a Drepturilor Omului a menţionat în hotărârea sa, din Cauza Slavov contra Bulgariei, unde s-a reţinut că dispoziţia legală referitoare la obţinerea compensaţiilor, nu a fost anulată ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, şi nici nu a fost abrogată de legiuitor, astfel încât nu se poate invoca, nici existenţa unei proceduri neechitabile, prin schimbarea normelor legale în timpul desfăşurării procesului declanşat de reclamant, ci aceste dispoziţii legale şi-au încetat efectul, ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia. În consecinţă, nu se poate vorbi despre faptul că speranţa legitimă ar fi devenit iluzorie.
În cauza mai sus citată, instanţa de contencios european a reţinut că art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor şi proporţiei în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetăţenilor săi de un regim totalitar anterior, iar pe de altă parte, este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze, în aşa fel încât, atenuarea vechilor violări că nu creeze noi nedreptăţi.
Constatarea neconstituţionalităţii textului de lege pe care reclamantul şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată nu aduce atingere unui proces echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate cu respectarea preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
De asemenea, pentru aceleaşi considerente mai sus expuse, nu pot fi primite criticile potrivit cărora Curtea Constituţională s-ar substitui prin deciziile sale, rolului instanţelor de judecată, cum, în mod eronat a susţinut reclamantul.
Dreptul de acces la justiţie şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Dată fiind decizia în interesul legii, se constată că în cauză, instanţa de apel (în opinia majoritară) a procedat corect dând eficienţă deciziilor Curţii Constituţionale, astfel că nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., invocate de reclamant, ca temei de nelegalitate.
Pentru considerentele expuse se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.S. împotriva deciziei nr. 36/A din 3 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2543/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2550/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
