ICCJ. Decizia nr. 2543/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2543/2012
Dosar nr. 1395/30/2010
Şedinţa publică din 5 aprilie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1466 din 08 iunie 2010, Tribunalul Timiş a respins ca neîntemeiate excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor, invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice-D.G.F.P. Timiş.
A respins acţiunea reclamantelor având ca obiect obligarea Statului Român prin Ministerului Finanţelor Publice la despăgubiri.
A respins cererea reconvenţională a pârâtului pentru sistarea indemnizaţiei acordate în baza Decretului - Lege nr. 118/1990.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin acţiunea formulată de reclamantele F.G. - soţie - şi F.F.B. (fiică şi nepoată) la data de 26 februarie 2010, pe rolul Tribunalului Timiş s-a solicitat a se constata că împotriva autorilor G.H., F.V. şi F.L. a fost luată măsura administrativă cu caracter politic a dislocării, dispusă prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice -D.G.F.P. Timiş la daune morale, în temeiul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, în cuantum de 250.000 euro pentru fiecare dintre membrii familiei, precum şi la daune materiale, conform art. 5 lit. b) din acelaşi act normativ, în sumă de 400.000 euro.
Cât priveşte pronunţarea asupra excepţiilor lipsei calităţii procesuale active, tribunalul a apreciat că soţul reclamantei F.G. şi tatăl reclamantei F.F.B., bunicii acesteia din urmă au fost deportaţi în perioada 1951-1955, fiind dislocaţi din localitatea de domiciliu şi mutaţi în Bărăgan, iar potrivit art. 5 alin. (1), calitate procesuală au persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestora, soţul sau descendenţii persoanelor până la gradul al II-lea inclusiv.
În speţă, din interpretarea dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, instanţa de fond a reţinut că există mai multe categorii de despăgubire a persoanelor condamnate politic sau care au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, prevăzând acordarea daunelor morale, doar în cazul persoanelor condamnate politic, în timp ce contravaloarea bunurilor confiscate se poate dispune în oricare dintre situaţiile celor două categorii de măsuri.
Apreciind astfel, că despăgubirile pentru prejudiciul de ordin moral se acordă doar în cazul condamnărilor, tribunalul a respins acţiunea cu acest petit.
În ceea ce priveşte daunele materiale solicitate de reclamante, din actele depuse de acestea a rezultat că se referă la bunurile mobile lăsate în gospodărie, contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilelor părăsite în mod forţat, dar din dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din lege, instanţa a reţinut că legiuitorul a avut în vedere exclusiv bunurile imobile, când a prevăzut modalitatea respectivă de reparare a prejudiciului cauzat de măsura administrativă cu caracter politic.
Interpretarea sus menţionată, derivă din faptul că textul citat, condiţionează acordarea unor astfel de despăgubiri, de nerestituirea bunurilor în natură sau prin echivalent, în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, acte normative ce reglementează situaţia imobilelor preluate abuziv.
Tribunalul şi-a motivat soluţia de respingere a acţiunii, faţă de împrejurarea că cererea de acordare a despăgubirilor băneşti este neîntemeiată, astfel că nici solicitarea din primul petit ce viza constatarea caracterului politic al măsurii administrative nu poate fi admisă, reclamantele nemaiavând interes în ceea ce priveşte constatarea caracterului politic al măsurii de dislocare, atât timp cât nu le mai poate aduce niciun folos practic.
Împotriva sentinţei Tribunalului Timiş au declarat apel, reclamantele solicitând schimbarea în tot a hotărârii primei instanţe şi admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.
În motivarea apelului, reclamantele F.G. şi F.F.B. au adus critici sentinţei de fond şi au arătat că, în ceea ce priveşte despăgubirile pentru daunele morale, interpretarea gramaticală a textului art. 5 al Legii nr. 221/2009, conduce la concluzia că ele se cuvin, atât persoanelor condamnate politic, cât şi celor supuse măsurilor administrative cu caracter politic, realitate acceptată în practica Curţii de Apel Timişoara (sens în care s-a făcut trimitere la decizia civilă nr. 61/2010, depusă în copie la dosarul de fond).
S-a susţinut de către apelantele-reclamante că, aceeaşi concluzie este impusă şi de O.U.G. nr. 62/2010, care, în nota de fundamentare face referire la competenţa instanţelor în a acorda despăgubiri pentru daune morale, victimelor regimului totalitar comunist, fără a face distincţie între natura abuzului comis împotriva acestora.
Au fost apoi arătate condiţiile concrete în care a fost dispusă măsura deportării membrilor familiei lor, precum şi consecinţele grave şi pe termen îndelungat, de după încetarea acesteia.
Referitor la daunele materiale s-a susţinut că ele se cuvin reclamantelor, ca o reparaţie echitabilă, de vreme de familia reclamantelor a fost lipsită de folosinţa bunurilor imobile pe timp îndelungat şi, din momente ce pentru animalele şi bunurile mobile din gospodărie, nu au fost recompensate până în prezent.
Recurentele-apelante susţin, pe de o parte, că textul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 face referire la contravaloarea bunurilor, fără a face o distincţie, în funcţie de natura lor, iar pe de altă parte, aceasta lege este singura care oferă cadrul ce permite acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate.
La termenul din 2 noiembrie 2010, reclamanta F.G. a solicitat a se lua act de renunţarea la judecata apelului declarat împotriva sentinţei civile nr. 1466 din 8 iunie 2010 a Tribunalului Timiş, secţia civilă.
Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a solicitat instanţei soluţionarea apelului, în raport de incidenţa în cauză a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, care a avut ca efect lipsa de temei juridic a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, urmare declarării neconstituţionalităţii acestui text.
Apelanta-reclamantă F.F.B. a formulat concluzii scrise, prin care a susţinut că efectul acestei decizii nu intervine în cauza, deja soluţionată în fond şi arată că aceasta produce efecte, în temeiul art. 147 şi art. 15 alin. (2) din Constituţie, doar pentru viitor.
Ca atare, la termenul de judecată din 22 martie 2011, în apel, reclamanta F.F.B. a solicitat proba cu expertiză, pentru a se determina cuantumul daunelor materiale solicitate, probă ce a fost respinsă de instanţa de apel.
Prin decizia nr. 780 din 19 aprilie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă a luat act de renunţarea reclamantei F.G. la judecata apelului declarat împotriva sentinţei civile nr. 1466 din 8 iunie 2010 a Tribunalului Timiş.
A respins apelul declarat de reclamanta F.F.B. împotriva aceleiaşi decizii.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de control judiciar a luat act de manifestarea de voinţă a reclamantei F.G., ce se înscrie în principiul disponibilităţii ce guvernează procesul civil, în sensul renunţării acestei reclamante la judecata apelului, conform art. 246 C. proc. civ.
Cât priveşte apelul declarat de reclamanta F.F.B., pe care l-a respins, Curtea de Apel Timişoara a reţinut că acesta a fost examinat prin prisma efectelor obligatorii ale Deciziei nr. 1358/2010 a Curţi Constituţionale.
S-a reţinut în primul rând că, în ceea ce priveşte despăgubirile pentru daunele morale cauzate membrilor familiei reclamantei F.F.B. prin deportarea lor în Bărăgan şi prin producerea tuturor consecinţelor negative profesionale şi sociale, pe termen lung, pe care le-a antrenat ca măsură abuzivă, Curtea de Apel Timişoara apreciază că soluţia de respingere a acestora este fondată, dar pentru alte considerente decât cele reţinute de instanţa de fond.
În concret, interpretarea în context a Legii nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată şi prin textul O.U.G. nr. 62/2010, în prezent abrogat, ca efect al Deciziei nr. 1354/2010 a Curţii Constituţionale permite concluzia, că despăgubirile pentru daune morale se cuvin şi persoanelor, sau moştenitorilor lor, care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
Deşi, de principiu, legea a prevăzut că daunele morale se cuvin şi pentru despăgubirile produse ca efect al unei măsuri administrative cu caracter politic, prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, urmare declarării neconstituţionalităţii prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, temeiul juridic mai sus menţionat a fost lipsit de efecte juridice.
Potrivit art. 147 din Constituţie, dispoziţiile constatate ca neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Ca urmare, faptul că cererea de chemare în judecată a fost introdusă anterior constatării neconstituţionalităţii, nu este de natură a înlătura aplicarea deciziei Curţii Constituţionale, care are caracter obligatoriu.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele juridice, în baza acestei decizii şi nu mai pot fi aplicate, fiind suspendate de drept.
În acest sens, s-a pronunţat şi Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 17 noiembrie 2011, care a motivat că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluări jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Privitor la daunele materiale ce au fost respinse de instanţa de fond, potrivit art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, persoanele îndreptăţite pot solicita instanţei acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare.
Cu aceste argumente a fost respins apelul declarat de reclamanta F.F.B., de către Curtea de Apel Timişoara.
Împotriva deciziei nr. 780/A din 19 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă a declarat recurs reclamanta F.F.B. criticând-o pentru nelegalitate, în sensul că instanţa de apel nu a avut în vedere că, legea aplicabilă era aceea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, şi că nu se aplica Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, fiind încălcate atribuţiile puterii judecătoreşti.
În acest sens, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora legea dispune numai pentru viitor, precum şi cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii.
Prin urmare, recurenta-reclamantă a arătat că dispoziţiile Legii nr. 221/2009 sunt aplicabile în speţă, deoarece acţiunea a fost formulată în temeiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, care erau în vigoare la data introducerii acţiunii, iar dispoziţiile privind neconstituţionalitatea acestui text de lege, nu sunt incidente în cauză.
De asemenea, recurenta-reclamantă a susţinut că intervenţia unei decizii a Curţii Constituţionale într-un proces în curs de desfăşurare ar încălca principiile esenţiale privind stabilitatea şi legalitatea într-un stat democratic, unde puterea judecătorească trebuie să fie independentă şi să se supună numai legii şi a arătat că, prin analizarea chestiunii legată de aplicarea Deciziilor nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale şi nr. 12/2011 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, respingându-i în mod eronat, acţiunea.
Totodată se critică şi faptul că instanţele nu s-au pronunţat asupra constatării caracterului politic al măsurii administrative, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, precum şi greşita respingere a petitului privitor la acordarea daunelor materiale.
Recursul este nefondat, sub toate motivele invocate pentru considerentele ce succed:
Criticile formulate de recurenta-reclamantă aduc în discuţie problema efectelor, în cauză, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi, nu constituie, cum, în mod greşit a susţinut recurenta, o încălcarea a atribuţiilor puterii judecătoreşti, ci dimpotrivă, o respectare a caracterului obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, şi, nu în ultimul rând, a dispoziţiilor imperative, reglementate de prevederile ale art. 329 alin. (3) C. proc. civ., privitor la caracterul, de asemenea, obligatoriu al deciziilor în interesul legii, în ceea ce priveşte dezlegarea dată problemelor de drept judecate.
Prin decizia nr. 1358/2010 publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, la o dată anterioară pronunţării deciziei instanţei de apel, Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 care acordau dreptul la despăgubiri persoanelor condamnate politic sau care au făcut obiectul unor măsuri cu caracter politic, sunt neconstituţionale.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. l din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. l din Protocolul nr. l adiţional la Convenţie privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în recursul în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentiă), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. l din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale.
În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. l din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar crea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie.
S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. l din Protocolul nr. l, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul, înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. l.
Nici critica privind omisiunea instanţei de a constata caracterul politic al măsurii administrative având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu nu este fondată şi, prin urmare va fi respinsă.
Conform dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai mult dintre actele normative enumerate la lit. a)-f) din textul mai sus evocat.
Ceea ce este comun tuturor actelor normative expres şi limitativ enumerate de dispoziţiile art. 3 lit. a)-f) din Legea nr. 221/2009 este, în accepţiunea legiuitorului, acordarea de drept, a caracterului politic tuturor măsurilor administrative descrise în textul la care s-a făcut referire, dacă acestea au fost întemeiate pe actele normative, aflate în cuprinsul lit. a)-f).
Potrivit scopului reparator al legii s-a acordat, de drept, caracterul politic al măsurilor administrative ce au ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, în cazul concret dedus judecăţii, măsura fiind luată prin decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, indicată la lit. e) din art. 3 al Legii nr. 221/2009.
Fiind stabilit de legiuitor că acest caracter este de drept recunoscut prin actul normativ special, nu se poate susţine cu temei că instanţa nu s-a pronunţat asupra acestui petit, întrucât acesta operează prin efectul legii.
Constatarea caracterului politic al unor măsuri administrative se poate solicita, pe un alt temei juridic, anume art. 4 alin. (2) din acelaşi act normativ, dar acest text precizează expres necesitatea intervenţiei instanţei de judecată, care trebuie învestită cu o cerere în acest sens.
Art. 4 alin. (2) „Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora";.
Cum acest text se referă strict la situaţia unor măsuri administrative ce nu sunt prevăzute la art. 3 din Legea nr. 221/2009, situaţia stabilită de legiuitor nu se poate extinde şi asupra unor măsuri administrative al căror caracter politic este recunoscut de lege şi operează de drept.
De asemenea, nu poate fi reţinută ca fondată, nici critica reclamantei potrivit căreia, instanţa de apel a menţinut soluţia instanţei de fond cu privire la greşita respingere a petitului având ca obiect acordarea daunelor materiale, solicitate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Legea nr. 10/2001 reglementează procedura de restituire, în natură sau prin echivalent a „imobilelor preluate abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 138/1940 asupra rechiziţiilor .";(art. 1 din lege).
Legea nr. 247/2005 reglementează procedura acordării de despăgubiri aferente imobilelor ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 şi care nu pot fi restituite în natură.
Rezultă că despăgubirile materiale ce pot fi acordate în condiţiile Legii nr. 221/2009 privesc bunuri imobile ce se circumscriu în domeniului de aplicare al actelor normative de reparaţie arătate.
Cum corect a reţinut instanţa de fond, nu poate fi acordată decât contravaloarea bunurilor confiscate şi nerestituite în procedura legilor sus menţionate.
Or, în speţă reclamantele au solicitat acordarea daunelor materiale în sumă de 400.000 euro pentru animalele ce au rămas în gospodărie, utilajele pentru cultivarea terenului agricol, bunurile confiscate, precum şi lipsa de folosinţă a casei de locuit.
În acest sens, instanţa de apel a reţinut că, deşi art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009 nu foloseşte sintagma bunuri imobile,prin trimiterea la legile speciale de reparaţie menţionate, această concluzie derivă implicit, întrucât sfera de aplicare a actelor normative la care se face referire, vizează exclusiv bunurile imobile, situaţie faţă de care, o explicitare suplimentară a textului legal ar fi inutilă şi lipsită de relevanţă.
Sub acest aspect, în cauză nu este incident principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge, nici interpretul ei nu trebuie să o facă), deoarece nu ne aflăm în situaţia în care textul de lege care reglementează acordarea de daune materiale să lase loc de interpretări generale sau contradictorii, ci statuarea este clară şi concisă, cu trimitere la acte normative al căror obiect exclusiv, îl constituie bunurile imobile.
Faţă de toate considerentele reţinute, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta F.F.B. împotriva deciziei nr. 780 din 19 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara - secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2541/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2549/2012. Civil → |
|---|
