ICCJ. Decizia nr. 2550/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILA
Decizia nr. 2550/2012
Dosar nr. 24292/3/2010
Şedinţa publică din 5 aprilie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1698 din 08 noiembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta B.N.C.M.L. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice .
A constatat caracterul politic al măsurii arestării şi stabilirii domiciliului obligatoriu al lui B.A.
A obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 20.000 lei, cu titlul de daune morale.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că, la data de 7 mai 2010, reclamanta sus menţionată a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând a se constata caracterul politic al condamnării la închisoare şi al măsurii administrative privind domiciliul obligatoriu, la care a fost supus tatăl reclamantei, B.A. în anii 1945-1963, precum şi obligarea acestuia la plata sumei de 2 milioane lei, despăgubiri morale, cu cheltuieli de judecată.
Tribunalul a reţinut că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 221/2009 şi a stabilit că, prin măsurile luate împotriva autorului reclamantei, B.A., care a fost arestat de miliţie la 23 septembrie 1951, pentru nerespectarea măsurii domiciliului obligatoriu şi ulterior, deţinut în închisoare, până la data 16 noiembrie 1953, i s-au adus acestuia grave încălcări ale dreptului la libertate şi la valorile ce ţin de demnitate, onoare, reputaţie socială, instanţa de fond stabilind o reparaţie morală a acestor suferinţe, cuantificată la 20.000 lei, în raport de practica C.E.D.O. în materie.
Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice-D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de apel, apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a arătat că, dată fiind incidenţa deciziei referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 publicată în M. Of. nr. 761 la data de 15 noiembrie 2010, instanţa poate doar să constate caracterul politic al măsurii arestării şi stabilirii domiciliului obligatoriu al defunctului B.A. şi nu mai poate acorda în acest caz vreo sumă de bani cu titlu de daune morale.
Apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a invocat, de asemenea, incidenţa Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, obligatorie şi opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti.
S-a arătat că obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele judecătoreşti, ca de altfel şi pentru celelalte persoane fizice şi juridice, decurge din principiul înscris în art. 51 din Constituţie, potrivit căruia „Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie";. Or, art. 145 alin. (2) din Constituţie prevede ca „Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor";.
Totodată, în condiţiile stabilite de art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, decizia care a declarat neconstituţională o dispoziţie legală este definitivă şi obligatorie, efectele sale se răsfrâng şi în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepţia. Decizia este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti şi are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
În consecinţă, concluzia care se impune este aceea că dispoziţia de lege declarată neconstituţională nu se mai poate aplica, instanţa investită cu soluţionarea unei acţiuni căreia i se aplică norma declarată neconstituţională care continuă soluţionarea cauzei are obligaţia să nu aplice în acea cauză, dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate a fost constatată prin decizia Curţii Constituţionale.
Prin urmare, având în vedere cele arătate mai sus în prezent nu mai există un temei juridic pentru acordarea daunelor morale, ca măsuri reparatorii.
De asemenea, prin Decretul Lege nr. 118/1990 legiuitorul a stabilit şi cuantumul indemnizaţiilor lunare, astfel încât intervenţia sa prin art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu acelaşi obiect aduce atingere valorii supreme de dreptate una din valorile esenţiale ale statului de drept.
Astfel, având în vedere aceste considerente, Curtea Constituţională a constatat în mod corect că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de deţinuţii politici astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală.
În subsidiar, apelantul a criticat sentinţa instanţei de fond şi sub aspectul cuantumului despăgubirilor morale acordate, pe care îl apreciază ca fiind foarte mare.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 374/A din 05 aprilie 2011 a respins ca nefondate, apelurile declarate în cauză.
Pentru a decide ca atare, instanţa de control judiciar a reţinut următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în vigoare la momentul introducerii acţiunii, „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor, se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză, în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate, ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare şi al O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificările şi completările ulterioare";.
În acord cu dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 „constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare.
(4) Caracterul politic al condamnărilor prevăzute la alin. (3) se constată de instanţa judecătorească, în condiţiile prevăzute la art. 4";.
Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 „persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător";.
În această situaţie, în mod corect a apreciat tribunalul că, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 221/2009 şi a constatat caracterul politic al măsurii arestării şi stabilirii domiciliului obligatoriu al autorului reclamantei B.A., ceea ce o îndreptăţeşte pe intimata - reclamantă a beneficia de măsurile reparatorii reglementate prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a acestor măsuri, în calitate de descendent gradul I al persoanei împotriva căreia au fost luate.
Apelanţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public — Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti au invocat incidenţa deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, în raport de care apreciază că acţiunea reclamantei a rămas lipsită de temei legal.
Sub acest aspect, curtea de apel a analizat consecinţele deciziei Curţii Constituţionale asupra drepturilor reclamantei, din perspectiva art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, a art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie, a art. 14 al Convenţiei, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi şi libertăţi garantate de Convenţie şi protocoalele adiţionale, şi a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.
Astfel, art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta materială esenţială a dreptului de acces la un tribunal independent şi imparţial, impune şi respectarea principiului egalităţii părţilor în procesul civil şi interzice, în principiu, intervenţia legiuitorului, pe parcursul unui litigiu, care ar putea afecta acest principiu.
Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în acord cu principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii.
Curtea Constituţională a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa, că situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar aceasta deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi rezonabil.
Or, aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri, formulate în temeiul Legii nr. 221/2009, nu au fost soluţionate prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit faţă de persoanele care deţin deja o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în soluţionarea unui proces sau a unei cereri, formulată tot în temeiul Legii nr. 221/2009, în baza unui criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, conform căruia, în situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
Un alt drept garantat de Convenţie este dreptul la nediscriminare, art. 14 al Convenţiei, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile şi libertăţile pe care Convenţia le reglementează şi impune să se cerceteze dacă există discriminare, dacă tratamentele diferenţiate sunt aplicate unor situaţii analoage sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă şi rezonabilă, adică urmăreşte un scop legitim şi respectă un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru realizarea lui.
Art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie, potrivit căruia „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie";, impune o sferă suplimentară de protecţie, în cazul în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat în temeiul legislaţiei naţionale, precum şi în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligaţie clară a unei autorităţi publice, în conformitate cu legislaţia naţională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislaţiei naţionale, are obligaţia de a se comporta într-o anumită manieră (cauza Thorne c. Marii Britanii, hotărârea din 2009).
Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluţionată cererea de către instanţele de judecată, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, durata procesului şi finalizarea acestuia depinzând adesea de o serie de factori precum: gradul de operativitate cu care se intervine, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege şi alte împrejurări care pot să întârzie soluţionarea cauzei.
Or, astfel cum s-a arătat deja, instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a pronunţat hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă. În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care a statuat că ";violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă exista o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite";.
Mai mult, chiar Curtea Constituţională a constatat, în considerentele deciziei nr. 1354/2010, că, prin limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoane, care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit. Rezultă, în considerarea argumentului de interpretare a fortiori rationae (argumentul justifică extinderea aplicării unei norme la un caz neprevăzut de ea, deoarece motivele avute în vedere la stabilirea acelei norme se regăsesc cu şi mai multă tărie în cazul dat), că, prin neacordarea niciunei despăgubiri persoanelor interesate, care, la data pronunţării deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, declanşaseră procedura judiciară şi obţinuseră cel puţin o hotărâre judecătorească în primă instanţă, s-ar crea o discriminare între persoane care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, ar beneficia de un tratament juridic diferit.
Prin urmare, aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale unui proces pendinte şi suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanşaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile şi previzibile, poate fi asimilată intervenţiei legislativului în timpul procesului şi ar crea premisele unei discriminări între persoane, care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcţie de deţinerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Împotriva deciziei nr. 374/A din 05 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat recurs, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice – D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, ambele recurente aducând critici încadrate în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că Decizia nr. 138/2010 a Curţii Constituţionale nu poate fi aplicată în prezenta cauză.
S-a susţinut că instanţa de apel nu a avut în vedere că, legea aplicabilă nu era aceea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, şi că se aplica Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
Prin urmare, ambii recurenţi au arătat că dispoziţiile Legii nr. 221/2009 nu sunt aplicabile în speţă, deoarece acţiunea a fost formulată în temeiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, care erau în vigoare la data introducerii acţiunii, dar, ca o consecinţă a caracterului obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, prevederea legală a cărei neconstituţionalitate a fost constatată, nu mai poate fi aplicată, încetându-şi de drept, efectul pentru viitor.
Aşadar, având în vedere că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale, temeiul juridic al acţiunii nu mai există.
Totodată au fost dezvoltate critici şi sub aspectul speranţei legitime, în ceea ce priveşte dreptul de creanţă, în sensul art. l din Protocolul nr. l la Convenţie.
S-a susţinut că Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în Cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei acordă o importanţă deosebită faptului că, atunci când o normă din dreptul intern este declarată neconstituţională, eventualele efecte negative pentru una sau alta din părţile din procesele aflate pe rolul instanţelor, sunt rezultatul funcţionării normale a mecanismelor pentru controlul constituţionalităţii în statul de drept.
Ambele recurente susţin că, aşadar, Curtea Europeană consideră că simplă posibilitate recunoscută prin lege unor persoane de a obţine, în urma unui proces, despăgubiri pentru anumite prejudicii în trecut, nu are semnificaţia unei speranţe legitime, atât timp cât, deznodământul judiciar este incert până la momentul finalizării procesului. în fine, Curtea Europeană observa că noţiunea de discriminare prevăzută în art. 14 din Convenţie, nu este una automată, astfel că nu are loc o încălcare a art. l din Protocolul 1 şi nu se poate face aplicabilitatea art. 14.
Recurentele au conchis în sensul că hotărârea instanţei de apel este nelegală, întrucât nu a fost aplicată Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale şi, cum apelul este o cale devolutivă de atac, judecata din apel trebuia realizată cu privire la această chestiune, în acord cu efectele deciziei Curţii Constituţionale.
Ambele recursuri declarate în cauză sunt fondate şi urmează a fi admise pentru considerentele ce succed:
Criticile formulate de recurenţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, care au semnificaţia respectării caracterului obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale şi, nu în ultimul rând, a dispoziţiilor imperative, reglementate de prevederile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., privitor la caracterul, de asemenea, obligatoriu, al deciziilor în interesul legii, în ceea ce priveşte dezlegarea dată problemelor de drept judecate.
Prin decizia nr. 1358/2010 publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, la o dată anterioară pronunţării deciziei instanţei de apel Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 care acordau dreptul la despăgubiri, persoanelor condamnate politic sau care au făcut obiectul unor măsuri cu caracter politic, sunt neconstituţionale.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, înalta Curte a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. l din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. l din Protocolul nr. l adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. l din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. pr. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată.
Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Prin decizia în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. l din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale.
În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. l din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar crea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie.
S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare-conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. l din Protocolul nr. l, adiţional la Convenţie, înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul, înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. l din Protocolul nr. l.
Constatând că instanţa de apel a făcut o greşită apreciere a legii, ignorând efectele obligatorii ale deciziei Curţii Constituţionale, înalta Curte va admite recursurile, cu consecinţa modificării deciziei atacate, în sensul admiterii apelurilor şi schimbării în parte a sentinţei tribunalului, în temeiul art. 312 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.
Va respinge cererea reclamantei privind acordarea daunelor morale şi va păstra dispoziţia privind constatarea caracterului politic al măsurilor dispuse de instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei nr. 374/A din 5 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică decizia atacată, în sensul că admite apelurile declarate de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva sentinţei nr. 1698 din 8 noiembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Schimbă în parte sentinţa menţionată şi respinge cererea reclamantei de acordare a daunelor morale. Păstrează dispoziţia privind constatarea caracterului politic al măsurii arestării şi stabilirii domiciliului obligatoriu.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2549/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2576/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
