ICCJ. Decizia nr. 2538/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2538/2012
Dosar nr. 5875/97/2009
Şedinţa publică din 5 aprilie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 180 din 23 iunie 2010, Tribunalul Hunedoara a admis în parte acţiunea precizată, formulată de reclamantul V.L. în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Hunedoara.
A constatat caracterul politic al sentinţei penale nr. 20 din 15 ianuarie 1959 a fostului Tribunal Militar al regiunii Cluj, în dosarul nr. 1994/1958, definitivă prin decizia nr. 181/1959 a Tribunalului Suprem - Colegiul Militar.
A obligat pe pârât să plătească reclamatului suma de 50.000 euro sau echivalentul în lei, la data plăţii efective, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de antecesorul reclamantului (V.A., decedat la 5 ianuarie 1983), prin condamnarea cu caracter politic.
A respins, în rest, acţiunea civilă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că, la data de 2 decembrie 2009, reclamantul a chemat în judecată, în calitate de pârât, S.R. prin M.F.P., solicitând a se constata caracterul politic al sentinţei penale sus menţionate şi obligarea pârâtului la plata sumei de 759.600 euro, echivalentă cu suma de 3.266.288 ron, reprezentând daune morale, pentru suferinţele produse autorului său, condamnat la muncă silnică pe viaţă şi confiscarea averii, pentru „crima de insurecţie armată”, prevăzută de art. 211 cu aplicarea art. 157 pct. l lit. a) C. pen., în vigoare la acea dată.
Reclamantul V.L. şi-a completat acţiunea, solicitând şi obligarea pârâtului la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă în perioada 11 aprilie 1958 - septembrie 1966, a unei părţi a casei de locuit, respectiv 10.200 euro.
A mai reţinut instanţa de fond, că în baza deciziei nr. 181/1959 a fostului Tribunal Suprem - Colegiul Militar, definitivă, a fost condamnat autorul V.A., care a executat pedeapsa privativă de libertate în perioada 21 aprilie 1958 - 29 iulie 1964, fiind eliberat (urmare graţierii) din Penitenciarul Jilava.
Prin decizia nr. 32/1994 Curtea Supremă, în examinarea recursului în anulare declarat de Procurorul General, a constatat că activitatea infracţională, imputată şi reţinută în sarcina autorului său, nu îndeplinea elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 211 C. pen.
Instanţa a apreciat că această condamnare aplicată autorului reclamantului constituie, de drept, o condamnare cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009, prin art. l alin. (2) din actul normativ menţionat, legiuitorul indicând expres infracţiunile prevăzute de Codul penal din 1936, care reprezintă condamnările cu caracter politic, infracţiunea prevăzută de art. 211 C. pen., fiind enumerată în conţinutul acestui text de lege.
Cât priveşte cuantumul daunelor morale acordate, tribunalul a mai reţinut că, prin condamnarea şi executarea pedepsei, s-a cauzat autorului reclamantului un prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecinţe dăunătoare, ce au rezultat din atingerile şi îngrădirile dreptului la libertate personală, fiind afectate şi onoarea, reputaţia, relaţiile sociale ale acestuia, daunele morale acordate, fiind de 50.000 euro.
Restul pretenţiilor reclamantului au fost respinse, ca nedovedite.
Prin decizia nr. 64 din 24 februarie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Hunedoara împotriva sentinţei civile nr. 180/2010 a Tribunalului Hunedoara.
A schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a respins petitul din acţiunea reclamantului, privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. A menţinut în rest sentinţa atacată.
A respins apelul declarat de reclamant împotriva aceleiaşi sentinţe.
Instanţa de apel a constatat că tribunalul a reţinut în mod corect, caracterul politic al condamnării, făcând aplicarea prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, dar a apreciat că cererea privind acordarea de despăgubiri trebuie respinsă, deoarece Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (l) teza I din Legea nr. 221/2009.
Potrivit art. 147 din Constituţie, dispoziţiile constatate ca neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Ca urmare, faptul că cererea de chemare în judecată a fost introdusă anterior constatării neconstituţionalităţii, nu este de natură a înlătura aplicarea deciziei Curţii Constituţionale, care are caracter obligatoriu.
Prevederile art. 5 alin. (l) lit. a) teza întâi din Legea 221/2009 şi-au încetat efectele juridice, în baza acestei decizii şi nu mai pot fi aplicate, fiind suspendate de drept.
Cu aceste argumente a fost admis apelul declarat de pârât, cu consecinţa schimbării sentinţei tribunalului, în sensul respingerii acţiunii.
Cât priveşte apelul declarat de reclamant, acesta a fost respins ca nefondat.
Motivul invocat de reclamant referitor la nepronunţarea instanţei de fond asupra încălcărilor drepturilor fundamentale ale omului şi în perioada ulterioară celei de detenţie, nu a format obiectul acţiunii de faţă. Instanţa de fond a reţinut sintetic, relele tratamente aplicate tatălui reclamantului pe perioada detenţiei, care sunt cunoscute prin efectele grave asupra stării de sănătate şi asupra persoanei condamnatului.
Cu privire la succesiunea în timp a actelor ce reglementează aceste aspecte, prin Legea nr. 221/2009, art. 5 alin. (l) lit. a) a fost instituită legal posibilitatea acordării daunelor morale. O.U.G. nr. 62/2010 a stabilit cuantumul acestor daune, care a fost însă limitat, iar ulterior, ordonanţa de modificare a fost declarată neconstituţională prin Decizia nr. 1354/2010 a Curţii Constituţionale, deci textul legal a fost lipsit de efecte. Apoi,prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale au fost constatate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (l) teza I din Legea nr. 221/2009.
Împotriva deciziei nr. 64 din 24 februarie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă, a declarat recurs, reclamantul V.L., criticând-o pentru nelegalitate, în sensul că instanţa de apel nu a avut în vedere că, legea aplicabilă era aceea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, şi că nu se aplica Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, fiind încălcate atribuţiile puterii judecătoreşti.
În acest sens, recurentul a susţinut că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora legea dispune numai pentru viitor, precum şi cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii.
Prin urmare, recurentul a arătat că dispoziţiile Legii nr. 221/2009 sunt aplicabile în speţă, deoarece acţiunea a fost formulată în temeiul prevederilor art. 5 alin. (l) lit. a) din aceeaşi lege, care erau în vigoare la data introducerii acţiunii, iar dispoziţiile privind neconstituţionalitatea acestui text de lege, nu sunt incidente în cauză.
De asemenea, recurentul-reclamant a arătat că intervenţia unei decizii a Curţii Constituţionale într-un proces în curs de desfăşurare ar încălca principiile esenţiale privind stabilitatea şi legalitatea într-un stat democratic, unde puterea judecătorească trebuie să fie independentă şi să se supună numai legii şi a susţinut, că, prin analizarea din oficiu a chestiunii legată de aplicarea Deciziilor nr. 1358/2010 şi nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, respingându-i, în mod eronat, acţiunea. Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Cererea reclamantului pentru constatarea caracterului de drept al condamnării cu caracter politic pentru fapta prevăzută de art. 211 C. pen. din 1936, aplicată autorului său şi acordarea de daune morale, constituie obiectul învestirii instanţei de judecată.
Criticile formulate de recurentul-reclamant aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi, nu constituie, cum, în mod greşit a susţinut recurentul, o încălcarea a atribuţiilor puterii judecătoreşti, ci dimpotrivă, o respectare a caracterului obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, şi, nu în ultimul rând, a dispoziţiilor imperative, reglementate de prevederile ale art. 329 alin. (3) C. proc. civ., privitor la caracterul, de asemenea, obligatoriu al deciziilor în interesul legii, în ceea ce priveşte dezlegarea dată problemelor de drept judecate.
Prin Decizia nr. 1358/2010 publicată (M. Of. nr. 761/15.11.2010), la o dată anterioară pronunţării deciziei instanţei de apel, Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 5 alin. (l) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 care acordau dreptul la despăgubiri, persoanelor condamnate politic sau care au făcut obiectul unor măsuri cu caracter politic, sunt neconstituţionale.
Cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (l) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (l) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (l) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. l din C.E.D.O., referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. l din Protocolul nr. l adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. l din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (fada pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (l) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. l din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale.
În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. l din C.E.D.O. nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar crea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie.
S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de p manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. l din Protocolul nr. l, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat Dreptul, înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. l din Protocolul nr. l.
În aplicarea principiului disponibilităţii, ce guvernează procesul civil şi care îndrituieşte reclamantul să fixeze limitele în cadrul cărora judecare are loc, cu respectarea prevederilor art. alin. (2) din Legea nr. 221/2009, chiar dacă legea califică condamnarea aplicată autorului reclamantului ca fiind de drept politică, aceasta nu înseamnă că instanţele nu se pot pronunţa asupra acestui aspect, ceea ce instanţa de apel, a făcut în mod legal, păstrând dispoziţiile din sentinţa Tribunalului Hunedoara, referitoare la constatarea caracterului politic al sentinţei penale nr. 20 din 15 ianuarie 1959 a fostului Tribunal Militar al Regiunii Cluj, în dosarul nr. 1994/1958, definitivă prin Decizia nr. 181/1959 a Tribunalului Suprem - Colegiul Militar.
Dar cât priveşte cererea de acordare a daunelor morale, instanţa de apel a constatat în mod corect că dispoziţiile art. 5 alin. (l) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional.
Faţă de toate considerentele reţinute, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGH
DECIDE
Respinge, ca nefundat, recursul declarat de reclamantul V.L. împotriva deciziei nr. 64 din 24 februarie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2537/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2544/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
