ICCJ. Decizia nr. 2546/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2546/2012
Dosar nr. 3513/83/2010
Şedinţa publică din 5 aprilie 2012
Asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 13 mai 2010 pe rolul Tribunalului Satu Mare, reclamantul C.I. a solicitat, în contradictoriu cu S.R., prin M.F.P. obligarea pârâtului la plata sumei de 150.000 Euro, ca urmare a faptului că tatăl reclamantului, C.V. a fost prizonier de război în U.R.S.S. perioada 10 mai 1945 - 25 decembrie 1945.
Prin sentinţa civilă nr. 2565/ D din 12 noiembrie 2010, Tribunalul Satu Mare a respins acţiunea reclamantului.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că Legea nr. 221/2009 are caracter reparator şi recompensator doar pentru persoanele care s-au împotrivit ori au fost considerate potrivnice regimului totalitar instaurat la data de 6 martie 1945, astfel că, de prevederile sale nu poate beneficia reclamantul, situaţie faţă de care, măsura nu se circumscrie domeniului de aplicare al legii speciale de reparaţie, invocată ca temei juridic al acţiunii.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul C.I., invocând critici în sensul că, în mod greşit tribunalul a exclus persoanele aflate în situaţia de prizonierat în U.R.S.S. de la beneficiul recunoscut de dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Prin decizia nr. l41/ A din 4 mai 2011, Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, a admis apelul reclamantului împotriva sentinţei civile nr. 2565/ D din 12 noiembrie 2010 a Tribunalului Satu Mare.
A schimbat în parte sentinţa sus menţionată.
A admis acţiunea reclamantului în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P.
A dispus obligarea pârâtului S.R. prin M.F.P. la suma de 68.000 lei, despăgubiri morale în favoarea reclamantului.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că, în mod eronat, instanţa de fond a apreciat că măsura administrativă luată faţă de autorul reclamantului nu justifică aplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, deoarece potrivit art. 4 alin. (2) din actul normativ menţionat, beneficiul prevederilor art. 5, în sensul acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, le este recunoscut şi persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3 din actul normativ menţionat.
Curtea de Apel Oradea a avut în vedere şi trimiterea pe care Legea nr. 221/2009 o face la dispoziţiile Decretului-Lege nr. l 18/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă, instaurată după 6 martie 1945, precum şi la persoanele deportate în străinătate sau devenite prizoniere, art. 5 alin. (4) prevăzând că, de măsurile reparatorii beneficiază persoanele, cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. l 18/1990.
Ca atare, faptul că s-au acordat despăgubiri în temeiul Decretului-Lege nr. l 18/1990 nu reprezintă o dublă reparaţie, în cazul acordării despăgubirilor şi în temeiul Legii nr. 221/2009, întrucât această din urmă lege are un caracter de complinire, fără a înlătura drepturile deja stabilite prin legile anterioare.
Aşa fiind, din interpretarea tuturor dispoziţiilor legale citate, instanţa de apel a constatat că au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009 şi persoanele care au fost prizonieri sau deportaţi la munca de reconstrucţie, în fosta U.R.S.S., în perioada de referinţă.
Suma de 68.000 lei, acordată cu titlul de despăgubiri morale a fost apreciată, având în vedere adeverinţa nr. 35012/70 emisă de Ministerul Muncii, fără însă a se face dovada că autorul reclamantului a rămas pe teritoriul U.R.S.S. la munca de reconstrucţie şi ulterior acestei perioade, astfel încât, cuantumul despăgubirilor a fost stabilit, în raport de perioada de prizonierat a autorului reclamantului.
Judecând în echitate, instanţa de apel a apreciat cuantumul acestei sume ca fiind proporţională cu prejudiciul suferit de autorul reclamantului, de natură a-i asigura o reparaţie completă, pentru urmările produse de măsura administrativă dispusă faţă de acesta.
împotriva deciziei nr. 141/ Â din 4 mai 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, au declarat recurs pârâtul S.R. prin M.F.P. – D.G.F.P. Satu Mare şi M.P. - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, criticând-o pentru nelegalitate.
Astfel, pârâtul S.R. prin M.F.P. – D.G.F.P. Satu Mare a adus critici privind cuantumul despăgubirilor, care au fost supraevaluate, cu trimitere la jurisprudenta C.E.D.O., care a acordat frecvent sume modeste cu titlu de despăgubiri, instanţa fiind obligată de a ţine seama de toate măsurile cu caracter reparator impuse prin reglementările legislative anterioare, Legea nr. 221/2009 neavând caracter de complinire.
Se invocă reglementările O.U.G. nr. 62/2010 sub aspectul instituirii unor criterii de cuantificare şi plafonare a despăgubirilor şi se susţin critici privind faptul că, ulterior Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, care a declarat neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (l) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 au fost lipsite de temei juridic dispoziţiile menţionate.
Se solicită admiterea recursului, modificarea deciziei Curţii de Apel Oradea, în sensul respingerii acţiunii reclamantului.
Cât priveşte recursul declarat de M.P. - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea motivele de nelegalitate circumscrise art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează aplicarea greşită a legii, în sensul că, măsuri precum prizonieratul şi deportarea, nu se află sub incidenţa Legii nr. 221/2009, lipsa de temei juridic, urmare declarării neconstituţionale a dispoziţiilor art. 5 alin. (l) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, fiind evidentă în raport de Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
Recursurile declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. – D.G.F.P. Satu Mare şi de către M.P. - Parchetul de pe lângă Curtea de Ape Oradea sunt fondate, pentru următoarele motive:
Contrar susţinerilor reclamantului, situaţia autorului acestuia, C.V., astfel cum corect a stabilit tribunalul, nu se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009.
Măsura de prizonierat la care a fost supus autorul reclamantului nu a reprezentat consecinţa unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009, ci a avut la bază alte criterii, unele fiind de apartenenţă etnică, ce fac obiectul unor acte speciale de reparaţie, cum ar fi Decretul - Lege nr. 118/1990 ori O.G. nr. 214/1999.
Împotriva autorului reclamantului a fost instituită măsura prizonieratului pentru alte motive, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, astfel cum impun dispoziţiile art. 3 al Legii nr. 221/2009 (şi cum greşit a reţinut instanţa de apel), iar măsura nu s-a concretizat printr-o decizie a fostei miliţii, ori a fostei securităţi a statului totalitarist, astfel cum condiţionează aceeaşi lege, ci prin dispoziţia guvernului fostei R.S.F.S.R., sub a cărui autoritate au prestat muncă forţată etnicii germani deportaţi şi persoanele aflate în prizonierat.
În speţă, nu se aplică Legea nr. 221/2009, care nu se referă explicit şi la situaţiile şi persecuţiile suferite de persoanele deportate în U.R.S.S. sau deţinute prizoniere, măsuri întreprinsă de autorităţile sovietice de ocupaţie, cu concursul limitat al autorităţilor administrative române.
Având în vedere că legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 221/2009, prin chiar titlul ei, vizează doar condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în ciuda faptului că etnicilor germani deportaţi în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-Lege nr. l 18/1990, republicat.
În această privinţă, aşa cum se poate observa şi din titlul Decretului-Lege nr. l 18/1990, voinţa legiuitorului român a fost clar şi neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce însă, nu a fost reluat de către legiuitor şi în textul Legii nr. 221/2009.
În consecinţă, dispoziţiile legii speciale, ce constituie temeiul de drept al acţiunii reclamantului sunt clare şi nu lasă loc de interpretări, neputând fi aplicate, prin analogie şi altor situaţii decât cele prevăzute de lege.
Ca atare, chiar în ipoteza în care temeiul juridic al acţiunii nu ar fi fost declarat neconstituţional, pretenţiile reclamantului nu s-ar fi încadrat în domeniul de aplicare al legii speciale de reparaţie.
Având în vedere considerentele anterioare, referitoare la lipsa incidenţei Legii nr. 221/2009 situaţiei deduse judecăţii şi declararea neconstituţionalităţii textului legal, ce reglementa acordarea daunelor morale în temeiul actului normativ de reparaţie arătat, nu se mai impune analizarea criticilor privind modalitatea de cuantificare a acestor daune, a criteriilor de evaluare a acestora, cu referire la jursiprudenţa C.E.D.O. în materie, în cauză nefiind incidente prevederile Legii speciale de reparaţie nr. 221/2009.
Aşa fiind, instanţa de fond a reţinut în mod corect că, speţa dedusă judecăţii nu se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009, astfel încât, soluţia de respingere a acţiunii, întemeiată pe această motivaţie este legală.
De altfel, chiar dacă ar fi fost incidenţă o altă situaţie, instanţa nu putea acorda daune morale, întrucât prevederile art. 5 alin. (l) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate în cauză, va modifica decizia Curţii de Apel Oradea, în sensul respingerii apelului declarat de reclamant, cu consecinţa menţinerii, ca legală, a sentinţei civile nr. 2565/ D din 12 noiembrie 2011 a Tribunalului Satu Mare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâtul S.R. prin M.F.P. – D.G.F.P. Satu Mare şi de M.P. - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei nr. l41/ A din 4 mai 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Modifică decizia atacată, în sensul respingerii apelului declarat de reclamantul C.l. împotriva sentinţei nr. 2565/ D din 12 noiembrie 2011 a Tribunalului Satu Mare, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2545/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2547/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
