ICCJ. Decizia nr. 2573/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2573/2012
Dosar nr. 2778/87/2010
Şedinţa publică din 05 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 252 din 08 noiembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Teleorman, în dosarul nr. 2778/87/2010, s-a respins, ca nefondată, excepţia lipsei calităţii procesuale active şi, totodată, s-a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanta F. Teleorman, societate cooperativă de gradul 2, în contradictoriu cu pârâtul P.M. Alexandria.
În motivarea sentinţei, s-a arătat, în ceea ce priveşte excepţia invocată, pe baza actelor constitutive aflate la dosar, că F. şi-a schimbat denumirea în F. 2004, respectiv F. Teleorman, societate cooperatistă de gradul 2, modificându-şi statutul conform art. 117 din Legea nr. 10/2000.
Pe fondul cauzei, s-a arătat că din procesul – verbal nr. 868 din 27 februarie 1971 rezultă că terenul a fost transmis în folosinţă, din nicio probă nerezultând că după expropriere terenul a trecut din proprietatea statului în cea a Uniunii judeţene a cooperativelor de consum, urmând a se reţine că despăgubirile au privit dreptul de folosinţă.
Prin decizia civilă nr. 289 din 17 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta F. Teleorman – Cooperativă de gradul 2, împotriva sentinţei menţionate.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că reclamanta nu a fost niciodată proprietara terenului revendicat, astfel încât nu are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, în sensul Legii nr. 10/2001. Terenul în cauză a fost expropriat şi trecut în proprietatea statului prin decizia nr. 520 din 16 decembrie 1970 în vederea construirii unui depozit de mărfuri. Apelanta avea doar un drept de administrare al construcţiilor şi un drept de folosinţă al terenurilor aferente acestora.
Prin notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, nu se face nicio referire la teren, ci doar la construcţie, depozitul de mărfuri. Mai mult, construcţia din str. Viilor a făcut obiectul unei înstrăinări conform ordonanţei de adjudecare definitivă nr. 938/2001 a Judecătoriei Alexandria, definitivă şi irevocabilă, proprietara clădirii devenind SC N.M.S. SRL. Terenul atribuit în folosinţa cooperativei a revenit la proprietarul de drept, consiliul local, conform legii.
De altfel, însăşi apelanta a recunoscut prin notificarea nr. 712/2001 că a deţinut terenul în folosinţă, s-a mai reţinut în decizia de apel.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta F. Teleorman, criticând-o pentru nelegalitate potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
- În mod greşit, s-a constatat de către instanţele de fond faptul că reclamanta nu a fost proprietara terenului în suprafaţă de 10.000 m.p., ci doar titulară a dreptului de folosinţă a terenului.
Astfel, deşi instanţele au reţinut corect că U.J.C.C. (organizaţie a cooperaţiei de consum) a achitat preţul integral al terenului către C.A.P. 7 Noiembrie Alexandria, trebuiau să reţină că acesta era preţul vânzării, în temeiul art. 1294 C. civ. Suma achitată de U.J.C.C. nu a vizat dreptul de folosinţă, deoarece la dosar nu există niciun act prin care se stabileşte un termen de folosinţă, în aplicarea art. 1411 C. civ., dimpotrivă, acea tranzacţie îndeplineşte toate condiţiile de valabilitate ale unei vinderi, întrucât după achitarea preţului, toate cele 3 componente ale dreptului de proprietate au trecut la U.J.C.C.
În aceasta situaţie, sunt perfect aplicabile prevederile art. 1312 C. civ., orice clauză obscură sau îndoielnică se interpretează în favoarea U.J.C.C., care după achitarea preţului, în condiţiile Codului civil în vigoare, a devenit proprietar de drept şi a fost deposedat formal printr-o operaţiune denumită expropriere, fără vreo despăgubire.
Drept urmare, reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, contrar celor reţinute de către instanţele de fond.
- În mod greşit, instanţa de apel a reţinut că notificarea formulată de către reclamantă în baza Legii nr. 10/2001 nu ar fi vizat şi terenul, în realitate, referirea la depozitul de mărfuri implicând şi referirea la teren, deoarece acesta nu este o simplă construcţie, ci un ansamblu compus, în afara de compartimentele unei construcţii, şi de rampe de încărcare-descărcare, cale ferată interioară, terenuri pentru depozitare mărfuri în aer liber (teren), pentru mărfuri care nu se deteriorează la intemperii (în general materiale de construcţii, utilaje, acoperişuri din table, ţigle, dale din beton), astfel încât indicarea terenului printre componentele depozitului nici nu are importanţă juridică.
Însăşi proporţia dintre un depozit de 2000 m.p. şi un teren de 10.000 m.p. explică faptul că terenul, ca pondere, constituia însuşi depozitul.
- Este greşită şi constatarea conform căreia reclamanta a avut doar un drept de administrare asupra construcţiilor.
Terenul a fost dobândit de U.J.C.C. în vederea construirii unui depozit de mărfuri. Or, U.J.C.C. nu era unitate de stat, ci organizaţie cooperatistă care a construit depozitul din fonduri proprii, provenite din părţile sociale subscrise de membrii cooperatori din cooperaţia judeţului Teleorman şi care a intrat în fondul indivizibil al U.J.C.C., fiind proprietar, şi nu administrator.
- Instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a prevederilor Legii nr. 10/2001, deoarece, pe de o parte, preluarea imobilului a fost abuzivă, în baza unui decret nepublicat, iar, pe de altă parte, reclamanta este îndreptăţită la restituirea în natură a imobilului, ce a reprezentat proprietatea sa.
- în mod greşit, s-a reţinut în considerentele deciziei că depozitul care face obiectul dosarului a fost adjudecat de către SC N.M.S. SRL, adjudecare ce a avut loc pentru un depozit construit în anii 1950, pe un teren care, într-adevăr, aparţinea Primăriei, dar care nu era în perimetrul suprafeţei de 10.000 m.p. cumpărate de U.J.C.C. de la C.A.P. 7 Noiembrie Alexandria.
Pe terenul de 10.000 m.p. cumpărat de la C.A.P., reclamanta a edificat depozite noi, pe care statul român le-a preluat abuziv şi le-a predat la I.C.R.A. în anul 1973, în baza unui H.C.M., de asemenea, nepublicat.
Pentru aflarea adevărului, ar fi fost utilă o expertiză tehnică, pentru identificarea şi clasificarea acestor 2 laturi, dar prima instanţă nu a manifestat un rol activ în raport cu susţinerile reclamantei în acest sens.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Toate susţinerile reclamantei din motivarea căii de atac pornesc de la premisa unei preluări abuzive de către stat a imobilului, în baza Decretului nr. 520/1970, ce conferă reclamantei calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pe temeiul acestui act normativ.
După cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, prin acest decret a fost expropriată o suprafaţă de 10.000 m.p. teren proprietatea C.A.P. 7 Noiembrie, ce a fost trecută în folosinţa U.J.C.C. – I. Teleorman, în scopul construirii unui depozit de mărfuri în zona industrială a oraşului Alexandria în anul 1972 – 1973.
Aşadar, nu acest decret reprezintă temeiul preluării imobilului de către stat de la reclamantă, din moment ce, în realitate, prin acest act normativ, reclamanta a intrat în posesia terenului de 10.000 m.p., pentru construirea depozitului de mărfuri, cu atât mai mult cu cât acest depozit, ce face obiectul notificării din cauză, nici era construit în anul 1970.
Se observă că, afirmând că nu se mai află în posesia terenului şi a depozitului respectiv, reclamanta a formulat susţineri contradictorii.
Astfel, prin notificarea depusă în baza Legii nr. 10/2001, a arătat că imobilul a fost preluat de către Ministerul Comerţului Interior printr-un proces – verbal din anul 1974 (deşi, în cuprinsul aceleiaşi notificări, face referire şi la un proces – verbal din 1975); reclamanta a făcut trimitere, de asemenea, la preluarea în baza decretului de expropriere menţionat anterior, în timp ce, prin motivele de recurs, a pretins că statul a preluat abuziv depozitele din patrimoniul său şi le-a predat la I.C.R.A. în anul 1973, în baza unui H.C.M. nepublicat.
Mai mult, la dosar nu s-a depus niciun înscris din care să rezulte că a avut loc o preluare a imobilului de la reclamantă, de către stat, ulterior anului 1970 (anul în care aceasta a intrat în posesia terenului de 10.000 m.p.) şi că a fost vorba despre o preluare abuzivă, în sensul Legii nr. 10/2001.
Or, potrivit art. 23 din lege şi prevederii legale corespondente din H.G. nr. 250/2007 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a legii, reclamantei îi revine sarcina probării dreptului de proprietate, dar şi a preluării abuzive a imobilului notificat, sens în care trebuie să depună înscrisuri din care să reiasă modalitatea de preluare a imobilului, pentru a permite aprecierea caracterului abuziv al preluării, implicit, al înseşi aplicabilităţii Legii nr. 10/2001.
În acest context, se constată că reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de normele menţionate, astfel încât se apreciază că reclamanta nu este îndreptăţită la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, în absenţa unei preluări abuzive a imobilului de către stat.
Cu toate că aceste considerente sunt suficiente pentru menţinerea soluţiei adoptate în cauză de către instanţa de apel, pentru a se răspunde tuturor motivelor de recurs, urmează ca legalitatea deciziei să fie verificată prin prisma celorlalte susţineri din motivarea căii de atac.
În ceea ce priveşte obiectul pretenţiilor formulate de către reclamantă în baza Legii nr. 10/2001, este corectă constatarea instanţei de apel, ca, de altfel, şi a primei instanţe, în sensul că obiectul notificării îl constituie exclusiv construcţiile din municipiul Alexandria, str. Viilor, alcătuind depozitul de mărfuri, nu şi terenul de 10.000 m.p. pe care se afla acest depozit.
În conţinutul notificării, se arată expres că reclamanta solicită acordarea de despăgubiri la valoarea actuală a construcţiilor, în condiţiile în care imobilul (depozitul de mărfuri) este proprietatea reclamantei, iar terenul a fost dat în folosinţă acesteia, pe durată nedeterminată.
Este evidentă intenţia reclamantei de a primi măsuri reparatorii doar în considerarea construcţiilor, fiind relevante, în context, precizarea expresă a obiectului pretenţiilor, constând în contravaloarea construcţiilor, însă şi menţionarea situaţiei juridice a terenului, ce atestă că reclamanta era conştientă de faptul că nu putea obţine măsuri reparatorii pentru acesta.
Nu au suport, în aceste condiţii, susţinerile din motivarea recursului, în legătură cu componenţa depozitului de mărfuri, câtă vreme s-a făcut explicit referire, în cuprinsul notificării, doar la contravaloarea construcţiilor şi doar pentru acestea s-a pretins existenţa unui drept de proprietate, ce ar fi îndreptăţit pe reclamantă la obţinerea de reparaţii în baza Legii nr. 10/2001.
De altfel, chiar dacă s-ar reţine că reclamanta a formulat pretenţii şi pentru teren, în baza Legii nr. 10/2001, se constată că motivele de recurs pe acest aspect sunt, oricum, nefondate.
Pe lângă argumentul că Legea nr. 10/2001 nu este aplicabilă, deoarece nu s-a probat preluarea abuzivă de către stat a imobilului, este de reţinut şi faptul că, susţinând, în cadrul art. 304 pct. 8 C. proc. civ., că a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 10.000 m.p., reclamanta nu invocă existenţa unui act juridic anume, ale cărui clauze să fie interpretate din perspectiva prevederilor Codului civil referitoare la vânzare – cumpărare, ci se prevalează exclusiv de împrejurarea plăţii unei sume de bani către C.A.P. 7 Noiembrie, proprietara terenului, pretinzând că ar fi preţul vânzării.
Singurul înscris depus la dosar care atestă plata vreunei sume de bani este procesul – verbal de predare – primire datat 17 martie 1972, încheiat între C.A.P. 7 Noiembrie şi autoarea reclamantei din cauză, U.J.C.C. – I. Teleorman. Acesta nu reprezintă un act juridic translativ de proprietate, ci doar un înscris de transmitere a posesiei terenului, ca urmare a exproprierii terenului de la C.A.P. 7 Noiembrie, prin Decretul nr. 520/1970 (menţionat deja în prezentele considerente), prin acelaşi decret prevăzându-se trecerea terenului în folosinţa U.J.C.C., în vederea construirii depozitului de mărfuri.
În acelaşi timp, terenul fiind expropriat, este exclusă o operaţiune de vânzare, persoana expropriată nemaiputând face niciun act de dispoziţie. Autoarea reclamantei a dobândit, în temeiul al însuşi decretului de expropriere, dreptul de folosinţă asupra terenului, pe durată nedeterminată, însă de la stat, care a expropriat terenul, nu direct de la fostul proprietar, singurul înscris atestând un raport juridic obligaţional între fostul proprietar şi autoarea reclamantei fiind, după cum s-a arătat, procesul – verbal de transmitere a posesiei, ca stare de fapt.
Împrejurarea că, în cuprinsul acestuia, se face referire la o sumă de bani achitată de către U.J.C.C., este explicabilă prin prevederile legale în vigoare. Astfel, conform H.C.M. nr. 1539/1968 (menţionat în procesul – verbal de evaluare a terenului, datat 1971), beneficiarul terenului (sub forma dreptului de folosinţă) avea obligaţia de a vărsa la bugetul de stat o sumă de bani, acoperind atât taxa de protecţie a terenului, cât şi despăgubirile cuvenite persoanei expropriate. Acestea nu se achitau, aşadar, direct, ci se virau la buget, din care se achita preţul exproprierii.
Ca atare, sunt fără suport susţinerile recurentei în sensul că ar fi dobândit dreptul de proprietate asupra terenului de 10.000 mp de la C.A.P. 7 Noiembrie, urmând a fi înlăturate.
Cât priveşte depozitul de mărfuri, această instanţă reţine că, într-adevăr, construirea acestuia a reprezentat scopul exproprierii operate prin Decretul nr. 520/1970, însă reclamanta nu a depus la dosar nici măcar un înscris din care să rezulte că a fost şi edificat, precum şi structura acestuia, de asemenea, după cum s-a menţionat deja, nu s-a făcut nici dovada preluării abuzive de către stat.
În atare condiţii, şi din această perspectivă, reclamanta nu este îndreptăţită la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, context în care este fără relevanţă inserarea, în motivarea deciziei recurate, considerente referitoare la ordonanţa de adjudecare definitivă nr. 938 din 9 aprilie 2001 pronunţată de Judecătoria Alexandria, în dosarul nr. 1031/3/2001, urmând a fi înlăturate criticile pe acest aspect, formulate în contextul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Chiar dacă s-ar accepta susţinerile din motivele de recurs, în sensul că hotărârea judecătorească vizează înstrăinarea, din patrimoniul reclamantei, a unei alte construcţii decât depozitul ce formează obiectul notificării, acest fapt nu ar infirma nedovedirea construirii depozitului. În cazul în care s-ar considera că este vorba despre una şi aceeaşi construcţie, hotărârea judecătorească ar fi dovada construirii depozitului, dar şi a faptului că acesta nu a fost preluat de către stat anterior anului 1989, din moment ce se afla în patrimoniul autoarei reclamantei în anul 2001, făcând obiectul unei executări silite.
În consecinţă, niciunul dintre motivele de recurs nu este fondat, drept pentru care recursul va fi respins, în aplicarea art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta F. Teleorman împotriva deciziei nr. 289/ A din 17 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 05 aprilie2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 257/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2579/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
