ICCJ. Decizia nr. 2581/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2581/2012
Dosar nr. 61/83/2010
Şedinţa publică din 05 aprilie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2408/ D din 29 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Satu Mare, în dosarul nr. 61/83/2010, s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta H.E., în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P., şi în consecinţă:
S-a constatat caracterul politic al condamnării.
Pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei suma de 5.000 Euro cu titlu de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
Au fost respinse restul pretenţiilor.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a avut în vedere următoarele considerente:
Prin sentinţa penală nr. 181/1957 pronunţată de Tribunalul Militar Oradea, în dosar nr. 170/57, mama reclamantei, a fost condamnată, în baza art. 209 pct. III C. pen., combinat cu art. 103 C. pen. şi art. 14 lit. a) din Decret nr. 163/1950, la 16 ani muncă silnică şi 5 ani degradare civilă şi confiscarea averii pentru crima de uneltire contra ordinei sociale, situaţie în care se apreciază că aceasta a suferit o condamnare considerată de drept ca având caracter politic.
În baza art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/200 cu modificările şi completările ulterioare, persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic beneficiază de despăgubiri morale, instanţa, în stabilirea cuantumului, luând în considerare consecinţele şi atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a omului sănătatea, integritatea corporală, demnitate şi alte valori similare.
În aprecierea în concret a întinderii despăgubirilor morale, tribunalul a avut în vedere perioada în care mama reclamantei a fost privată de libertate, precum şi condiţiile executării condamnărilor în închisorile comuniste.
Tribunalul a admis acţiunea civilă a reclamantei şi, ţinând cont de criteriile menţionate, a obligat S.R. prin M.F.P. să plătească reclamantei cu titlu de daune morale suma de 5000 de euro plătibilă în moneda naţională la cursul din data plăţii.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta H.E., solicitând admiterea acestuia, schimbarea sentinţei apelate în sensul admiterii acţiunii şi obligarea pârâtului S.R. la plata sumei de 1.000.000 lei daune morale şi 500.000 lei despăgubiri civile, susţinând că suma acordată de instanţa de fond este modică.
Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, prin decizia nr. 98/ A din 6 aprilie 2011, a admis apelul declarat de reclamanta H.E. împotriva sentinţei civile nr. 2408/ D din 29 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Satu Mare, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a majorat cuantumul despăgubirilor acordate de instanţa de fond de la 5.000 Euro la 86.000 Euro.
A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel avut în vedere următoarele considerente:
Prima instanţă în mod corect a reţinut caracterul politic de drept al condamnării dispuse faţă de mama reclamantei, în raport de dispoziţiile art. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, aşa încât temeinic instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, dispunând obligarea pârâtului S.R. la plata de despăgubiri morale pentru prejudiciul produs de această măsură.
Deşi Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în M. Of. din data de 15 noi. 2010, dată de la care dispoziţiile sale au devenit obligatorii, până la publicarea deciziei practica Curţii de Apel Oradea a fost constantă în admiterea acţiunilor formulate în baza Legii nr. 221/2009, având un obiect similar cu cel din cauza de faţă.
Din examinarea jurisprudenţei din ultimii ani ai C.E.D.O. reflectată în hotărârile de condamnare a României, pentru încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adiţional al Convenţiei se observă că, într-un mare număr de cazuri condamnarea a avut loc în situaţia în care cererile introduse în instanţă pentru valorificarea unor drepturi nu au fost examinate pe fond deşi solicitanţii puteau pretinde că aveau o speranţă legitimă de a-şi vedea concretizată creanţa lor în conformitate cu dispoziţiile legale interne şi cu jurisprudenţa instanţelor.
Cât despre noţiunea de speranţă legitimă, Curtea a afirmat că atunci când interesul patrimonial la care se referă este de ordinul creanţei, el nu poate fi considerat ca fiind valoare patrimonială, decât atunci când există o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (a se vedea în acest sens cauza W. şi alţii împotriva României).
Cum până la publicarea deciziei de neconstituţionalitate nr. 1358/2010, 15 noiembrie 2010, practica Curţii de Apel Oradea a fost în sensul admiterii cererilor formulate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, s-a apreciat că pentru acţiunile introduse anterior acestei date, solicitanţii aveau speranţa legitimă că-şi vor realiza dreptul, conform jurisprudenţei de până atunci a acestei instanţe.
Prin urmare, în cazul acestor acţiuni poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, astfel cum prevede art. 11 alin. (2) din legea fundamentală .
Acţiunea se impune a fi admisă şi prin prisma dispoziţiilor art. 14 din C.E.D.O., ce consacră principiul nediscriminării, reclamanta neputând fi discriminată fără o justificare obiectivă şi rezonabilă faţă de celelalte peroane aflate într-o situaţie similară şi comparabilă, care au obţinut hotărâri de condamnare a S.R. anterior datei mai sus arătate, a se vedea în acest Cauza D. împotriva României.
Criticile reclamantei referitoare la cuantumul despăgubirilor acordate au fost apreciate ca fiind fondate, având în vedere durata măsurii condamnării dispuse şi executate efectiv de antecesoarea reclamantei, de consecinţele produse şi intensitatea cu care aceste consecinţe au fost resimţite.
Conform practicii constante a C.E.D.O., atunci când drepturile fundamentale ale unei persoane au fost încălcate prin măsuri ce s-au dovedit a fi abuzive, persoana are dreptul la repararea integrală a prejudiciului cauzat, atât a celui material cât şi a celui moral .
Spre deosebire de acţiunea în daune pentru prejudicii materiale, la care prejudiciul trebuie să fie cert atât în privinţa existenţei cât şi a întinderii, la acţiunea în daune morale certitudinea poate purta numai cu privire la existenţa prejudiciului nu şi la întinderea acestuia.
Cuantumul prejudiciului moral se apreciază din perspectiva criteriilor generale lăsate la aprecierea judecătorului, lucru pe deplin justificat de faptul că prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte, stricte, din moment ce diferă de la o persoană la alta în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz.
C.E.D.O. însăşi, atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite ci judecă în echitate.
Ori, judecând în echitate, în speţă s-a apreciat că suma ce se impune a fi acordată cu titlu de despăgubiri, este aceea de 86.000 Euro, luând în considerare la stabilirea sumei şi practica constantă a Curţii de Apel Oradea, care în cazuri similare a acordate aceeaşi despăgubire, sumă ce este apreciată a fi de natură a asigura o reparaţie completă pentru urmările produse de măsura condamnării dispusă faţă de mama reclamantei.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Satu-Mare şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.
Prin recursul său, pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Satu-Mare a solicitat admiterea acestuia şi modificarea în tot a deciziei atacate în sensul respingerii acţiunii reclamantei, ca neîntemeiată.
Pârâtul a susţinut cu privire la cuantumul despăgubirilor că au fost supraevaluate întrucât nu s-a făcut dovada deteriorării situaţiei materiale a reclamantului, ca urmare a masurilor luate.
Regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie sa fie unele care sa asigure o satisfacţie morală, pe baza unei aprecieri in echitate.
Raportat la împrejurările spetei, o statuare in echitate, care sa asigure reparaţia morala (şi nu una având scop exclusiv patrimonial) impune concluzia caracterului exagerat al cuantumului despăgubirilor.
Recurentul-pârât a invocat jurisprudenta C.E.D.O., care a acordat frecvent sume relative modeste cu titlu de despăgubiri morale, iar uneori chiar deloc (Cauza H. împotriva Marii Britanii, Cauza N. împotriva Bulgariei ).
Acesta a mai susţinut faptul că repararea prejudiciilor cauzate în speţa supusa judecăţii, a fost instituita de către legiuitor prin prevederile O.U. nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător in rezistenta anticomunista persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, precum si persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, masuri administrative abuzive şi Decretul-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu începere de la 6 martie 1945, precum si celor deportate in străinătate ori constituite in prizonieri.
Pornind aprioric de la premisa ca aceste acte normative au fost de natură să acopere in totalitate aceste prejudicii, se impune evitarea unei duble reparaţii atât prin acordarea unor daune materiale cat si prin acordarea daunelor morale, pe calea Legii nr. 221/2009.
De asemenea, modalitatea de reparare a prejudiciului este stabilita prin art. 5 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, context legislativ in care instanţa, potrivit alin. (5), nu a dispus verificarea solicitării de către reclamant a acordării eventualelor despăgubiri si potrivit Legii nr. l0/2001, respectiv a Legii nr. 247/2005 „Acordarea de despăgubiri în condiţiile prevăzute la alin. (1) lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluţionare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare.
Instanţa, trebuie să ţină seama la stabilirea cuantumului masurilor reparatorii, de întreaga paletă de măsuri cu caracter reparatoriu impuse prin reglementări legislative anterioare.
Aşadar, Legea nr. 221/2009 nu are caracter de complinire întrucât nu înlătura drepturile deja stabilite prin legi anterioare, de care reclamanta a beneficiat.
Recurentul-pârât a mai susţinut că potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (l) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Astfel, în temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009 se poate solicita şi dispune de către instanţa doar constatarea caracterului politic al acestor condamnări şi a măsurilor administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fără acordarea despăgubirilor morale.
Prin recursul său, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, pe de o parte, modificarea în totalitate a acestei hotărâri în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamanta H.E. în temeiul prevederii Legii nr. 221/2009 iar pe de altă parte, schimbarea în parte a deciziei civile recurate, în sensul diminuării cuantumului daunelor morale, în sumă de 86.000 euro acordate reclamantei.
Recurentul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a arătat că, în conformitate cu dispoziţiile din Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M.O. 761/15.11.2010), au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, O.U.G. nr. 62/2010, această decizie fiind definitivă şi general obligatorie.
Recurentul a mai susţinut că decizia instanţei de apel este nelegală şi netemeinică sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, în speţă, în sumă de 86.000 euro, raportat la perioada condamnării, respectiv a lipsirii efective de libertate a antecesorului reclamantului, precum şi la faptul că trebuie luate în considerare şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 şi al O.U.G. nr. 214/1999 aprobată cu modificări prin Legea nr. 568/2001 (în măsura în care au fost acordate); menţinerea unui raport rezonabil, de proporţionalitate între prejudiciul efectiv suferit şi valoarea despăgubirii acordate prin hotărârea recurată, cu luarea în considerare a despăgubirilor primite anterior de reclamant prin comparaţia cu sumele acordate de C.E.D.O. cu titlu de reparaţie echitabilă pentru încălcări ale drepturilor fundamentale ca urmate a relelor tratamente ori în cazul arestărilor nelegale.
Raportat la împrejurările speţei, o statuare în echitate, care să asigure reparaţia morală (şi nu una cu un scop exclusiv patrimonial) impune concluzia caracterului exagerat al cuantumului despăgubirilor.
În acest sens a invocat jurisprudenţa C.E.D.O., care a acordat frecvent sume relativ modeste cu titlu de despăgubiri morale, după cum am arătat (exemplificat) anterior, iar uneori chiar deloc, ex. Hotărârea din 25 aprilie 1983, V.D. împotriva Belgiei, hotărârea din 22 mai 1984, D.J., B. şi V.B. împotriva Olandei, Hotărârea nr. 26 mai 1988, P.P. împotriva Belgiei, Hotărârea din 30 mai 1989, B. şi alţii împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 23 octombrie 1990, H. împotriva Elveţiei, Hotărârea nr. 12 decembrie 1991, T. împotriva Austriei, Hotărârea nr. 13 iulie 1995, K. împotriva Greciei, Hotărârea nr. 18 februarie 1999, H. împotriva Marii Britanii, sau Hotărârea din 25 manie 1999, N. împotriva Bulgariei.
A mai susţinut că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, din momentul publicării în M. Of., este obligatorie şi se aplică pentru toate cauzele aflate pe rolul instanţei, deci şi pentru cauza dedusă judecăţii, astfel încât reclamanta H.E. nu este îndreptăţită la despăgubirile civile pe care le solicită prin acţiunea sa.
Recursurile sunt fondate în sensul considerentelor care succed.
Prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of., nr. 789/07.11.2011), Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi şi a stabilit că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Înalta Curte a reţinut că prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of. nr. 761/15.11.2010), Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic). Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
În consecinţă, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Potrivit art. 3307 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluţionarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea 1.
Cum decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a fost publicată (M. Of., nr. 789/07.11.2011), în baza textului de lege menţionat anterior, ea a devenit obligatorie la această dată şi urmează a fi avută în vedere în soluţionarea prezentului litigiu.
Înalta Curte constată că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 prin care instanţa de control constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale (M. Of. nr. 761/15.11.2010).
La acea dată, în cauza de faţă nu se pronunţase o hotărâre judecătorească definitivă. Prin urmare, în aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 12/2011, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile deduse judecăţii, nu mai puteau constitui temei juridic pentru soluţionarea cauzei de faţă.
Faţă de dezlegarea cuprinsă în decizia în interesul Legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în timp al Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale şi de prevederile art. 3307 C. proc. civ., se constată că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. aşa încât Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâtul M.F.P. prin D.G.F.P. Satu Mare şi de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei nr. 98/ A din 06 aprilie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, pe care o va modifica în sensul că va respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta H.E. împotriva sentinţei civile nr. 2408/ D din 29 octombrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secţia civilă.
Înalta Curte, în soluţionarea recursurilor, va face aplicarea principiului non reformatio in peius, care face imposibilă înrăutăţirea situaţiei părţii în propria sa cale de atac şi va menţine sentinţa tribunalului cu privire la drepturile câştigate de reclamantă prin această hotărâre (admiterea în parte a acţiunii reclamantei şi obligarea pârâtului S.R. prin M.F.P. la plata sumei de 5000 euro cu titlu de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009) deoarece împotriva acestei sentinţe numai reclamanta a înţeles să exercite calea de atac a apelului.
Principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac este consacrat legislativ prin dispoziţiile cuprinse în art. 296 C. proc. civ., teza a II-a, dispoziţii potrivit cărora,,apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată”. Principiul este aplicabil şi în recurs potrivit art. 316 C. proc. civ., text conform căruia dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în capitolul referitor la recurs. Totodată, o trimitere la prevederile art. 296 este făcută şi în art. 315 alin. (4) conform căruia „la judecarea recursului, precum şi la rejudecarea procesului după casare, dispoziţiile art. 296 sunt aplicabile în mod corespunzător”.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâtul M.F.P. prin D.G.F.P. Satu Mare şi de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei nr. 98/ A din 06 aprilie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Modifică decizia recurată în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta H.E. împotriva sentinţei civile nr. 2408/ D din 29 octombrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 05 aprilie2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 258/2012. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 2582/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
